2012,%20nr.%205-6%20(31)

şi Daniel Cristea-Enache sunt două exemple ** de tineri literaţi care s-au preocupat de
scriitorul Ion D. Sîrbu. Trebuie amintiţi şi mai maturii Nicolae Oprea, Mihai Barbu sau
Ioan Lascu şi Nicolae Coande, cei doi craioveni care îşi dau silinţa să menţină un interes
pentru opera şi memoria scriitorului, atât în conştiinţa literară, cât şi în cea publică. Ca şi
Toma Velici, pentru osârdia cu care se îngrijeşte de editarea operei scriitorului.
Ion D. Sîrbu a trecut de cenzură scrieri fără o miză subliniată, la limita supravieţuirilor
de tot felul, însă asigurându-şi în acest chip exilul interior în care nu au pătruns tentaculele
subliminale ale regimului şi ideologiei. Era conştient de precaritatea gesticii de solidarizare
a contemporanilor, convins că adevărul trebuie lăsat, măcar în scris, ascuns deocamdată.
Dar era conştient şi de consecinţele aflării acestor scrieri de către Securitate. Dacă Goma
a avut vocaţia atitudinii făţişe şi curajul publicării romanelor sale necenzurate în Occident,
Sîrbu a avut vocaţia scrierii libere cu gândul conservării pentru vremea în care unii dintre
noi – cu precădere cei născuţi în a doua jumătate a secolului XX – aveau să se întrebe cum
au rezistat românii ofensivei ideologice. Sîrbu, Steinhardt, Goma sunt exemple relevante
de rezistenţă. Dintr-un motiv clar: a rezista ideologizării, comunizării înseamnă a nu ceda.
Şi nu – după cum transmit mentorii şi simpatizanţii „rezistenţei prin cultură” – a ceda.
Suntem conştienţi că deşi nu dorim să polemizăm, în materie de istorie-politică-moralitate
nu există discurs neutru pur şi simplu.
Sîrbu este perceput şi cultivat mai degrabă ca scriitor de jurnal şi corespondenţă.
Deşi este prizat, simpatizat de o parte relevantă a lumii literare şi a publicului, chiar fanii
săi îl deportează, accelerând pe paradigma eticului. Acelaşi lucru este valabil şi pentru felul
în care este perceput Paul Goma. Eroarea de interpretare se datorează privirii disonante ce
separă eticul de estetic, în detrimentul literaturii şi al unei şanse la o percepţie echilibrată,
la care cei doi scriitori au dreptul. Greşesc atât cei care accelerează pe etic, precum şi cei
care cred în estetic pur şi simplu, ca într-o imagine perfectă generată de computer, însă
ruptă de realitate.
Este menirea literaţilor să ne vorbească despre valenţele literare ale unei scrieri,
dar nimeni nu are dreptul moral să pună literatura de dragul literaturii mai presus de
orice. De ce un scriitor care în timpul regimului comunist a fost altfel decât majoritatea
cobreslaşilor, prin atitudinea faţă de scris şi faţă de ce se întâmpla în jurul lui, este tratat
minimalizator de critica literară? Cine dacă nu cunoscătorii şi degustătorii de literatură
trebuie să educe potenţialii cititori? Însă nu aruncând în aer suportul realităţii.
Iată un pasaj scris parcă azi de dimineaţă – 16 iunie 2009 –, scriam eu cu doi
ani şi jumătate în urmă, pentru Colocviul naţional „Ion D. Sîrbu” – un text de trimis la
„România literară”, unde, fără dubiu, ar fi fost respins la vremea scrierii, dar am temeri că
ar fi respins şi azi:
„Îi spun foarte învăţatului critic şi istoric literar:
«Prea suntem cunoscători şi prudentissimi: prea am trecut uşor peste aşa-zisul
obsedant deceniu. Termenul acesta eufemistic a fost inventat de cineva care nu a pătimit
şi nu a fost sacrificat în acei ani. Este cât se poate de trist şi descurajant faptul că despre un
asemenea deceniu, de întuneric şi moarte, scriu tot cei cu acces la tribune şi microfon…»
Ar trebui – i-am spus – scrisă o foarte documentată istorie a nonliteraturii: cu
biografii precise şi detaliate, cu drepturi de autor încasate, cu vile şi călătorii: cu case de
odihnă, case de oaspeţi, case de creaţie: cu multe citate din acele opere pe care nu noi, ci
istoria le-a aruncat la coş. Cu critici şi autocritici, cu mascări şi demascări, denunţuri şi
turnătorii benevole etc.
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
105