2012,%20nr.%205-6%20(31)

impus să nu devin niciodată robul blidului”. Un asemenea om, şi el terorizat şi înfometat
– un tip generic, Şoarecele B – nu va deveni niciodată colaborator. Se înţelege, al poliţiei
politice.
Lucrurile, cuvintele, expresiile au înţelesuri şi greutăţi diferite în funcţie de context.
Când contextul este susceptibil de a reda realităţi avem de a face cu o literatură vie.
Povestirea se încheie precum experimentul reeducării de tip Piteşti: vinovaţi sunt ţapii
ispăşitori, în cazul de faţă Hermann, fidelul servitor al lui Fronius. Plecat la Congresul de
psihologie de la Strasbourg, Fronius lăsase şoarecii în grija lui Hermann, adică gardianul
– caraliul – în limbaj penitenciar. Interpretarea povestirii trece din cazuistica literară în
cea istorică şi psihomorală. Nu este deloc întâmplătoare remarca din final: „Trebuie uitat,
trebuie ignorat tot ce s-a întâmplat post-Strasbourg. Fiindcă pentru contradicţiile ce au
apărut după ce noi ne trăseserăm concluziile (în modul cel mai riguros şi ştiinţific, nu?) de
vină este numai Hermann. Cretinul şi imbecilul de Hermann…”. Sustragerea artizanilor
proiectului de la responsabilitate pe seama tovarăşilor de drum este relevantă, pe fondul
numirii exprese a unui oraş strategic din Europa Occidentală, deoarece este sediul
Consiliului Europei încă de la înfiinţarea organismului, în 1949. Trimiterea la drepturile
omului mi se pare clară. Experimentul reeducării a încetat numai după ce secretul a fost
deconspirat şi făcut public în lumea liberă.
Nu mi-am propus o abordare literară a tematicii Sîrbu. Istoriografia a încetat de
multă vreme să mai fie o culegere de date şi informaţii, uneori extrem de circumstanţiale.
În zilele noastre, tributare excesului, istoriografia este nevoită să se plaseze la confluenţa
interpretărilor şi teoriilor propuse de ştiinţele auxiliare şi de domenii complementare. Unul
dintre aceste domenii este istoria literaturii. Locul lui Ion D. Sîrbu nu este fixat credibil în
istoria literaturii. Poate din cauza osificării criticii literare în curentele critice tradiţionale.
O atare afirmaţie are o doză prea mare de generalitate, ceea ce frizează eufemismul.
Literatura victimelor directe ale regimului comunist – mă refer la manuscrisele de sertar
şi la cele trimise în lumea liberă de cenzură, ceea ce înseamnă tot „sertar”, însă unul
eliberat mai devreme – a fost şi este marcată de această experienţă. Adică de o componentă
implicită, organică, naturală a eticului, a principiului moral. Şcoala literară românească
încă pune accentul pe estetică-pur-şi-simplu. Cenzura de după Război, devenind cu timpul
autocenzură, avea să ridice estetismul – lăsând la un moment dat realism-socialismul
în surdină – la rang de „rezistenţă prin cultură”. Pentru dezambiguizarea eufemismului
trebuie spus că nu doar considerente de natură tehnică a criticii literare îi ţin în margine
pe scriitori ca Sîrbu, Goma, Steinhardt, Herta Müller sau Norman Manea, ci şi vanităţi
grefate pe un complex al vinovăţiei nerecunoscute de către comunitatea literară. Primul
indiciu este numitorul comun al acestor puţini scriitori: experienţa traumatizantă în relaţie
cu ideologicul şi cu contextul social şi profesional.
Ca o ironie, Sîrbu a murit cu două luni înainte de căderea regimului comunist.
Înţelegem de ce a preferat să rămână în România: era ombilical legat de ţară, prin datele
strict personale, prin formarea sa ca om de litere în preajma unor personalităţi precum
Lucian Blaga, era legat de puţinii prieteni fideli – a se vedea corespondenţa –, care, mai
mult ca sigur, l-au ajutat să supravieţuiască în acest exil interior. Era legat, mai ales, de
soţia sa, „delegată de Limba Română să-mi ţină de urât şi să mă păzească de sinucidere
sau, mai rău, de urlet sau nebunire”. Mai ales, nu fusese forţat să plece.
Este greu de explicat de ce o literatură, o scriitură aşa cum ne-a lăsat Sîrbu nu
a produs după 1989 dacă nu o „şcoală”, măcar o dezbatere adevărată. Antonio Patraş
104 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012