2012,%20nr.%205-6%20(31)

Nu avem voie să uităm nimic din ce s-a putut face şi spune în acei ani: o dată pentru
totdeauna, trebuie să devenim conştienţi că sursa tuturor relelor româneşti de astăzi constă
în imensa noastră greşeală de a nu fi procedat, public, la o destalinizare zgomotoasă, totală
şi fără milă, atunci când a început dezgheţul acela scurt.
Nu mă interesează dispariţia din opinia publică a Europei a unor scriitori ca Fadeev,
Ehrenburg, Gladkov; Aragon, Eluard, Sartre; dar teribil mă arde, încă, generaţia Vitner,
Roller, Jar, Petru Dumitriu, Nagy Istvan, Baconski, Crohmălniceanu, Sütö Andras, Beniuc,
Banuş etc. (epoca în care Baranga, cu cinism, îmi spunea: «În cultură, domnule, noi nu
admitem decât români proşti sau foarte proşti, cu condiţia să fie cât mai mari lichele!»)
Admit spălarea mâinilor, răs-gândirea, pocăinţa: asist cu bucurie la schimbarea la
faţă, la schimbarea feţe-feţe chiar, ale numeroşilor politruci aruncaţi la margine. Dar nu pot
să uit că am trăit cea mai frumoasă vârstă a bărbăţiei mele sub imperiul ucigător şi barbar
a trei lozinci care, din păcate, funcţionează şi astăzi: «Lumina vine de la Răsărit!», «Arta
este reflectarea artistică a realităţii!», «Cine nu e cu noi este împotriva noastră!»…”.
În exilul postum, Ion D. Sîrbu este o conştiinţă vie, una transcendentă, care ne arată
ceea ce rareori suntem dispuşi să acceptăm despre noi înşine, anume că nu am supravieţuit
cu adevărat ideologiei comuniste pentru că nu am fost capabili să îi rezistăm. Scriitorii
nu au primit în puşcăria politică hârtie şi creion ca să-şi scrie cărţile, deoarece pedeapsa
nu a fost doar privarea de libertate, ci s-a încercat distrugerea lor ca fiinţe morale. Sîrbu
a preferat, după liberare, închisoarea din libertate, exilul interior. Astfel a înţeles să fie
consecvent cu sine, responsabil cu un bun care nu era doar al lui, să nu dezerteze din
condiţia normalităţii scriitorului – de a scrie-rosti adevărul.
Nu o uit în încheiere pe jumătatea fidelă a lui Ion D. Sîrbu, femeia care i-a făcut
exilul craiovean vieţuibil. O femeie care înseamnă mai mult decât un maldăr de romane
avizate de cenzură – Doamna Elisabeta Sîrbu. Un popor nu se salvează prin falsă rezistenţă,
ci prin demnitate – inclusiv prin demnitate în literatură.
Note
* Text prezentat la Colocviul „Ion D. Sîrbu”, organizat la Casa memorială „Traian
Demetrescu”, Craiova, 10 noiembrie 2011.
** Recent (2011) a apărut la Curtea Veche cartea Clarei Mareş, Zidul de sticlă.
Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, Prefaţă de Antonio Patraş.
106 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012