La crap pe Vătafu! . Sfinţi martiri în grădina Maicii Domnului ... - Acum

Viaţa mea dublă
de pe celălalt tărâm !
Paul FLOREA
Mai deunăzi, pus în situaţia să explic
unui prieten, orăşean asfaltofil convins,
de ce an de an, cât de des pot,
indiferent de anotimp, revin în Deltă,
am constatat cu surprindere că toate
argumentele pe care le-aş fi putut
aduce nu ar fi avut nici un ecou, că
toate strădaniile de a descrie în imagini
cât mai plastice, realităţi dragi mie ar
fi fost percepute asemeni vizionării filmului
unei ascensiuni pe Himalaia,
interesant de văzut şi auzit dar de
neconceput a fi transformat într-o
experienţă personală.
Am renunţat la pledoarie, care,
ine vitabil ar fi fost plină de clişee şi
fraze împrumutate din reclame
turistice, şi i-am spus simplu: vino să
vezi, poate ai să înţelegi!
Întors acasă la oră târzie, sub im -
periul discuţiei avute, în faţa unei ceşti
aburinde de cafea şi a pozelor făcute
în nenumărate zile risipite în cele
aproape patru decenii de hălăduit prin
Deltă, am încercat să lămuresc, măcar
pentru mine, ce aţă mă trage inexorabil
spre aceste locuri. Gândul deapănă
de-a-ndoaselea caierul timpului până
când se încheagă imaginea unui adolescent
hrănit temeinic cu filme şi lite -
ratură de călătorii, pentru care jungla
Amazonului şi a afluenţilor săi era mai
familiară decât o stradă aflată la trei
staţii de tramvai de casă. Delta, sau
mai exact ceea ce credeam atunci că
este – sălbăticie deplină, floră luxuriantă
în păduri cu liane tropicale, cu
apă multă (deci bălăceală, bărcăreală,
scufundări şi pescuit cât încape) - se
contura ca un surogat palpabil pentru
expediţiile formidabile organizate cu
creionul pe hartă, în care aventura şi
neprevăzutul promiteau să fie la
înălţime. Cam în aceeaşi vreme, prin
contribuţia hotărâtoare a bunului meu
prieten Gelu am primit botezul în
breasla pescarilor adevăraţi, Delta
devenind pe dată tărâmul făgăduinţei
pentru proaspătul neofit ce trebuie
musai degrabă cercetat.
Din nefericire, planurilor adolescentine
se opuneau realităţile concrete şi
prozaice ale cotidianului, dar după
câteva încercări eşuate de a ajunge în
paradisul mult visat iată-mă pe pontonul
NAVROM de la Tulcea, aşteptând
cu înfrigurare pasagerul de
Crişan! Nu mi-aş fi închipuit atunci, în
acel început de octombrie, că mica
expediţie în care porneam va fi
începutul unei aventuri ce se va prelungi
peste decenii, că brânzoiul cu
alură de şoşonar împovărat cu un rucsac
uriaş şi înarmat cu un redutabil
snop de trestii şi o lansetă de împrumut
va deveni printr-o metamorfoză
plină de naturaleţe trupeşte - un
obişnuielnic al lumii în care păşea cu
sfială, iar sufleteşte - o parte a ei.
Două ore de călătorie cu vaporul
spulberă toate ideile livreşti despre
„sălbăticia amazoniană”, introducându-mă
într-o societate patriarhală cu
legi nescrise, cu oameni de o blândă
duritate şi caldă omenie, care trăiesc
din începutul veacurilor cu un firesc
Această pagină este dedicată interviului - veţi descoperi
părerile despre Deltă ale unor împătimiţi căutători de frumos,
de linişte, de împăcare cu sine şi cu natura.
În cazul lui Paul Florea, profesor de paleografie slavă, nu a
fost nevoie de întrebări; este de ajuns răspunsul unui veşnic
îndrăgostit de Delta Dunării.
minunat în deplină înţelegere cu cele
înconjurătoare. Acolo, la Crişan, gaz -
de le mele vreme de mai mulţi ani, tanti
Maria şi nenea Niculai, primii mei
învăţători în descifrarea întortochia -
telor buchii ale tainelor Deltei, cu ne -
sfârşită răbdare şi blajină înţelegere
mi-au vorbit de legile peştelui - vânat şi
aliment, despre datinile bineţii şi întrajutorării,
despre obiceiurile speciale
ale locului, dăruindu-mi o cheie de aur
cu care să deschid lacătul spre una din
comorile Bălţii. Dascăli mi-au fost ne -
număraţi undiţari veniţi din toată ţara,
cu care m-am întovărăşit în încercarea
de a găsi leac patimii pescuitului, care
prin faptă sau vorbă mi-au arătat că
pescuitul nu este o treabă de noroc, ci
ştiinţă şi pricepere multă. Toţi aceşti
ani de buchiseală în cartea Deltei
mi-au deschis ochii, mintea şi sufletul
spre înţelegerea unei lumi aparte,
firească şi nepământeană în acelaşi
timp.
Cam atunci când terminam
„şcoala primară a Deltei” cineva de
foarte sus, în nesfârşita Lui mărinimie,
a orânduit o surprinzătoare întâlnire pe
pontonul de la Crişan cu un prieten din
adolescenţă, care, împins de pronia
ce rească, a deschis poarta spre marea
aventură dându-mă pe mâna unor
deltari adevăraţi, care ne vor fi, mie şi
lui Gelu, vechiul şi statornicul prieten
de pescuit, tovarăşi şi îndrumători ani
mulţi şi plini de experienţe. Nea Fane
Georgescu, dar mai ales Adi Gagea,
au marcat hotărâtor formarea noastră
ca oameni de Deltă.
De acum înainte ieşirile pe întinde -
rile de stuf şi apă vor însemna tabere
pe grinduri izolate, bază pentru lungi
călătorii pe canale întortochiate, spre
ghioluri şi japşe neştiute, experienţe
haleutice fabuloase, dar mai ales ci -
mentarea unor prietenii cu oameni,
care, asemenea membrilor unui straniu
clan, se înţelegeau din gesturi şi
priviri, în care rangurile şi funcţiile din
lumea de dincolo de ape îşi pierdeau
rosturile, în care ierarhiile se stabileau
după pricepere şi experienţă. Am avut
tovarăşi de aventură şi pescuit deltari
de pretutindeni care anunţaţi printr-un
telefon fără fir veneau de aiurea să
petreacă câteva zile măcar în tabără la
Bastârca, să guste atmosfera de aici
unde „fiecare face ce vrea şi toată
lumea face ce trebuie”, să participe la
festinuri cu fineţuri gastronomice
incredibile sau să asculte şi să
povestească întâmplări adevărate sau
închipuite în jurul focului de seară.
Am bătut în acei ani o bucată bună
din Deltă, mult prea mică însă faţă de
nestăvilita curiozitate de a vedea locuri
noi, de a cerceta tot, de a vedea cât
mai mult.
Călătoriile grăbite s-au potolit cu
vremea, pescuitul năvalnic s-a domolit
şi el câştigând în subtilitate şi eleganţă,
căci a venit înţelepciunea care m-a
făcut să înţeleg într-un târziu că atunci
când alergi undeva, inevitabil pierzi
jumătate din plăcerea mersului. Firesc,
au căpătat o nouă preţuire: barca,
aleasă pe potrivă, care asigură liber-
acum
6
în Delta Dunării
14 - 20 mai 2009
tatea de mişcare, grindurile dătătoare
de adăpost, apele care te hrănesc şi
oamenii ce-ţi dăruiesc căldura prieteniei.
Clipele au căpătat altă greutate
sub povara imaginilor şi trăirilor
născând dorinţa de a le prelungi la
nesfârşit.
Îndelungata hălăduire pe
coclaurile Deltei şi întâmplările trăite,
experienţele prin care am trecut s-au
răsfrânt asupra felului în care am
început să mă apropii de cele înconjurătoare,
care au început să se transforme
din cadru, din decor, în
participant nemij locit la acţiune.
Treptat s-a stabilit între noi un fel de
dialog delicat într-un limbaj subtil cu
vorbe tainice, ale căror înţelesuri se
relevă pe rând, pe măsură ce străbaţi
filele nenumărate ale marii cărţi a lumii
apelor. Începând să prinzi înţelesurile
ascunse, asemenea ritmurilor unei
melodii îndepărtate sub acordurile
căreia intri încet, încet în vibraţie, simţi
cum Delta te modelează ajungând săţi
transforme fiinţa într-o părticică a sa,
sădindu-ţi credinţa că locul tău este de
pururi acolo unde contopirea cu firea
este deplină, dându-ţi sentimentul
aproape palpabil că eşti o părticică
anume a Marii Zidiri.
Întors din hoinăreala învolburată a
gândurilor prin zăpezile de altă dată,
mi-am amintit de prietenul cel asfaltofil
şi întrebarea lui rămasă fără răspuns.
Cred că va rămâne pururi fără o
deplină desluşire, căci a pune în vorbe
pe înţelesul tuturor nesfârşita multitudine
de trăiri prilejuite de o clipă petrecută
în inima Deltei este peste putinţă.
Cu puţin noroc, mânat de curiozitate,
poate le va descoperi singur.
De undeva dintr-un colţ, vocea raţiunii
îmi şopti cu răceală de crivăţ: „asta
să crezi tu, amicul este om modern, va
veni grăbit, se va caza la un hotel confortabil,
va mânca peşte pe săturate, a
doua zi va închiria o şalupă rapidă şi
va face un tur pe canale, poate va
vedea şi un lac, două, va filma sau cel
puţin va fotografia de-a valma stuf,
pescari, păsări, bărci, borş făcut la
cujbă, eventual va pescui un baboi,
doi, dacă e novice, sau de-i priceput va
încerca niscaiva trofee. Indiferent de
rezultat, va mai pescui ceva la portofel
pentru acasă, apoi fericit se va urca în
maşină şi o va frige spre oraşul cel
drag. La întâlnirile cu prietenii va
povesti cât de grozav a fost în Deltă,
va arăta poze şi se va lăuda cu
monştrii capturaţi, trecând sub tăcere
episodul cu portofelul. Nevoit să dau
dreptate raţiunii cârcotaşe, am simţit o
pornire nestăvilită de a pune mâna pe
telefon pentru a adăuga la invitaţia de
a vedea cu ochii proprii indescriptibila
lume a Deltei, poruncitoarea recomandare
de a face preumblarea domol, în
tihnă, cu mintea şi inima deschisă
către armonia tuturor celor din jur, pentru
a putea duce cu sine măcar o
fărâmă din cele pe care eu nu am avut
trebuincioasa pricepere a i le explica în
cuvinte. Trei bătăi ale pendulei din
perete opresc mâna plecată spre mo -
dernul mijloc de comunicare, lăsând
imperativa dorinţă neîmplinită.
De necaz, aştern pe hârtie gândurile
de-o seară, să le citească nu numai cel
căruia le adresam, ci să fie de folos şi
altora.