2012,%20nr.%205-6%20(31)

spiritului (cultura), iar femininului – partea trupului (natura). Chiar dacă, în intenţie,
filosofia a urmărit clarificarea poziţiei şi a condiţiei omului în lume, în practică ea s-a
referit, prin transfer metonimic (om = bărbat), doar la bărbat, femeia fiind concepută ca
termen negativ de confruntare care îi garantează bărbatului identitatea (cea mai banală
operaţiune speculativă, în acest sens, este următoarea: ce este bărbatul? bărbatul nu
este femeie).
Consecinţele acestui reducţionism filosofic asupra literaturii sunt următoarele:
neutralitatea limbajului critic (estetica a fost, vreme îndelungată, parte integrantă
a filosofiei), în categoriile căruia femininul nu-şi găseşte corespondentul lexical şi nu
e prevăzut ca realitate de simbolizat; repartiţia disproporţionată a rolurilor celor două
sexe în cultură: bărbatul este subiectul reprezentării, femeia – obiectul reprezentat;
în totalitatea ei, literatura s-a constituit ca un corpus de texte elaborate de bărbaţi şi destinate
intereselor bărbaţilor, iar sistemul academic, dominat şi el de bărbaţi, a tratat scriitura
masculină ca model estetic universal; creaţia feminină este privită ca o realitate minoră
care, lipsită „în esenţă” de capacităţi productive, nu poate decât imita arta masculină fără
a atinge însă vreodată adâncimea lucrurilor; producerea unui imens panopticum de figuri
feminine, în care femeia este obiectul privirii, gustului, dorinţelor, intenţiilor, simpatiilor
sau idiosincraziilor artistului-bărbat şi introiecţia acestor modele în cadrul proceselor
cognitive şi de identificare.
Cât de multe au în comun filosofia şi literatura s-a văzut la începutul secolului
al XX-lea, când Ludwig Wittgenstein şi-a elaborat metoda criticii limbajului (Logischphilosophische
Abhandlung (1912)). Meritul lui Wittgenstein este de a scoate în evidenţă
că sensul unui cuvânt (concept) nu este altceva decât sensul pe care i l-a acordat sistemul
lingvistic în procesul utilizării lui culturale şi sociale. Cum filosofia şi literatura lucrează
cu acelaşi instrument – limbajul – ele se fac responsabile de transformarea voinţei de
a semnifica (puterea) în adevăr. Criza reprezentării în filosofie şi criza subiectului raţional şi
universal (în literatură – neîncrederea în totalitatea imaginilor despre lume create de marile
romane din secolul al XIX-lea sau în autenticitatea sentimentelor exprimate în poezia
romantică; reacţia iconoclastă a moderniştilor faţă de trecut; orientarea avangardiştilor
spre imagism, a futuriştilor şi suprarealiştilor spre dicteul automat, necontrolat de logică,
deci, dezinteresat ideologic etc.) se instaurează în urma acestui „seism” wittgensteinian.
Criza va evolua progresiv şi, ca reacţie la caracterul relativ al rezultatelor obţinute, discursul
filosofic se va apropia de metodele ştiinţelor exacte (în literatură – structuralismul),
ca să atingă punctul culminant în perioada postmodernistă, când deconstrucţia derridiană
şi analiza discursului efectuată de Foucault au scos în evidenţă jocurile de semnificare
ale limbajului şi dispozitivul puterii ascuns în spatele fiecărui segment anterior
al cunoaşterii.
De pe această poziţie, textele filosofice şi textele literare sunt considerate nişte
construcţii lingvistice (ficţiuni), ale căror semnificaţii doctrinare nu pot fi proferate decât
cu riscul asumării intenţiei de a manipula ideologic. Întreaga paradigmă post-structuralistă
se construieşte pe această neîncredere în adevărul reprezentărilor canonice ale culturii
occidentale. Pentru prima oară de la începuturile timpurilor moderne şi cel puţin la nivel
teoretic, gândirea occidentală a căpătat „libertatea de a spune ce crede”, libertate pe care
o considerăm drept punct de plecare pentru gândirea feministă. Felul în care această
gândire a evoluat şi s-a distanţat de „eliberatorii” săi, în varietatea ei de contexte şi de
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
11