Aspecte ale istoriei şi spiritualităţii - Vistieria

ASPECTE ALE ISTORIEI Ş I
SPIRITUALITĂŢII BIZANŢULUI 1

Introducere
Istoria bizantin ă ia sfârş it la o dat ă sigur ă : cucerirea Constantinopolului de
către otomani la 29 mai 1453. În schimb ea are o dat ă de naş tere: creearea noii
Rome, pe malurile Bosforului, pentru care Sfântul Constantin a decis să - i poarte
numele. La acea vreme împă ratul se gândea la o apropiere de frontierele cele mai
amenin ţate, Dunăre şi Eufrat, făr ă a avea în vedere crearea unui nou Imperiu. Din
punct de vedere cronologic Bizan ţul a succedat Imperiului Roman deschizând o eră
nou ă. Chiar dac ă în structura sa a păstrat o serie de norme ce au sus ţ inut edificiul
imperial roman, evolu ţia sa ulterioar ă descoperindu - ne o direc ţie diferit ă . De
asemenea, Bizan ţ ul se înscrie pe coordonatele elenismului, orizont cu deschidere
ampl ă spre antichitate, reprezentând o sintez ă la alcătuirea că reia au contribuit
factori şi valori apar ţinând
unor culturi diverse.
Rolul Imperiului bizantin în istoria european ă ş i a poporului român nu poate
fi neglijat chiar dac ă mul ţ i îl trec uneori cu vederea. De fapt întreaga istorie a
creştinismului, din momentul în care a devenit religie liber ă, s- a desf ăş urat în
cadrul acestui Imperiu. Prin studierea Istoriei şi Spiritualitat ăţii Bizan ţ ului putem
înţelege mai bine cadrul şi modul în care creştinismul s- a dezvoltat, ş i- a formulat
dogmele şi normele sale de baz ă, a creat opere de cultur ă, art ă şi arhitectur ă , a dat
via ţă unor forme superioare de trăire spiritual ă şi s- a impus în viaţa societ ăţ ii
determinându - i cursul. Bizan ţul a fost, aş a cum spune bizantinologul, Steven
Runciman, «imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palid ă imagine a Împărăţ iei lui
Dumnezeu din Cer».
În ceea ce ne prive şte pe noi românii, Bizan ţul a avut un rol hotă râtor în
continuitatea daco- roman ă, în creştinarea noastr ă , în procesul de formare a
poporului şi a limbii române, în organizarea şi viaţa bisericeasc ă, în cultur ă şi art ă .
În perioada migra ţ iei popoarelor, Imperiul bizantin a reprezentat singura
forma ţiune politic ă din sud- estul european care a reuşit s ă se impun ă în faţ a
barbarilor, obligându - i pe aceştia s ă dea libertate de via ţă şi de credin ţă
autohtonilor daco- romani. De la Bizan ţ a fost condus ă activitatea misionar ă de
creştinare în părţ ile noastre. Mai târziu, când s- au constituit Statele feudale
independente române şti, în secolul al XIV-lea, întemeierea mitropoliilor ş i
organizarea bisericeasc ă, formele pe care le- a îmbr ă cat monahismul, toate s- au
făcut în strâns ă legătur ă cu Bizan ţul.
Oraşul Byzantion, de unde vine numele de Bizan ţ , a fost fondat pe malul
vestic al Bosforului în jurul anului 660 î.d.Hr. Poziţ ia sa geografic ă deosebit de
favorabil ă, i- a permis s ă aib ă succese economice şi politice notabile înc ă de la
înfiin ţarea sa. Acest ora ş domina comer ţul dintre Marea Neagr ă ş i Marea Egee,
dintre Europa şi Asia Mic ă, fiind uşor de apă rat, înconjurat pe trei laturi de ape. Cu
toate acestea Bizan ţul nu şi- a putut apăra grani ţ ele sale, fiind cucerit pentru o
scurt ă perioad ă de perşi, la sfâr şitul secolului al VI- lea. Adevărata glorie a oraş ului
va începe îns ă în timpul domniei lui Constantin cel Mare cel care îl va transforma în
capitala Imperiului.
2

Foarte mulţ i cercet ători au considerat c ă Imperiul bizantin a fost o
continuare direct ă a Imperiului roman, numindu - l chiar la un moment dat (395),
Imperiul roman de răsărit. Afirma ţia nu este lipsit ă de temei deoarece Împăra ţ ii
bizantini au păstrat o lung ă perioad ă de timp titulatura Împăra ţ ilor romani, s- au
considerat pân ă la sfârş itul Imperiului urma ş ii acestora, revendicând toate
teritoriile asupra cărora aceştia stăpâniser ă. În Imperiul bizantin au supravie ţ uit
forme de organizare statal ă, administrativ ă ori social ă de tradi ţie roman ă . Dreptul
şi normele juridice romane au rămas în vigoare mult ă vreme, cu modific ă ri
neesen ţiale. Chiar şi limba oficial ă a Imperiului a fost pân ă la începutul secolului al
VII- lea, latina. La rândul lor locuitorii Imperiului bizantin se numeau pe sine romei ,
iar ţara lor era Romania sau pământul roman.
Caracterul grecesc al lumii bizantine s- a accentuat începând cu secolul al
VII- lea, cu domnia împăratului Heraclius, când latina este înlocuit ă cu greaca.
Grecismul va deveni mai pregnant în secolele urmă toare, când între Apus şi Răsă rit
vor interveni disensiuni religioase majore (iconoclasmul, schisme) ş i chiar conflicte
politice ca în cazul cruciadelor.Vom întâlni pentru bizantini tot în aceast ă perioad ă
ş i termeni ca: helleni sau helladikoi , dar în mod izolat şi făr ă să- l înlocuiasc ă pe cel
de romei . Persisten ţa tradi ţiilor grece şti şi a popula ţiei de limb ă greac ă în Imperiul
bizantin a determinat pe istoricul August Heisenberg s ă spun ă c ă: «Bizan ţ ul este
Imperiul roman devenit creştin, dar de naţionalitate greac ă » iar pe Karl Krumbacher
s ă considere elenismul ca al doilea element fundamental al civiliza ţ iei noastre. De
altfel grecii de astă zi consider ă istoria Bizan ţului drept istoria lor naţional ă . În
defini ţia lui Krumbacher şi a altor cercet ători, se men ţioneaz ă ca al treilea element
constitutiv: creştinismul. De altfel, cum se ştie, religia creştin ă a reprezentat
osatura spiritual ă a Imperiului bizantin. Întreaga via ţă public ă şi particular ă a
bizantinilor era pătruns ă de învăţătura creştin ă. Literatura bizantin ă, ca ş i
majoritatea crea ţiilor artistice şi arhitectonice, îşi au sursa de inspira ţ ie în
creştinism. De aceea Istoria şi Spiritualitatea Bizan ţ ului presupune preocuparea
pentru cunoa şterea istoriei creştine pe o perioad ă de 1.000 de ani, atât cât a durat
Imperiul bizantin.
În cadrul realit ăţilor bizantine un loc important l- au avut ş i diferitele
influen ţe, fie c ă au fost orientale, fie occidentale, în disciplina pe care o studiem
având obliga ţia s ă ţinem seama şi de acest lucru. Reiese din cele de mai sus că
Istoria şi spiritualitatea Bizan ţului este o ştiin ţă vast ă, c ă domeniul ei de cercetare
este complex, meritând din plin a fi studiat ă în cadrul Facult ăţ ilor de Teologie
Ortodox ă.
Mulţumiri Prea Fericitului Părinte Patriarh TEOCTIST, Pă rintelui Arhim.
Grigorie BĂBU Ş,
D- lui. Prof. Emilian POPESCU, Familiei
Scurt istoric al cercet ărilor privind Istoria ş i Spiritualitatea
Bizanţ ului
Bizantinologia a apărut ca ştiin ţă şi ca disciplin ă aparte destul de târziu, la
sfârş itul secolului al XIX-lea, mai ales prin contribu ţ ia germanului Karl Krumbacher
(1845- 1909). Interesul pentru ea s- a manifestat mai întâi prin ediţ ii ş i traduceri de
texte, Germania Reformei, în căutarea celuilalt creş tinism, constituind un teren
3

favorabil. Erudi ţ i ca Jérôme Wolf (1516- 1580) dar mai ales Johann Löwenklau
(Leunclavius) (1533- 1593), au reuşit s ă fac ă accesibile în latin ă lucră ri ale unor
cronicari bizantini cum ar fi: Zonaras, Manases etc. Italia, Olanda sau Franţ a, sunt
ţări în care interesul pentru Bizan ţ a fost evident, fenomen favorizat şi de rela ţ iile
privilegiate pe care îndeosebi Fran ţa le- a între ţ inut cu Imperiul otoman începând cu
secolul al XVI- lea. Astfel naturalistul Pierre Gilles călă torind la Constantinopol a
descoperit ş i cercetat cu pasiune vestigiile bizantine care vor împodobi cele 4
volume postume ale cărţ ii : Topographia Constantinopoleos et de illius
antiquitatibus , publicate la Lyon în 1561. Lui i se alătur ă iezuitul Denis Pétau
(Petavius) teolog şi iniţiator al cronologiei bizantine autorul cărţ ii : Byzantine du
Louvre primul veritabil corpus de texte istorice bizantine. În ţă rile germanofone îl
amintim pe Karl Krumbacher care public ă în 1891 lucrarea sa de neînlocuit până
astă zi Geschichte der byzantinischen Literatur , iar un an mai târziu revista
Byzantinische Zeischrift , a cărui principal merit este acela c ă ne ofer ă pân ă astă zi un
index exhaustiv cu toate publica ţiile ce fac referire la Istoria bizan ţ ului. În timp ce
Heinrich Gelzer studia structurile administrative ale Imperiului, von Lingenthal, cu
al său Jus Graeco- Romanum dădea acces ansamblului de texte juridice bizantine.
Pentru secolul al XX-lea, oraş ul München ră mâne centrul principal al studiilor
bizantine germane, iar dintre reprezentan ţii acestei perioade men ţion ă m pe Franz
Dölger unul dintre primii care subliniaz ă dimensiunea european ă a fenomenului
bizantin, repertoriul său de acte emise de puterea imperial ă intitulat: Regesten der
Kaiserurkunden des oströmischen Reiches , fiind un instrument de lucru pe care- l
folose şte orice cercet ător al Bizantinologiei. Un alt reprezentant al ş colii
müncheneze este şi Hans- Georg Beck. Ar fi nedrept s ă enumer ă m aici numai pe
reprezentan ţii fostei Germanii de Vest, pentru c ă o contribu ţie apreciabil ă la
dezvoltarea studiilor privind Istoria bizan ţului au avut- o şi cercet ă tori din fosta
Germanie de Est ce- i drept influen ţa ţi adesea de gândirea marxist ă . Aici îi putem
aminti pe istorici precum : Hans Ditten, Helga Köpstein sau Johannes Irmscher.
Pentru Austria putem saluta activitatea multipl ă în domeniu, a unui Herbert Hünger
sau a unui Johannes Köder.
Revenind la Franţ a de data aceasta pentru sfârş itul sec. al XIX-lea ş i prima
jumă tate a sec. al XX-lea amintim pe Charles Diehl cu un stil oarecum învechit,
lipsit de reflec ţii sintetice, dar care ră mâne interesant prin pasajele narative atât de
utile populariz ării. În aceast ă categorie se înscriu crea ţiile sale de genul: L’Afrique
byzantine sau Manuel d’art byzantin de neînlocuit pân ă astă zi, ca şi Manuel
d’études byzantine a lui Louis Bréhier. Dac ă cercetarea francez ă se bucur ă în
domeniu de o real ă autoritate aceasta se datoreaz ă în bun ă parte lui Paul Lemerle
care la Sorbona sau la Collège de France a ştiut s ă combine forţ a învăţământului să u
cu rigoarea lucră rilor sale personale. De la istoria agrar ă la analiza fenomenului
eretic, el a inspirat ş i îndrumat majoritatea istoricilor actuali: Hélène Ahrweiler,
Gilbert Dagron, Michel Balard, Michel Kaplan, Alain Ducellier, Cécile Morisson.
Parisul este astă zi o etap ă esen ţial ă pentru toţi bizantini ştii, iar publica ţia Travaux
et Mémoires , a Centrului de cercet ări istorice şi civiliza ţie bizantin ă mărturise ş te din
plin vigoarea cercet ării
franceze.
Pentru Belgia, o alt ă ţar ă francofon ă, îl men ţion ă m pe Henri Grégoire
principalul animator de la Liége al revistei Byzantion , cel care ală turi de Charles
4

Delvoye a fost atras către istoria artei bizantine sau împreun ă cu François Halkin ş i
André Jacob către aghiografie 1 .
La rândul ei Italia s- a remarcat prin varietatea cercet ărilor ş i aici îl
men ţion ăm pe Agostino Pertusi atras că tre istoria ideologiilor sau cea
administrativ ă. Tot în Italia nu trebuie neglijat şi faptul c ă la Vatican exist ă un
important centru de studii al manuscriselor şi
textelor bizantine.
Înainte de 1917 Rusia i- a dat pe: V.G. Vasilievsky, F.O. Uspenskij si A.A.
Vasiliev. Revista Vivantijskij Vremennik fondat ă de Vasilievskij în 1894 ş i
suspendat ă în 1927, a redevenit dup ă cel de- a doilea ră zboi mondial un instrument
indispensabil pentru speciali şti. Trebuie subliniat şi faptul c ă în Rusia a existat ş i o
şcoal ă solid ă în domeniul artei bizantine şi aici îi enumer ăm pe V. Lazarev ş i A.P.
Kajdan.
Pentru ţă rile balcanice putem aminti mai întâi Iugoslavia cu un G.
Ostrogorsky autorul unei Istorii a statului bizantin , apoi în ţara noastr ă avem
prezen ţa înc ă mitic ă a lui N. Iorga, sau pe N. Bănescu şi Gh.I. Brătianu, iar dup ă cel
de- al doilea război pe Alexandru Elian, Nicolae Stă nescu, Vasile Grecu, Emilian
Popescu, Stelian Brezeanu etc.
În Ungaria ar fi de remarcat numai Gyula Moravscsik, iar în fosta
Cehoslovacie trebuie men ţionat ă binecunoscuta revist ă Byzantinoslavica , cu articole
ce pun accentul îndeosebi pe rela ţiile slavo- bizantine. Pentru o alt ă ţar ă vecin ă ,
Bulgaria, avem revista Etudes balkaniques redactat ă de Institutul de studii balcanice
de la Sofia unde au activat cercet ă tori ca: Vasilka Tapkova- Zaimova, Elisabeta
Todorova, Petar Angelov, cu toţii urma şi
ai lui Ivan Dujcev, mort în 1985.
Nimeni nu se va mira de locul pe care- l ocup ă Grecia în studiile bizantine.
Nume de bizantinologi în Grecia avem pe: D. Zakythinos si N. Svoronos. Cercetarea
este bipolar ă: la Atena ca şi la Tesalonic ea se sprijin ă pe Universit ăţi şi pe două
organisme foarte active, Centrul de cercet ări bizantine ş i Institutul de studii
balcanice. Puţine subiecte au scăpat istoricilor greci, ei fiind astă zi din ce în ce mai
deschi şi pentru vecinii lor din Balcani. Ei îşi public ă articolele în reviste ca: Anuarul
Asocia ţ iei de studii bizantine (Epétèris Hetaireias byzantinôn spoudôn), Studii
balcanice, sau Cyrillomethodianum . Din acest spa ţ iu geografic nu putem uita nici
aportul Ciprului, contribu ţia în domeniul arheologiei ş i artei, studiile lui Th.
Papadopoullos şi C. Kyrris asupra istoriei culturale şi
a sistemului educativ.
Trecând în ţă rile anglofone, Marea Britanie l- a dat la începutul secolului al
XX-lea pe J.B. Burry specialist în istorie administrativ ă sau pe J. Gill, D. Nicol, R.
Browning cu cercet ări pertinente în domeniul culturii. Tot în Anglia merit ă
men ţionate Universit ăţile de la Oxford şi Cambridge, iar la Birmingham exist ă un
centru de studii animat de A.M. Bryer, cu un colocviu bizantin anual.
În Statele Unite ale Americii toate marile Universit ăţi de la Princeton pân ă la
Los Angeles, au bizantini ştii lor, în marea lor majoritate proveni ţ i din Europa, la
care se adaug ă binecunoscutul centru Dumbarton Oaks de la Washington, cel mai
important din lume. Aici se afl ă o colec ţie important ă de texte, o bibliotec ă ,
facilit ăţi de cazare pentru cercet ătorii din străin ătate ş i de asemenea centrul
public ă o revist ă Dumbarton Oaks Papers .
Aşadar Bizan ţul este prezent practic în întreaga lume. Exist ă preocup ă ri în
acest domeniu chiar şi în Australia, Canada, Africa de Sud, Japonia, Guadelupa ş i în
unele ţări arabe, aici neavând de- a face întotdeauna cu lucră ri originale. Exist ă ş i o
1 Alain DUCELLIER, Le Byzantins, histoire et culture , Seuil, Paris, 1988, p. 28.
5

Asocia ţie interna ţional ă de studii bizantine care organizeaz ă congresele
interna ţionale de studii bizantine în întreaga lume, primul având loc la Bucure ş ti în
1924 2 .
Periodizarea istoriei bizantine
Delimitarea în timp a Imperiului bizantin a fost destul de fluctuant ă. Nu însă
şi pentru anul căderii sale: Imperiul ia sfârş it odat ă cu ultimul să u suveran,
Constantin al XI- lea, în diminea ţ a zilei de 29 mai 1453. În schimb, data sa de
naştere răm âne controversat ă, chiar dac ă bizantinii nu au avut nici o ezitare asupra
ei: Imperiul lor începe odat ă cu Augustus, fapt în bun ă parte adevă rat pentru că
evolu ţ ia de 15 secole, de la principat la ultimul basileu, a consemnat o serie de
muta ţii făr ă a înregistra veritabile rupturi. Începutul istoriei bizantine este stabilit
de diver şi cercet ători în func ţie de momentul pân ă la care ei consider ă c ă se poate
vorbi înc ă de Imperiul Roman. Ei s- au oprit la urmă toarele date:
anul 284, momentul urcării pe tronul Imperiului Roman a împă ratului
Diocle ţian (284- 305), cel care a introdus o serie de reforme militare ş i
administrative, care vor dura şi în vremea succesorilor săi. anul 330, când a fost inaugurat oraş ul Constantinopol, noua capital ă a
Imperiului.
anul 395, atunci când, dup ă moartea lui Teodosie I cel Mare, Imperiul a fost
împăr ţit în cel de Răsărit şi
cel de Apus.
anul 476, care corespunde momentului că derii Romei în mâinile herulilor lui
Odoacru şi a ultimului împărat roman, Romulus Augustus.
domnia împăratului Justinian, care reprezint ă o etap ă nou ă pe plan militar,
politic, cultural şi
artistic.
anul 632, momentul declan şării cuceririlor arabe în Orient, cu consecin ţ e
economice şi
politice nefaste pentru Imperiul bizantin.
prima jumă tate a sec. al VIII- lea, mai precis anul 717, când pe tronul
Imperiului a ajuns Leon al III- lea, iniţiatorul iconoclasmului.
Dup ă părerea noastr ă ş i a altor istorici, începutul istoriei bizantine trebuie
aşezat în timpul domniei lui Constantin cel Mare, mai precis odat ă cu întemeierea
Constantinopolului. Transformarea vechiului Byzantion în capitala Imperiului a
atras dup ă sine o serie de schimb ări structurale în organizarea administrativ ă ,
economic ă, militar ă, economic ă şi politic ă a statului. Un alt element esen ţ ial care a
avut loc tot acum, a fost introducerea creştinismului ca religie liber ă prin edictul de
la Milan şi prin măsurile de sprijinire luate dup ă aceea de Constantin cel Mare. Din
punct de vedere teologic, Sinodul de la Niceea din 325, reprezint ă şi el o ră scruce,
întrucât este momentul din care religia creştin ă începe s ă se manifeste în mod liber,
trecându - se de asemenea la elaborarea învăţă turilor sale dogmatice. De aceea prima
2 Lista cercet ărilor în domeniul Istoriei Bizan ţului este mult mai mare. Prezentarea noastr ă este
deosebit de sumar ă, cu atât mai mult cu cât nume, articole, studii, diferite apari ţ ii editoriale,
conferin ţe, pot fi găsite relativ uşor prin intermediul mijloacelor moderne de informare.
6

etap ă din Istoria bizantin ă o putem delimita între 324 şi 632, o perioad ă numit ă ş i
roman ă târzie, din cauza predomin ării
elementelor romanice sau etapa proto-
bizantin ă.
A doua perioad ă este aceea a evului mediu bizantin care este cuprins ă între
anii 632- 1204, cu dou ă etape: 632- 1025, perioada evului mediu bizantin timpuriu
şi perioada medieval ă bizantin ă târzie, de la 1025 la 1204. Anul 1204 constituie
momentul în care Imperiul bizantin este destr ămat în urma cruciadei a IV- a ş i se
formeaz ă pe o bun ă parte a teritoriului său Imperiul latin de răsă rit cu capitala la
Constantinopol şi alte regate şi despotate occidentale. Imperiul latin de răsă rit va
dura 57 de ani, pân ă în anul 1261, când bizantinii vor reuşi s ă recucereasc ă
Constantinopolul. De asemenea, anul 1204 reprezint ă ş i momentul în care Imperiul
bizantin, izgonit din Constantinopol şi de pe o bun ă parte a Peninsulei Balcanice ş i
a Asiei Mici, se va reorganiza în trei centre: Niceea, sub conducerea împăra ţ ilor
dinastiei Lascarizilor, Trapezunt condus de Comneni ş i Arta, în Epir, sub dinastia
Anghelilor.
Etapa târzie bizantin ă este cuprins ă între 1204- 1453, fiind caracterizat ă de
numeroase dificult ăţi politice, economice şi sociale, atât pe plan intern cât ş i pe
plan extern. Ziua în care a căzut Constantinopolul nu va reprezenta şi dispari ţ ia
complet ă a Bizan ţului, formula lansat ă de Nicolae Iorga, „Bizan ţ dup ă Bizan ţ ”,
exprimând foarte bine continuitatea civiliza ţiei bizantine şi dup ă 1453, atât pe
teritoriul fostului Imperiu, cât mai ales în teritoriile libere: Ţă rile Române, Rusia,
Italia.
Constantin cel Mare: monarhia creş tin ă şi oriental ă
Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul pă gân într- unul
creştin, iar Roma va fi deposedat ă de primatul ei în favoarea Constantinopolului,
marcheaz ă începutul istoriei bizantine. Trebuie îns ă men ţionat faptul c ă nu vom
asista acum la o ruptur ă net ă între istoria roman ă şi cea bizantin ă : timp de trei
secole pân ă la eş ecul lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea Imperiului, el
va apărea mai degrab ă ca o continuare a romanit ăţii. Timp de 300 de ani moş tenirea
Romei şi a Greciei, amenin ţat ă de invaziile popoarelor barbare, a fost treptat
transferat ă la Bizan ţ, iar Imperiul a căpătat caracterele esen ţ iale ale Imperiului
bizantin. De aceea făr ă s ă ne hazard ăm putem spune c ă istoria bizantin ă are un
sfârş it sigur: cucerirea Constantinopolului de că tre otomani pe 29 mai 1453. În
schimb, actul fondator este crearea noii Rome decis ă de că tre Constantin cel Mare,
pe malurile Bosforului şi care va purta numele să u: Constantinopol, inaugurat pe
data de 11 mai 330. Prin aceasta, împăratul urmă rea apropierea de frontierele cele
mai amenin ţate, Dunărea şi Eufratul, făr ă a urmă ri neap ă rat crearea unui nou
Imperiu.
În 330, Imperiul roman continu ă . Atunci când valul invaziilor va acoperi
partea occidental ă a acestuia, iar vechea Rom ă va că dea în 476, Imperiul roman va
continua în Orient: nu exista o alt ă solu ţie
de continuitate.
Constantinopolul a fost întemeiat pe locul anticului Bizan ţ , dar locuitorii noii
Rome ca şi cei ai Imperiului nu- ş i vor lua numele de bizantini; ei vor fi în
continuare romani, Imperiul lor va rămâne Imperiul roman, iar împă ratul va fi în
7

continuare împăratul romanilor. Numai câţiva pasiona ţi de literatura antic ă vor avea
conş tiin ţa acestei îndep ărtate preistorii a oraş ului şi îl vor numi ocazional Bizan ţ.
Imperiul lui Constantin
Nici un suveran în istorie poate c ă nu merit ă mai mult titlul de «Mare» ca în
cazul lui Constantin, deoarece în 15 ani el a luat 2 decizii care au modificat viitorul
lumii civilizate. Prima a fost adoptarea creştinismului drept religie oficial ă a
Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la
Constantinopol. Aceste dou ă decizii cu consecin ţ ele pe care le vom vedea pe
parcurs, i- au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel
mai influent în istorie.
Constantin cel Mare s- a născut în oraş ul Naissus din Moesia Superior (Ni ş ,
Iugoslavia) în jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor ş i al Elenei.
Ne aflăm în perioada în care Imperiul roman era condus de împăra ţii Diocle ţian ş i
Maximian, cu titlul de augu ş ti şi de Galeriu şi Constantius în calitate de cezari .
Pentru o mai bun ă cunoa ştere a treburilor statului, Diocle ţ ian (284- 305) prim
august şi împărat în Orient şi- a luat un coleg cu titlul de augustus ş i anume pe
Maximian, căruia i- a repartizat pentru administrare Apusul. Aşa a luat naş tere
sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de diarhie . Mai târziu fiecare
august şi- a luat câte un ajutor, cu titlul de cezar , si anume Diocle ţ ian pe Galeriu, iar
Maximian pe Constantius Chlor luând naştere conducerea în patru, tetrarhia.
La 1 mai 305 Diocle ţian şi Maximian se retrag iar în locul lor devin augu ş ti
Galeriu pentru Orient şi Constantius Chlor în Occident. Dup ă moartea acestuia din
urm ă în anul 306, armata îl proclam ă drept august pe Constantin care pân ă la
moartea lui Maximian îşi ia ca patron divin pe Hercule (protectorul socrului să u,
Constantin luând de soţie pe fiica lui Maximian, Fausta). Dup ă aceast ă dat ă el se
pune sub oblăduirea lui Sol invictus (soarele neînvins) divinitate oriental ă adoptat ă
şi de romani. În anul 311 el se aliaz ă cu Licinius, noul august în Orient, după
moartea lui Galeriu şi lupt ă împotriva lui Maxentiu instalat la Roma dup ă ce îl
înlă turase pe Severus (adjunctul în calitate de cezar a lui Constantiu Chlor în
Occident). La 28 octombrie 312 Maxentiu este înfrânt la Pons Milvius (Podul
Vulturului) sau Saxa Rubra (stâncile roş ii) pe Via Flaminia la aprox. 10- 12 km. N- E
de Roma. În acest loc Constantin are celebra viziune relatat ă de istoricul Eusebiu de
Cezareea în lucrarea sa Vita Constantini , precum şi de apologetul creş tin Lactantiu,
tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum ). 3 Evenimentul
relatat în cele dou ă lucră ri constituie actul prin care s- a explicat convertirea lui
Constantin cel Mare la creştinism. Unii pun îns ă la îndoial ă valoarea documentar ă a
celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Între argumentele pe care le aduc ar fi faptul
c ă întâmplarea de la Pons Milvius nu este relatat ă de Eusebiu în Istoria sa
bisericească 4 de la 324, ori dac ă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut- o cu vederea.
Deci ar fi vorba de o interpolare mai târzie în Vita Constantini . Noi trebuie îns ă să
3 LACTANŢIU, De mortibus persecutorum , 48, în Sources Chrétiennes , 38, p. 132- 134 ş i traducerea în
limba român ă: LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor , ed. Amarcord, Timişoara, 2000.
4 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericeasc ă , traducere, studii ş i note de pr. prof. T. Bodogae, col.
PSB, vol. 13, Bucure şti,
1987.
8

ţinem cont de faptul c ă nucleul evenimentului a fost real, chiar dac ă a cunoscut ş i
unele înfloriri, dar despre el Eusebiu vorbe şte şi în Discursul său festiv ţ inut cu
ocazia a 30 de ani de domnie a lui Constantin 5 .
Relevant ă în aceast ă privin ţă este şi comportarea pe care a avut- o dup ă acest
eveniment Constantin cel Mare fa ţă de creştinism. El nu a repudiat dintr- o dată
toat ă moştenirea păgânismului ci ca şi tatăl să u care fusese monoteist, el a continut
s ă considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem ş i oameni. El va
înclina îns ă din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea mai clar ă a
atitudinii sale din aceast ă vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după
instruc ţiunile sale trebuia s ă poarte în mâna dreapt ă o cruce. Bătă lia de la Pons
Milvius a făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodat ă ,
dac ă nu propria sa convertire, cel puţ in momentul din care el a devenit protectorul
creştinilor. La începutul lunii ianuarie a anului 313 Constantin pără sea Roma pentru
Milan, unde va avea loc o întâlnire cu Licinius. Discu ţ iile au fost amicale cu atât mai
mult cu cât Licinius se va căsători cu Constantia, sora lui Constantin. Aceast ă
întâlnire a fost urmat ă imediat şi de binecunoscutul edict de toleran ţă de la Milan 6 .
Cu toate acestea Licinius era un păgân convins ş i la scurt timp nu va mai
accepta edictul, fapt atestat de inscrip ţia
de la Salsovia 7 . Textul acestei inscrip ţ ii
aminte şte şi de un dux Scythia : «Dei Sanctis Solis/Simulacrum consecratum / die XIV
kalendis Decembribus/debet singulis annis/ iusso sacro Dominorum Nostrorum
Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu- /sionibus eodem die/a
praepositis et vexillationibus dux/secutus iussionem describsit» (chipul sfântului
zeu Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie s ă fie închinat în fiecare an, dup ă
porunca sacr ă a stăpânilor noştri Licinius Augustul şi Licinius Caesarul, cu tă mâie,
lumini şi libaţ ii, în aceea şi zi de către comandan ţii şi deta şamentele sta ţ ionate în
castrul Salsovia. Valerius Romulus, bărbat de rang ecvestru ş i ducele provinciei,
urmând porunca a pus s ă se transcrie). 8 Datorit ă încălcării înţelegerii religioase ş i
politice în special, Constantin îl atac ă pe Licinius ş i îl înfrânge la Carpus Ardiensis
în 314: «…totu şi Constantin…a pornit cu război împotriva lui Licinius… ş i luând în
stăpânire toat ă Dardania, Moesia şi Macedonia a ocupat numeroase provincii…” 9 ;
«Licinius cerea pace şi promitea s ă îndeplineasc ă cele cerute…pacea a fost încheiat ă
de către cei doi cu condi ţia ca Licinius s ă păstreze Orientul, Asia Mic ă , Tracia,
Moesia şi
Scythia Minor» 10 .
Din păcate rela ţ iile dintre cei doi se vor deteriora din nou între anii
319- 320, tensiunea atingând punctul maxim în 324, când în lupta de la
Chrysopolis, de lâng ă Calcedon, Licinius este înfrânt. Rămas singur împă rat,
Constantin a instaurat monarhia ereditar ă, asigurat ă pân ă în 361 de fiii să i,
5 Emilian POPESCU, Istoria ş i spiritualitatea Imperiului bizantin , curs pentru anul I, secţia Pastoral ă ,
Facultatea de Teologie Ortodox ă, Bucure şti,
1993, vol. I, p.25.
6 Pierre MARAVAL, Le Christianisme de Constantin à la conquête arabe , PUF, Paris, 1997, p.6- 7;
Lector Dr. Adrian GABOR, Biseric ă ş i Stat în secolul al IV- lea. Modelul teodosian , în Anuarul Facultăţ ii
de Teologie Ortodox ă Universitatea Bucureş ti, 2001, p. 194- 195; T. CHRISTENSEN, The so- colled Edit
of Milan , în Classica Medievalia, 35, 1984, p. 129- 175.
7 Ioan BARNEA, Octavian ILIESCU, Constantin cel Mare , Bucure şti,
1982, p. 40.
8 Emilian POPESCU, Inscrip ţiile greceşti ş i latine din secolele IV- XIII, descoperite în România , Bucure ş ti,
1976, p. 283- 284.
9 FLAVIUS EUTROPIUS, Brevirum ab urbe condita , X , 5, trad. GH. H. Şerban, ed. Istros, Bră ila, 1997,
pp. 219- 220.
10 ANONIMUS VALESII, V, 18, în Fontes Historie Daco- Romanae , vol. II, Bucure şti,
1964, 1970, p. 82-
83.
9

luînd sfâr ş it în acest fel sistemul colegial de conducere, instaurat de
Diocle ţian
11 .
11 Diocle ţian este autorul unor importante reforme atât administrative, cât ş i militare sau politice. Pe
plan politic el a instaurat tetrahia sau conducerea în patru. De fapt nu era vorba de o divizare a
Imperiului care rămânea patrimonium indivisum ci de o înmul ţire cu patru a aceleia ş i conduceri.
Potrivit acestei reforme Diocle ţian guverna Egiptul, Siria şi Asia Mic ă; Maximianus Italia ş i Africa;
Constantius Galia şi Britania; Galerius Illyricum. Împăr ţirea în patru nu a condus la o împăr ţ ire
fiscal ă, economic ă şi juridic ă a Imperiului. Decuziile erau luate de către augu ş ti , iar caesarii trebuiau
s ă le execute indifirent de la cine venea ordinul. Tetrarhia prezenta avantajul c ă asigura o stabilitate
politic ă, în momentul retragerii auguş tilor . La rândul lor, caesarii deveni ţi augu ş ti , trebuiau s ă aleagă
noi caesari , astfel încât exista o continuitate a împă raţ ilor, evitându - se luptele pentru putere.
10

Noua capital ă a Imperiului
Alegerea anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului drept viitoarea
capital ă a Imperiului se explic ă prin raţiuni strategice ş i economice. De aici se putea
supraveghea frontiera cea mai amenin ţat ă a Dunării de Jos şi în acelaş i timp
duşmanul persan. Schimburile comerciale dintre oraşele din bazinul Mării Negre ş i
Grecia nu se puteau face decât pe aici; nici o corabie nu putea trece dintr- o parte în
alta făr ă asentimentul locuitorilor din Bizan ţ. Mai puţ in de 6 ani au fost necesari
între decizia de construire a noii Rome ş i inaugurarea din 11 mai 330. În jurul
palatului, al bisericii şi al hipodromului, zeci de mii de muncitori ş i artizani au
lucrat zi şi noapte pentru ca acest ora ş s ă devin ă într- o oarecare măsur ă
asem ănător vechii capitale a Imperiului: Roma. Oraşul va fi închinat de că tre
întemeietorul său Sfintei Fecioare, iar cu prilejul inaugur ării s- a săvârşit o slujb ă în
Biserica Sfânta Irina, în timp ce popula ţia păgân ă s- a rugat pentru prosperitatea lui
în templele autorizate s ă le foloseasc ă. Cu şase ani în urm ă, Bizan ţ ul nu era decât
un orăşel grecesc ca atâtea altele. Acum, reconstruit ş i rebotezat, el era «Noua
Rom ă», aceasta fiind noua denumire oficial ă deja gravat ă pe unul din stâlpii curţ ii
de justi ţie recent construit ă 12 . În vechea Rom ă, bineîn ţeles c ă cetăţ enii pă strau
vechile privilegii, comer ţul era acela şi, portul Ostia ră mânând deosebit de activ.
Numai c ă mai multe familii senatoriale romane încep s ă ia drumul Bosforului,
atrase de perspectiva locuirii într- un palat somptuos în noua capital ă , sau de marile
domenii din Tracia, Bitinia ş i Pont. În plus, un Senat incomparabil mai luxos îi
aştepta în «Noua Rom ă». Succesul va fi deplin. La sfârş itul domniei lui Constantin
în 337, oraş ul va numă ra deja mai multe zeci de mii de locuitori; la începutul sec. al
V- lea zidurile construite de Constantin, care cuprindeau o suprafa ţă de 750 ha., se
vor dovedi prea strâmte; Teodosie al II- lea va dubla suprafa ţ a acestuia ajungând
pân ă la 1.450 ha., o nou ă extindere având loc în sec. al VII- lea prin includerea
cartierului de N. al Vlahernelor în care se afla celebrul sanctuar al Maicii Domnului.
Strada principal ă era plin ă de porticuri şi forumuri. Din pă cate contrastul era
evident între splendoarea palatelor si construc ţiilor publice şi micile locuin ţ e din
lemn. La început oraş ul va fi deosebit de aerisit, plin de grădini de agrement ş i de
cele cu zarzavaturi, de terase cu vi ţă de vie şi livezi precum ş i de diverse culturi de
câmp. Aceste caracteristici ale noii capitale le vom găsi ş i în timpul lui Justinian,
când popula ţia
va ajunge la aprox. 400.000 de locuitori.
Creştinarea Imperiului
Prin Edictul de la Milan din 313, Constantin acorda creş tinilor libertate de
cult. La sfârş itul secolului al IV- lea Teodosie I va face din religia creştin ă singura
religie autorizat ă: creştinismul înlocuia religia imperial ă . Universalismul religios se
adăuga celui politic. Împărăţ ia terestr ă era privit ă ca imaginea pământeasc ă a
Împărăţ iei lui Dumnezeu, iar împă ratul devenea locotenentul lui Dumnezeu pe
pământ; Biseric ă şi Stat se completeaz ă şi se întrep ătrund. În timp ce legisla ţia civilă
se va ocupa de organizarea material ă a Bisericii, decretele canonice devin legi civile.
12 G. DAGRON, Naissance d’ une capitale.Constantinopole et ses institutions de 330 à 451, Paris, 1974, p. 34.
11

Biserica urmeaz ă ca organizare pe cea de Stat: se aplic ă aş a- numitul
principiu al acomod ării. Ea ia naştere în oraşe şi se organizeaz ă în acest cadru:
conduc ătorul comunit ăţii locale este episcopul iar oraş ul este administrat
bineîn ţeles prin episcopie. Biseric ă adopt ă ş i modelul provinciei care regrupa mai
multe oraşe ce deveneau provincie ecleziastic ă sau bisericeasc ă ; episcopul
principalului ora ş devenea episcop mitropolitan, înconjurat de principalii să i
sufragani. Adaptarea cadrului diocezan civil va fi ceva mai dificil ă . Astfel Antiohia
era în mod firesc în fruntea diocezei Orientului, precum Alexandria pentru Egipt. În
schimb importan ţa pe care o capăt ă acum Cezareea în cadrul diocezei Pontului ş i
Efesul în aceea a Asiei, umbre şte într- o oarecare măsur ă Constantinopolul. În acest
caz vedem cum func ţioneaz ă din nou foarte bine principul acomod ă rii: fiind vorba
de noua capital ă, va evolua din sufragan al Heracleei Traciei în mitropolie; noţ iunea
de patriarhat se va degaja treptat, iar la Sinodul Ecumenic de la Calcedon din 451,
se va fixa numă rul de 5: Noii Rome se acord ă rangul al doilea, vechea capital ă îş i
păstreaz ă locul, organizarea global ă începând s ă aib ă un caracter politic.
Raporturile dintre Biseric ă şi Imperiu vor depăş i destul de repede cadrul
administrativ. Episcopii sunt aleşi din rândul aristocra ţ iei municipale, devenind în
scurt timp membrii marcan ţi ai inteligen ţei oraşelor. De fapt, creş tinismul devine
singura garan ţie a civiliza ţiei împotriva barbarilor: el salveaz ă Imperiul roman,
filozofia şi etica cetăţii grece şti de la distrugere. Pentru aristocra ţia oraş elor,
episcopul elenofon este de preferat soldatului barbar latinofon; el devine
misionarul unei culturi cu care se identific ă . Un prim exemplu în acest sens este
Eusebiu, episcopul Cezareei, care- ş i va pune pana în slujba lui Constantin cu atâta
entuziasm încât contrasta în mod evident cu atitudinea reţinut ă a retorilor greci cu
privire la puterea imperial ă. Astfel în multe situa ţii ş i locuri, misionarul va fi acela
care încheia procesul de elenizare.
Raporturile lui Constantin cel Mare cu Biserica
O religie care creşte prin propria sa energie, cum era cazul religiei creş tine,
nu îşi putea dori altceva decât s ă fie liber ă şi în siguran ţă ; acest lucru i- a fost
acordat de către Constantin. De aceea, în vremea sa vedem cum în lumea roman ă se
înmul ţesc bisericile, are loc o activitate teologic ă intens ă. El a favorizat pe creş tini
s ă intre în administra ţie şi a încurajat chiar comunit ăţ ile compuse îndeosebi din
creştini. Astfel portul creştin al Gazei, Maiuma, obţ ine rangul de cetate, iar
Orikistos, un sat din Frigia, prime şte rangul de civitas , «pentru c ă toţ i locuitorii sunt
cunoscu ţi a fi adep ţi ai celei mai sfinte religii». Din păcate, în aceast ă perioad ă se
vor dezvolta şi
ereziile.
Astfel, în Nordul Africii, mai cu seam ă în provincia Numidia, au apă rut o serie
de tulbur ări provocate de atitudinea aripei rigoriste a creştinilor, care pretindea că
cei ce nu avuseser ă un comportament demn în timpul persecu ţiilor, considera ţ i a fi
nişte trădă tori ( traditores ) şi căzu ţi ( lapsi), trebuie condamna ţ i pentru totdeauna.
Episcopul Cartaginei, Mensurius, era apărătorul tendin ţei moderate, dar după
moartea sa, a fost ales ca episcop diaconul Cecilian în anul 312. La hirotonia sa a
participat numai episcopul Felix dintr- un ora ş mic pe nume Abtuni, făr ă s ă fi
aşteptat venirea celorlal ţi episcopi din Numidia, aş a cum era normal. În plus, acest
12

Felix era considerat a fi un traditor , iar Cecilian devenea automat tot un trădă tor
care trebuia exclus automat din Biseric ă împreun ă cu partizanii săi. Aceş ti episcopi
au considerat hirotonia nul ă ş i au ales în locul lui Cecilian pe Majorin, succedat la
scurt timp de Donatus, de la care vine şi numele acestei mişcări eretice. Chiar dacă
a avut la prima vedere mai degrab ă un caracter disciplinar, donatismul 13 a căpă tat
în timp o form ă doctrinar ă opus ă credin ţei tradi ţ ionale. De aceea nu poate fi
considerat ă ca o simpl ă schism ă, ci ca o criz ă care are un aspect doctrinar evident.
Pentru donati şti faptul de a fi traditor era o crim ă, iar legă tura cu cel care era
considerat culpabil, însemna a fi la fel cu el. De aceea donati ş tii se situau la un
moment dat pe linia Sfântului Ciprian al Cartaginei (+258) care spunea c ă «în afară
de Biseric ă nu este mântuire». Pentru c ă ei considerau c ă singura Biseric ă este cea a
Sfinţilor, ei rebotezau pe cei care proveneau din comunit ăţile lui Cecilian ş i a
succesorilor acestuia. Convingera lor c ă sunt singura Biserica, îi va conduce de- a
lungul timpului la un conflict deschis cu puterea civil ă . Astfel în anul 314,
Constantin a convocat un sinod la Arles, unde au participat 33 de episcopi din
Occident, care i- au condamnat pe donati ş ti. Mai târziu, în 316 este convocat un alt
sinod la Milan, care confirm ă hotă rârile de la Arles. Prin libertatea în cult, pe care
le- o acord ă Constantin cel Mare în anul 321, se încerca o aplanare a tensiunilor, dar
tulbur ările provocate de ei vor continua pân ă în vremea invaziilor arabe.
O alt ă erezie ceva mai cunoscut ă a fost arianismul 14 . Cu acest nume
distingem o doctrin ă apărut ă în sec. al III- lea în Siria şi dezvoltat ă în secolul
urmă tor de către Arie, un preot din Alexandria. El nu admitea c ă cele 3 persoane ale
Sfintei Treimi pot fi egale: el sus ţinea c ă dac ă Tatăl sau Dumnezeu este veş nic,
atunci Fiul este creatura Tată lui, negând divinitatea celei de a doua persoane a Sf.
Treimi. Arie este excomunicat de episcopul Alexandriei decizie ce va fi validată
printr- un sinod local.
Criza arian ă marcheaz ă debutul marilor controverse teologice, care vor
persista pe durata a 5 secole, lăsându- ne ca moş tenire scrierile inspirate ale
Părinţ ilor biserice şti ş i formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele
controversei care a luat naştere la Alexandria, capitala gândirii creştine, poate pă rea
creştinilor de astă zi greu de înţeles, numai c ă pentru cei din secolul al IV- lea
teologia reprezenta «o problem ă de via ţă şi de moarte, o îndatorire spiritual ă , o
mărturisire a credin ţei lor, o solu ţie pozitiv ă la problemele lor de via ţă» 15 . În aceste
dispute care aparent păreau c ă se opreau asupra unor termeni şi defini ţ ii abstracte,
participan ţii apărau şi protejau de fapt sensul concret şi esen ţial al creş tinismului,
care se rezum ă în noţiunea de «mântuire». De fapt mântuirea nu rezult ă dintr- un
act magic, împlinit din exterior, ci depinde de gradul de acceptare ş i apropriere de
către om al darului primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credin ţ ei Bisericii
în termenii raţiunii, prin lărgirea acesteia pân ă la dimensiunea Revela ţ iei, punerea ei
în acord cu eviden ţa adevă ratei credin ţe. Credin ţa precede teologia ş i pentru
13 W .H.C FREND, The Donatist Church. A movement of protest in Roman North Africa , Oxford,
1952,1971,1985; E.L.GRASMUCK, Coercitio.Staat und Kirche in Donatistenstreit , Bonn, 1964 ; J.L.
MAIER, Le dossier du donatisme, I:Des origines à la mort de Constance (303- 361); II:De Julien
l’Apostat à Saint Jean Damascène , Berlin, 1987.
14 Sintezele cele mai recente asupra acestei erezii ar fi: M. SIMONETTI, La crisi ariana nel quarto
secolo, Roma, 1975 ; R.P.C. HONSON, The search for the Christian Doctrine of God, The Arian
Controversy 318- 381 , Edinburg, 1988; M.R. BARNES, D.H. WILLIAMS, Arianism after Arius. Essays on
the Development of the Fourth Century Trinitarian Conflicts , Edinburg, 1993.
15 G. FLOROVSKY, Les voies de la theologie russe , Paris, 1991
13

aceasta este unica raţiune care ne permite s ă vorbim despre o evolu ţie teologic ă , ca
receptare, explicare şi precizare progresiv ă a plenitudinii originale a credin ţ ei.
Exemplele lui Origen sau Tertulian ne arat ă c ă primele tentative de explicare au fost
imperfecte şi chiar eretice. Aceasta ne permite s ă măsur ă m întreaga dificultate în
găsirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea credin ţ ei. A fost nevoie de mai multe
secole pentru remodelarea gândirii umane în spiritul creştinismului. În secolul al II- lea, Apologe ţii, apărători ai credin ţei creştine în faţ a
Imperiului şi a societ ăţii, au încercat s ă explice credin ţ a în Treime plecând de la
conceptul de Logos, familiar filozofilor greci. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este
Cuvântul Tatălui, prin care Acesta a creat şi mântuit lumea, fiind legă tura Sa cu
aceasta. În Cuvânt, noi Îl recunoa ştem pe Dumnezeu şi
ne unim cu El. Pericolul într-
o astfel de explica ţie ţine de faptul c ă în filozofia greac ă, conceptul de Logos,
posed ă o natur ă «instrumental ă». Logosul este întotdeauna un intermediar, un
principiu unificator, făr ă a fi o instan ţă independent ă, cu o existen ţă proprie. În
Evanghelia dup ă Ioan, „Cuvântul”, este înţeles în spiritul ş i în lumina Vechiului
Testament, ca Dumnezeu dinamic, activ, ori în concep ţ ia grecilor El putea fi foarte
uşor considerat o „calitate” divin ă sau o „for ţă” acordat ă omului Iisus pentru a se
distinge de restul umanit ăţii. Altfel spus, conceptul de Logos, comun creş tinismului
şi elenismului, trebuia s ă se debaraseze de sensul „cosmologic” pe care- l poseda în
filozofia greacă 16 . Numai c ă Apologe ţ ilor din secolul al II- lea le lipseau cuvintele
filozofice necesare. Scrierile lor erau uneori confuze şi pline de ambiguit ăţ i: perfect
ortodoxe pentru Biseric ă, care le citea în termenii propriei credin ţ e, ele puteau fi
înţelese în exterior ca identificând pe Tată l cu Fiul, în sensul în care un om poate fi
identificat cu raţiunea sau gândirea sa.
Ceva mai târziu, la începutul secolului al III- lea apare în Occident, ceea ce s- a
numit „monarhianism”, adic ă învăţătura despre Treime care apă ra „monarhia”
Tatălui, motivat ă în acest demers de teama de a nu se îndep ă rta de monoteismul
original, prin scandalul celor pentru care credin ţa Bisericii apărea ca o credin ţă în
trei dumnezei. Monarhiani ştii învăţau c ă singur Tată l era Dumnezeu; cu privire la
învăţătura despre Iisus Hristos şi cea despre Duhul Sfânt ei erau diviza ţi în două
grupe: unii spuneau c ă Hristos era un om asupra căruia a coborât o for ţă divin ă ,
care a făcut din El Fiul lui Dumnezeu, unindu- L sub o form ă deosebit ă cu Tatăl; alţ ii
considerau c ă Tatăl, Fiul ş i Duhul Sfânt sunt trei „moduri” de manifestare în lume
ale unicului Dumnezeu, descoperit mai întâi ca Tat ă, apoi ca Fiu ş i apoi ca Duhul
Sfânt. Aceast ă doctrin ă a primit numele de modalism, iar promotorul ei a fost un
preot din Roma, Sabelius, excomunicat de Biseric ă prin papa Calist (217- 222).
De la lupta împotriva ereziilor au luat naştere primele încerc ă ri ortodoxe de a
„descrie” taina Sfintei Treimi ş i de a o exprima într- un limbaj accesibil oamenilor.
În Occident acest fapt s- a materializat în teologia lui Tertulian, înaintea trecerii lui
la montanism, iar în Orient, în opera lui Origen. În ciuda eforturilor evidente, cei doi
păcătuiesc prin acelaş i defect: amândoi admit identificarea lui Dumnezeu cu Tată l,
ceea ce constituia sursa monarhianismului. Gândirea era înc ă în urma credin ţ ei,
cuvintele se dovedeau incapabile s ă exprime o experien ţă. Aceasta era situa ţ ia la
16 P. AUBIN, Le problème de la conversion. Etudes sur un thème commun à l’hellénisme et au
christianisme des trois premiers siècles, Paris, 1963, pp. 74- 78. Pe aceast ă tem ă mai men ţion ă m
lucră rile: G. ANDRESEN, Logos und Nomos. Die Polemik des Kelsos winder das Christentum , Berlin,
1955; E. BEVAN, Hellenism and Christianity, Londra, 1921; J. CARCOPINO, De Pytagore aux Ap ôtres,
Paris, 1956; H. CHADWICK, Early Christian Thought and the Classical Tradition , Oxford, 1966; E.
HATCH, The Influence of Greek Ideas on Christianity , Londra, 1957.
14

apari ţia arianismului: insuficien ţa limbajului antrena o deviere a gândirii ş i implicit
a credin ţei, denaturând adevă rurile fundamentale ale revela ţ iei neo- testamentare.
În acest sens criza arian ă punea capă t acestor confuzii: ea da Bisericii posibilitatea
exprim ării credin ţei
sale în Sfânta Treime.
Arie se înşela pentru c ă el adopta o apropiere exclusiv filozofic ă pentru
rezolvarea problemei teologice a Treimii. În cele dou ă adevă ruri esen ţiale din viaţ a
creştin ă: unitatea lui Dumnezeu şi mântuirea lumii prin Fiul, el vedea dou ă principii
abstracte. Monoteist convins, el nu era în sensul Vechiului Testament, ci în spiritul
monoteismului filozofic, predominant în lumea elenistic ă . Era vorba despre
recunoa şterea Unului, acea unitate abstract ă de la baza oricărei existen ţ e, principiu
şi instan ţă, unificator al multiplului. Pentru Arie, Dumnezeu este Unul ş i nu poate
exista în El multiplicitate: dac ă El are un Fiu, Acesta este distinct de El, nu este
Dumnezeu. Chiar dac ă Fiul S- a întrupat pentru mântuirea oamenilor, El nu este
Dumnezeu în sensul unic şi absolut, aşa cum putem vorbi despre Tată l. Arianismul
era o raţionalizare a creş tinismului, care convenea spiritului epocii printr- un
monoteism strict. Prima reac ţie împotriva arianismului a fost o credin ţă puternic ă ,
care nu vedea cu ochi buni pericolul distorsion ă rii principiilor sfinte ale Bisericii.
Arie a fost comb ătut chiar de propriul episcop, Alexandru al Alexandriei, numai că
în acele vremuri exista o clas ă de „intelectuali” care aspirau la explicarea „raţional ă ”
a credin ţei, deranja ţi de natura prea puţ in filozofic ă a învăţăturii Bisericii 17 . Erezia
arian ă le părea o interpretare „modern ă”, susceptibil ă s- o fac ă acceptabil ă pentru
cercul oamenilor instrui ţi. Din păcate, ceea ce la început părea o controvers ă
localizat ă la Alexandria, se va întinde puţin câte puţin în tot Orientul.
Orientul creştin a avut mult de suferit de pe urma acestor neîn ţ elegeri, iar
împăratul Constantin se va hotă rî în cele din urm ă s ă intervin ă personal pentru
păstrarea ordinii şi liniş tii în Imperiu. Ne putem imagina ce reprezenta acum pentru
Biseric ă, dup ă trei secole de persecu ţii convertirea împăratului. Împăratul ş i
Imperiul deveneau deodat ă instrumentele providen ţiale ale Împărăţ iei lui Hristos.
Chiar dac ă nu a putut sesiza personal fondul controversei teologice, el a fost
deosebit de afectat de noua disensiune apărut ă în sânul Bisericii. De aceea convoac ă
primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde dup ă lungi dezbateri
învăţătura lui Arie a fost condamnat ă şi s- a adoptat formula c ă Fiul lui Dumnezeu
este de o fiin ţă cu Tatăl şi deci, din veci cu El. La sinod au fost alcătuite ş i primele 7
articole ale Simbolului de credin ţă (Crezul), care sunt de atunci şi pân ă astă zi
rostite în Biseric ă. Tot cu acest prilej s- a încercat s ă se stabileasc ă şi data Paş telui,
care se ţinea diferit în diverse locuri ale Imperiului şi s- a hotă rât ca întreaga
creştin ătate s ă sărbătoreasc ă aceast ă zi în prima duminic ă dup ă lun ă plin ă , care
urmeaz ă echinoc ţiului de prim ăvar ă. Dac ă se întâmpla s ă coincid ă aceast ă zi cu
Paştele evreilor, atunci creştinii trebuiau s ă amâne sărbă torirea în Duminica
urmă toare sau cu o săptă mân ă mai înainte. Dup ă Sinod în anul 327, Constantin
încearc ă s ă readuc ă în Biseric ă pe Arie şi pe discipolii săi, Eusebiu de Nicomidia ş i
Teognis de Niceea, dar se opune episcopul Alexandru al Alexandriei ş i apoi
succesorul său, Atanasie. Acesta din urm ă va fi chiar exilat la Augusta Treverorum.
Importan ţa Sinodului de la Niceea este legat ă în primul rând de victoria
Adevărului. Fa ţă de celelalte sinoade, de la cel de la Niceea nu ne- a parvenit nici un
act sau protocol. Ştim numai c ă arianismul a fost condamnat, iar în formula
Crezului, a fost introdus ă precizarea asupra rela ţiei dintre Tatăl ş i Fiul, în care Fiul
17 Alexandre SCHMEMANN, Le chemin historique de l’Orthodoxie , YMCA- PRESS, Paris, 1995, p. 95.
15

este consubstan ţial cu Tatăl ( homousios ), deci egal cu El în dumnezeire. Chiar dacă
aceast ă condamnare a arianismului a fost făr ă drept de apel, termenul homousios a
fost adeseori un prilej de scandal şi de neîn ţ elegere în sânul Bisericii. Confuzia va
marca cei 56 de ani care vor separa lucră rile primul Sinod Ecumenic de cel de- al
doilea (381).
Cauzele externe ale acestei crize ţin mai mult de faptul c ă arienii nu vor
depune armele nici dup ă condamnarea învăţă turii lor. Intrigi subtile le vor permite
s ă atrag ă de partea lor chiar şi pe reprezentan ţ ii puterii politice. Studiind mai atent
semnifica ţia teologic ă a tulbur ărilor din aceast ă vreme, vom vedea c ă secolul al IV-
lea a avut un rol pozitiv, demonstrând în condi ţii dificile puterea final ă a
Adevărului în viaţa Bisericii.
Majoritatea participan ţ ilor la Sinodul de la Niceea au acceptat condamnarea
lui Arie, care reprezenta o distorsionare evident ă a tradi ţ iei originale a Bisericii, dar
aveau dificult ăţi în înţelegerea termenului de consubstan ţ ial . Cuvântul fusese
propus lui Constantin de un mic grup de teologi „lumina ţi”, care înţelegeau c ă o
condamnare a lui Arie era insuficient ă , impunându - se de fapt folosirea unui
concept făr ă echivoc. Pentru majoritatea episcopilor cuvântul era greu de înţ eles, iar
participarea lor la Niceea reprezenta condamnarea unei erezii. Chiar dac ă sinodul
s- a încheiat cu un succes, Constantin a comis o greşeal ă, aceea a exilării lui Arie ş i a
partizanilor acestuia, confundând astfel judecata Bisericii cu cea a Cezarului. Acum
vor interveni câţ iva episcopi, prieteni ai lui Arie, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia.
Ei au acceptat hotă rârile de la Niceea pentru c ă majoritatea participan ţ ilor erau
împotriva lui Arie, dar aşteptau cu neră bdare ziua revan şei. În aceste condi ţ ii cea
mai eficient ă metod ă era intriga. Profitând de indiferen ţa celorlal ţi episcopi fa ţă de
formula pozitiv ă adoptat ă la Niceea, ei se vor concentra asupra grupului de teologi
care înţelegea greutatea hotă rârilor. Prima victim ă care va că dea va fi Eustatie al
Antiohiei, pe care au reuşit să- l discrediteze în ochii împăratului şi să - l exileze.
Dup ă aceasta urmă toarele atacuri au fost îndreptate împotriva lui Atanasie, noul
episcop al Alexandriei, principalul inspirator al termenului consubstan ţ ial . Exilat de
împărat, Atanasie va trece în ochii acestuia drept un rebel.
Urmările convertirii lui Constantin
Pe la sfârş itul sec. al IV- lea, în timpul pă storirii Sf. Ambrozie, episcopul
Mediolanului, se vorbea despre o călătorie făcut ă de mama lui Constantin cel Mare,
Sf. Elena, la Locurile Sfinte. Cu acel prilej ea ar fi găsit ş i Crucea pe care a fost
răstignit Mântuitorul, îngropat ă cu celelalte dou ă ale tâlharilor. Locul exact al
descoperirii i- ar fi fost arătat de un evreu. Pentru a ş ti care este Crucea cea
adevă rat ă, a răstignirii Mântuitorului, Sf. Elena a făcut s ă se ating ă de ea de trei ori
trupul unui tână r bolnav. Aceea care l- a vindecat a fost considerat ă Crucea lui Iisus.
O parte din cuiele Crucii au fost topite, iar materialul utilizat la o casc ă de fier a
împăratului precum ş i pentru frâul calului. Sf. Elena ar fi murit la Constantinopol
pe la vârsta de 80 de ani, corpul ei fiind aşezat într- un sarcofag de porfir ă ş i
16

transportat la Roma. Astă zi în Muzeul Vaticanului se poate vedea un sarcofag de
porfir ă atribuit Sf. Elena.
Revenind la fiul său Constantin, convertirea sa a fost un act de o importan ţă
capital ă. Pân ă atunci creştinii constituiau o minoritate în Imperiu şi apar ţ ineau mai
cu seam ă popula ţiei modeste de la oraşe. Aristocra ţia senatorial ă era în marea ei
majoritate păgân ă, în afar ă poate de Africa şi Egipt. În aceste condi ţii ş ansele
creştinilor de a avea un împărat dintre ei erau mici şi făr ă un împărat creş tin
convertirea popula ţiei ar fi fost înc ă mult ă vreme amânat ă . Prin convertirea lui
Constantin la creştinism s- au modificat şi raporturile dintre Biseric ă ş i Stat.
Socotindu- se slujitorul lui Dumnezeu, responsabil în faţa Lui de buna rânduial ă în
Biseric ă, el nu a ezitat niciodat ă s ă intervin ă în treburile acesteia în mod hotă râtor
cum a fost cazul cu convocarea Sinodului de la Niceea. El a creat precedentul după
care numai împăratul putea s ă convoace un Sinod Ecumenic, iar Biserica a acceptat
autoritatea sa făr ă discu ţie.
Politica intern ă a împăratului Constantin cel Mare
Grija deosebit ă pe care a manifestat- o Constantin pentru Biserica creştin ă ,
stră duindu - se s ă contribuie la asigurarea unităţ ii sale, pornea nu numai dintr- un
adânc sentiment religios, ci şi din necesit ăţi practice, politice. El era convins că
unităţ ii Imperiului, trebuie să- i corespund ă unitatea de credin ţă. Apă rarea
Imperiului, ordinea şi unitatea sa intern ă, au fost ţeluri urmă rite în tot cursul vieţ ii
sale de Constantin cel Mare. Pe plan administrativ şi militar el a păstrat orient ă rile
generale ale lui Diocle ţian (împăr ţ irea Imperiului în peste 100 de provincii,
guvernate de conduc ători laici- praesides ş i militari- duces, apoi gruparea acestora
în unităţ i mai mari numite dioceze). De aceea în literatura de specialitate toate
acestea sunt cunoscute sub numele de reformele diocle ţ iano- constantinopolitane.
Tot lui Constantin cel Mare i se atribuie şi înfiin ţ area între anii 318- 326 a
prefecturilor praetorio , adic ă unităţ i administrative mai mari decât diocezele. La
început au fost înfiin ţ ate trei: a Orientului, care cuprindea tot Orientul (Armenia,
Palestina, Siria şi Egiptul), Asia Mic ă şi Balcanii; a Italiei, în care intra Italia ş i Nordul
Africii (Mauritania, Numidia şi Libia); a Galiei, cu Spania, Galia, Britania ş i o parte
bun ă a Germaniei. Dup ă 326 au mai fost formate înc ă dou ă : prefectura Iliricului
(partea de Vest a Pen. Balcanice) şi prefectura Africii în Apus, desprins ă din cea a
Italiei. Numărul prefecturilor a variat, iar la sfâr ş itul secolului al IV- lea (395) vor
rămâne stabile 4: Illiricum şi Orientul care vor apar ţine Împăratului din Răsă rit,
Galia şi Italia, sub conducerea Împăratului de Apus. La conducerea prefecturii
pretorio se afla un prefect pretorio , iar o diocez ă era condus ă de un vicar .
În domeniul economic Constantin ia o serie de mă suri cu scopul de a
consolida procesul de stabilizare a preţ urilor, iniţiat de Diocle ţ ian printr - un edict în
anul 301, iar în domeniul financiar emite moneda de aur cunoscut ă sub numele de
aureus sau solidus, ce va rămâne etalonul de schimb pentru lumea de atunci până
în vremea împăra ţilor Comneni. Tot Constantin va emite şi o moned ă nou ă de
argint (siliqua ) şi una de bronz ( follis), care vor reprezenta banii obişnui ţi folosi ţ i în
afacerile curente.
17

În raporturile cu Licinius, Constantin a fost o vreme destul de apropiat cu
atât mai mult cu cât sora sa Constantia era soţ ia acestuia. Cu toate acestea
raporturile dintre cei doi s- au deteriorat dup ă 320. Cauzele disensiunilor dintre ei
sunt multiple, dar una dintre cele mai importante a fost atitudinea duş mănoas ă
adoptat ă de Licinius fa ţă de creş tini. Conflictul dintre cei doi va atinge punctul
maxim în anul 324, când la Chrysopolis, lâng ă Calcedon, Licinius este înfrânt după
o lupt ă crâncen ă. Rămas singur împă rat în anul 324 peste tot Imperiul, Constantin
va instaura monarhia ereditar ă, asigurat ă pân ă în 361 de fiii săi. Astfel ia sfâr ş it
sistemul colegial de conducere instaurat de Diocle ţian.
Constantin cel Mare a murit în 337, fiind singurul dintre toţi împăra ţ ii Romei
care l- a preasl ăvit pe Dumnezeu, Împăratul a toate.
Limesul dunărean în vremea lui Constantin cel Mare
Din cele mai vechi timpuri spa ţ iul danubiano- pontic a constituit un punct de
interes pentru Imperiul roman, mai ales datorit ă coloniilor grece ş ti, importante
centre comerciale. Acestea au intrat în sfera de influen ţă roman ă în anul 71 î.d.Hr.,
dar întreg spa ţiul a fost cucerit de împă ratul Traian (98- 117d.Hr.) În perioada
imperial ă Statul roman prefera să- şi întind ă frontierele de- a lungul unor obstacole
naturale, cum ar fi fluviile, pe malul cărora s ă ridice fortă reţ e ş i castre organizate în
limes 18 . Elementele componente ale unui limes erau: valul (vallum ), castrele (castri),
castelele (castelii), turnurile (burgi, turris ) şi şanţ ul ( fossa ). În spatele valului erau
construite, la distan ţe ce puteau varia între 5 şi 10 kilometri, castrele ş i turnurile de
supraveghere care utilizau diverse mijloace de semnalizare, iar miş carea trupelor se
efectua pe drumul strategic (via ) ce unea castrele, urmând castrele ş i linia
limesului 19 . Limesul dobrogean a cunoscut o evident ă deteriorare în timpul
invaziilor carpo- goto- costoboco- sarmatice din 242 şi 245- 247, fapt dovedit ş i de
descoperirile arheologice din Dobrogea 20 . Refacerea limesului s- a făcut dup ă 50 de
ani în vremea lui Diocle ţian (284- 305) şi
Constantin cel Mare (306- 337).
Principala surs ă despre organizarea militar ă a teritoriului dobrogean în
secolul al IV- lea o constituie Notitia Dignitatum 21 care este datat ă din vremea lui
Constan ţiu al II- lea (337- 361), la care se adaug ă informa ţiile oferite de Itinerarium
Antonini alcătuit pe baza unui model din vremea lui Diocle ţian 22 . Notitia Dignitatum
ne arat ă c ă la Noviodunum se afla comandantul legiunii I Iovia, la Troesmis se afla
18 Cu un sens exclusiv civil, termenul este folosit pentru prima dat ă în perioada republican ă ,
desemnând frontiera de la Est la Vest dintre dou ă provincii. Cf. François - Oliver TOUATI, Vocabulaire
historique du Moyen Âge (Occident, Byzance, Islam) , Paris, 2000, p. 184.
19 D. M. PIPPIDI, Dicţ ionar de istorie veche a României,(paleolitic- secolul al X- lea) , Bucure ş ti, 1976, pp.
373- 374.
20 E. CONDURACHI, Ş antierul arheologic Histria (1954) , în Studii şi cercet ări de istorie veche ş i
arheologie , VI Bucure şti, 1955, nr. 3- 4, p. 528- 529; Gheorghe ŞTEFAN, Ş antierul arheologic de la
Histria , în Studii şi cerecet ări de istorie veche şi arheologie, V (1954), nr. 1- 2, p. 78; Iorgu STOIAN,
Tomitana. Contribu ţii epigrafice la istoria cetăţ ii Tomis , Bucure ş ti, 1962, p. 50; Al. SUCEVEANU, C.
SCORPAN, Stratigrafia Histriei romane târzii în lumina săpăturilor din 1969 ş i 1970 în sectorul
central , în Pontica, IV, (1971), p. 137- 153; V.H. BAUMANN, Cercet ările arheologice de pe valea Teliţ ei
(jud. Tulcea); Sondajul de la Frecăţ ei , în Peuce (Studii şi comunic ări de istorie ş i arheologie ), Muzeul
Delta Dunării, Tulcea, X, 1991, p. 157..
21 Fontes Historiae Daco- Romanae , vol II, p. 207- 213.
18

comandantul legiunii a II- a Herculia, iar Itinenrarium Antonini situeaz ă la
Noviodunum legiunea a II- a Herculia, iar la Troesmis legiunea I Iovia. De aici rezultă
c ă unul din cele dou ă izvoare literare prezint ă unele informa ţii greş ite. Rezolvarea
acestei probleme a fost adus ă de descoperirea unor inscrip ţ ii, dintre care una la
Troesmis: “Dis Manibus/Valerio Thiumpo qui militavit in legione XI Claudia lectus
in sacro/comitatu lanciarius deinde protexit/annis V missus praefectus legionibus
II Herculiae/egit annis/XXXXV mensibus III diebus XI Aurelius…” “…zeilor Mani. Lui
Valerius Thiumpus, care a fost osta ş în legiunea XI Claudia, ales apoi lă ncier în
trupele de gard ă ale împăratului, dup ă aceea a fost protector timp de 5 ani, lă sat la
vatr ă şi apoi făcut prefect al legiunii II Herculia, în care func ţie a rămas doi ani ş i
jumă tate, încetând din via ţă, în vârst ă de 45 de ani, 3 luni ş i 11 zile. Aurelius i- a
pus lespedea de mormânt…” 23 . Apari ţia limesului scitic se datoreaz ă numeroaselor
invazii ale bastanilor, goţilor, carpilor şi sarma ţilor din 280- 295, înăbuş ite de
armatele imperiale conduse de augustul de Răsărit şi de caesarul Galerius, care- ş i
mut ă capitala la Sirmium.
Textele care men ţioneaz ă refacerea limesului sunt dublate şi de mă rturiile
arheologice. Astfel au fost descoperi ţi stâlpi militari cu numele lui Diocle ţ ian la
Tomis, pe drumul ce leag ă Tomisul de Histria, la Arrubium, la Carsium ş i la
Tegulicum 24 . În anul 1987, la Dunăv ăţ, cercet ările arheologice au scos la iveal ă o
inscrip ţie edificatoare pentru lucră rile efectuate pe limesul scitic în timpul
tetrarhiei. Textul relateaz ă despre întemeierea cetăţ ii de aici, a Halmyrisului,
întâlnit ă în antichitate şi cu alte nume precum Salmorus sau Thalamonium 25 . Mulţ i
cercet ători atribuie acestei perioade şi începutul lucră rilor de refacere la o serie de
cetăţi precum Carsium, Capidava, Dinoge ţia, Tropaeum Traiani, Noviodunum ş i
Troesmis 26 , lucră ri care au fost terminate în timpul împăratului creş tin Constantin
cel Mare.
Ridicarea din temelii a unor cetăţ i din Dobrogea în vremea lui Constantin cel
Mare rezult ă din inscrip ţia descoperit ă la Tropaeum Traiani, datat ă 315- 317.
Redă m în continuare un fragment al ei: “Romanae securitas libertatisque
vindicibus /Dominis nostris Flavio Valerio Constantino et Liciniano/Licinio piis
22 Fontes ad Historiam dacoromaniae Pertinentes I Ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini ,
Bucure şti,
1964, 787 p.
23 Emilian POPESCU, Op. cit, p. 247.
24 Radu VULPE, Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucure şti,
1938, p. 286.
25 Tabula Imperii Romani: Romula- Durostorum - Tomis, Bucarest, 1969, p. 63. Fragmetul edificator
din acest ă inscrip ţ ie este: “Imperatoribus Caessaribus. Caio. Aurelio, Valerio, Diocletiano/et Marco
Aurelio, Maximiano. Piis feliciis invictis Augustis/ et Flavio Valerio Constantio et Galerio Valerio
Maximiano/nobillissimis Caesaribus Germanicis Maximis, Gothicis Maximis,/Sarmaticis Maximis,
Britanicis Maximis, Persicis/Maximis post debellatas hostium gentes/pro futurum in aeternum
reibulicae/praesidium constituerunt”, “…Împăra ţ ilor Caesari, lui Caius Aurelius Valerius
Diocletianus şi lui Marcus Aurelius Maximianus, pioşilor ferici ţi şi neînfrân ţi Auguş ti ş i lui Flavius
Valerius Constantius ş i lui Galerius Valerius Maximianus, celor mai nobili Caesari, marilor
înving ători ai germanilor, marilor înving ători ai goţilor, marilor înving ători ai sarma ţ ilor, marilor
înving ători ai britanicilor, marilor înving ători ai perşilor care dup ă ce popoarele duş mane au fost
înfrânte au pus apărarea care va fi în folosul statului pentru eternitate”. Despre aceast ă inscrip ţ ie a
mai scris un articol şi Mihail ZAHARIADE, Inscrip ţia de funda ţ ie din timpul primei tetrarhii de la
Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea), în Pontica, XXVII (1984), p. 181- 182.
26 Andrei ARICESCU, Noi date despre cetatea Hârş ova , în Pontica , IV (1971), p. 356; Gr. FLORESCU,
Capidava. Raport asupra activit ăţ ii din 1956 , în Materiale şi Cercet ă ri Arheologice , II, Bucure ş ti,
1958, p. 556; P. DIACONU, Capidava . Monografie arheologică , Bucure şti, 1958, vol. I, p. 14; Gh.
ŞTEFAN, Şantierul arheologic Garvă n (Dinoge ţ ia) , în SCIV, V, 1954, nr. 1- 2, p. 164.
19

felicibus aeternis Augustis/quorum virtute et providentia edomitis/ubique
barbarum gentium populis/ad confirmandam limitis tutelam etiam/Tropaensium
civitas auspicato a fundamentis /feliciter opere constructa est” (“…Fiind apără tori ai
securit ăţii şi libert ăţii romane Domnii noştri Flavius Valerius Constantinus ş i
Licinianus Licinius, pioşi, ferici ţi şi veşnic augu şti, prin a căror virtute ş i
înţelepciune au fost supuse pretutindeni popoarele de semin ţie străin ă , în scopul
asigur ării durabile a fost zidit ă cu succes, din temelii ş i cetatea Tropeenilor, pe
vremea când prefec ţi ai preotoriului erau Petronius Annianus, bă rbat de rang
senatorial şi Iulius Iulianus, bărbat de rang ecvestru, prea credincio şi voinţ ei divine
a acestora) 27 . Asupra conţ inutului acestui fragment, istoricul Ioan Barnea emite
ipoteza c ă goţii pătrunseser ă la Sud de Dunăre, în toamna anului 314, chema ţ i în
ajutor de Licinius, în luptele sale cu Constantin. Dup ă ce a fost restabilit ă pacea
între cei doi, trupele unite au pornit împotriva goţilor 28 . În amintirea acestei victorii
Constantin a luat titlul de Gothicus Maximus . În ceea ce prive ş te a doua parte a
inscrip ţiei, ea ridic ă unele semne de întrebare asupra dimensiunilor limesului
scythic, mai ales datorit ă termenului de tutelă ce înseamn ă paz ă, apărare, ajutor ş i
sprijin 29 . Acest cuvânt împreun ă cu celelalte ad confirmandam limitis exprim ă ideea
c ă cetatea a fost construit ă pentru a reprezenta un sprijin al zonei de frontier ă .
Civitas Tropaensium se afla la o distan ţă de aproximativ 20 de kilometri în linie
dreapt ă fa ţă de Dunăre, putând fi considerat ă drept component ă a limesului
scythic 30 . Ipoteza rămâne valabil ă şi pentru alte cetăţi precum Ibida, Ulmetum ş i
Zaldapa 31 , aflate într- o situa ţie asem ănătoare cu cea a cetăţii Tropaeum.
Importan ţa limesului scythic este arătat ă ş i de numirea lui Flavius Dalmatius,
fratele vitreg al lui Constantin cel Mare în func ţ ia de comandant al malului gotic
(ripam Gothicum Dalmatius ) 32 . Pornind de la descoperirile arheologice carea atestă
existen ţa goţilor în Nordul Dunării şi de la faptul c ă acestui frate al lui Constantin i
se rezervase dup ă moartea împă ratului administrarea provinciilor din Moesia
Secunda şi Scythia Minor, termenul de ripa gothica poate fi aplicat asupra întregii
linii a Dunării de la vărsarea Oltului pân ă în Delt ă. De asemenea, liniştea asigurat ă
de victoriile obţinute asupra sarma ţilor şi goţ ilor au permis consolidarea unor vechi
fortă reţ e şi ridicarea altora. Putem aminti în acest sens aşa- numitele castre ş i
castella , nu numai pe malul drept al fluviului, dar ş i pe cel stâng, cum este castrul
de la Barboşi, situat în apropiere de Dinoge ţia, unde este atestat ă o ultim ă faz ă de
vieţuire în prima jumă tate a secolului al IV- lea. Dintre celelalte cetăţ i ridicate din
temelii sau reconstruite, avem informa ţii sigure despre Flaviana identificat ă cu satul
Rasova, de pe malul lacului Baciu în punctul “Pescărie” ş i despre Constantiniana
Daphnae 33 .
27 Emilian POPESCU, Op. cit., p. 184.
28 Ioan BARNEA, Preocup ări ale Sfântului Constantin cel Mare la Dună rea de Jos,
în M.O., XXXII
(1980), nr. 1, p. 2.
29 G. GUTU, Dicţ ionar Latin- Român , Bucure şti,
1983, p. 1258.
30 G. MURNU, Noi săpături în cetatea Tropaeum Traiani. Canalul cetăţ ii , în BCMI, IV (1911), pp. 1- 12;
Vasile PÂRVAN, Cetatea Tropaeum: considera ţ ii istorice , în BCMI, IV (1911), pp. 1- 12; Al. BARNEA,
Descoperiri epigrafice noi în cetatea Tropaeum Traiani , în Pontica , X, (1977), pp. 349- 357.
31 Andrei OPAI Ţ, O săpătur ă de salvare în oraş ul antic Ibida , în SCIVA, XXLII (1991), pp. 21- 56; Vasile
PÂRVAN, Cetatea Ulmetum.Descoperirile primei campanii de săpă turi din vara anului 1911 , în
AARMSI, s. II, XXXIV (1911- 1912), pp. 497- 608; IDEM, Cetatea Ulmetum, Descoperirile campaniei a
doua şi a treia de săpă turi din anii 1912- 1913 , în AARMSI, s. II, XXXV (1913- 1914), pp. 245- 420.
32 Anonimus Valesii, VI, 35, în FHDR, vol. II, pp. 48- 49 .
20

Efortul de reconstruc ţie este înso ţ it în perioada domniei lui Constantin cel
Mare de o circula ţie monetar ă intens ă şi de prezen ţ a pe limesul scitic a unui
important efectiv de trupe auxiliare. În Scythia Minor sunt men ţionate acele unităţ i
de cavalerie cunei equitum , care erau formate din stablesiani , proveni ţi din gă rzile
imperiale şi stratores , proveni ţi din rândul gărzilor provincile. Chiar dac ă în Notitia
Dignitatum 34 , apare un singur cuneus equitum catafractorium la Arrubium, la
Histria s- a descoperit o inscrip ţie din perioada tetrahiei, despre un cuneus equitum
catafractorium , cu numă rul XII, care- ş i avea sediul în castelul de la Trimamium.
Situa ţia poate fi explicat ă prin faptul c ă mutarea unit ăţ ii dintr- o cetate din
interiorul provinciei într- una de pe limes, transformat ă în trup ă de manevr ă era un
procedeu întâlnit destul de des. Tot Notitia Dignitatum men ţioneaz ă o a doua
categorie de trupe auxilire sta ţionate pe limesul scitic şi anume aceea numit ă
milites , unităţ i exclusiv de infanterie asem ănătoare cu auxilires din Moesia Prima. Sa
sugerat la un moment dat posibilitatea ca milites s ă fi provenit din transformarea
unor trupe retrase din legiunile de grani ţă în unit ăţi de sine stătă toare ş i prin
desprinderea unor efective din auxilia. Divizarea unei cohorte mai vechi, prezentă
în vremea lui Constantin cel Mare în regiunile de Nord- Vest ale Scythiei sau
recrutarea din rândul popula ţiei locale a dus la formarea celor dou ă unităţ i milites
Scythici 35 . Din aceste câteva exemple putem vedea cum prin iniţ itive de
reconstruc ţie, misiuni miltare ofensive, numă rul mare de trupe sta ţionate în zon ă ,
împăratul Constantin cel Mare a fost creatorul limesului scitic 36 .
Imperiul bizantin sub urmaş ii lui Constantin cel Mare
Constantin cel Mare fondatorul Imperiului creştin oriental a lăsat urma ş ilor
săi ca principal ă sarcin ă apărarea lui împotriva ereziilor ş i a invaziilor barbare. În
plus, la moartea sa, Imperiul nu avea înc ă un Augustus desemnat. În anul 335, cu
prilejul sărbătoririi a 30 de ani de domnie, împăratul defunct a împăr ţ it Imperiul
între cei trei fii ai săi şi cei doi nepo ţi, făr ă s ă fi indicat fiului cel mare, Constantin al
II- lea, c ă ar avea drepturi deosebite. Nepo ţilor Dalmatius ş i Hanibalianus li s- a
refuzat din start de către armat ă un rol politic. Astfel cei trei fraţ i s- au întâlnit la
Viminacium, în Moesia Superior şi şi- au împăr ţit teritoriile moştenite de la tată l lor
astfel: Constantius al II- lea (337- 360) a avut mai întâi Orientul (Asia Mic ă , Siria,
Palestina, Egiptul) la care se adă uga Tracia, iar mai apoi tot Imperiul. Constantin al
II- lea (337- 340) prime şte
Occidentul (Bretania, Galia, Spania), iar Constans (337-
350), care avea numai 14 ani prime şte Italia, Africa şi Illyricul Oriental. Constans îş i
fixeaz ă mai întâi capitala la Sirmium, iar mai târziu la Roma. Cucerind Nordul
Italiei, Constantius al II- lea şi Constans domnesc fiecare în bun ă înţ elegere, cu toate
33 Petre DIACONU, În căutarea Dafnei …, în Pontica , IV (1971), p. 317. Prin intermediu argumentelor
de ordin literar sau a celor arheologice, cetatea este identificat ă cu Sucidava (Pârjoaia- Izvoarele).
34 Notitia Dignitatum , XXXIX, 16, în FHDR, vol.II, pp. 208- 209.
35 IBIDEM, pp. 210- 211.
36 A.H.M. JONES, The Later Roman Empire. A social economic and administrative survey , Oxford,
1964, vol. I, p. 99.
21

c ă între ei existau deosebiri de credin ţă , Constans fiind ortodox iar Constantius al
II- lea arian. Dorin ţa de a scăpa de sub tutela fratelui să u, Constantin al II- lea, îl va
determina pe Constans s ă declan şeze un ră zboi fratricid, soldat cu moartea celui
din urm ă în anul 350.
Rămas singur împă rat Constantius al II- lea are de făcut fa ţă unor situa ţ ii
delicate de natur ă politic ă şi militar ă, atât în Occident cât ş i în Orient. Începând cu
anul 338, când Sapor al II- lea asediaz ă cetatea Nisibis, conflictul cu perş ii va fi
practic permanent pân ă în 350.
În ceea ce prive şte situa ţia Imperiului la Dunărea de Jos, putem spune c ă sub
Constantius al II- lea este continuat ă politica dus ă de Diocle ţian ş i de Constantin cel
Mare. El instaleaz ă noi trupe în Scythia Minor cum ar fi milites primi Constantiniani ,
la Noviodunum. În aceast ă perioad ă a fost renovat ă cetatea Capidava, iar
Constantiniana, ora ş de pe malul Mării Negre, la N. de Histria, pare s ă fi fost
refăcut ă tot acum. O important ă inscrip ţie descoperit ă pe teritoriul cetăţ ii
Troesmis, ne d ă amănunte interesante cu privire la mă surile suplimentare
întreprinse de Constantius pentru paza acestor locuri de grani ţă. Mă sura se
impunea pentru a face fa ţă goţilor, care adesea năvă leau dincolo de fluviu, treceau
Dunărea pe furi ş, primejduind viaţa paşnic ă a locuitorilor din aceast ă zon ă.
Pe plan religios, Constantius al II- lea a continuat s ă sprijine activ
creştinismul, dar spre deosebire de tatăl său el a fost adeptul arianismului. El a
căutat s ă promoveze aceast ă erezie, reuşind către sfâr şitul domniei s- o impun ă ca
doctrin ă oficial ă a Imperiului. Prin faptul c ă a încercat s ă impun ă o linie de conduit ă
favorabil ă arienilor, mulţ i l- au considerat interven ţ ionist, fiind chiar asimilat cu
“primul caz de cezaro- papism” 37 . Cearta dintre niceeni ş i arieni va continua, Sfântul
Atanasie reîntors din exil în 338 fiind nevoit s ă fac ă fa ţă reac ţ iei violente a arienilor.
Aceştia din urm ă se vor împă rţi tot acum în dou ă grupe: semiarienii, care admiteau
numai o asem ănare între Fiul şi Tatăl, numi ţ i eusebieni deoarece îl aveau în frunte
pe Eusebiu de Nicomidia ş i arieni radicali, sau eunomieni, de la numele
conduc ătorului lor Eunomiu; aceştia din urm ă considerau c ă între Tatăl ş i Fiul
exist ă o deosebire fundamental ă, de substan ţă. Prin hotă rârea împă ratului, Sf.
Atanasie este alungat iar în locul să u este pus Grigorie. Atanasie fuge în Italia, unde
cere ajutorul papei Iulius, care îl găseşte nevinovat (340). În Orient, episcopii ţ in mai
multe sinoade, în care se încearc ă alcă tuirea unui Crez propriu. În Occident, papa îl
convinge pe Constans s ă fac ă presiuni asupra fratelui să u Constantius al II- lea,
pentru a fi convocat un sinod care s ă discute cazul lui Atanasie. În 342 sau 343 are
loc un sinod la Sardica (Sofia), la care particip ă ş i Atanasie. Din cauza
neîn ţelegerilor reprezenta ţii celor dou ă părţi a Imperiului se adun ă separat.
Occidentalii îl declar ă pe Atanasie nevinovat, iar orientalii dup ă mai multe şedin ţ e
se mut ă la Adrianopol, unde îl condamn ă pe Atanasie şi alcă tuiesc un nou Credo. La
moartea lui Grigorie în 345, sub presiunea fratelui să u, Constantius permite lui
Atanasie să- şi ocupe scaunul din Alexandria. Din pă cate lucrurilor nu se vor opri
aici, în urma sinodului de la Rimini din 356 cu episcopii occidentali, Constantius al
II- lea îl va exila pe Atanasie pentru a treia oar ă . Tot sub presiunea lui Constantius
al II- lea, la un alt sinod de la Seleucia din Palestina, se va adopta ca formul ă de
credin ţă oficial ă arianismul.
37 A. PIETRI, Histoire du christinisme des origines à nos jours : naissance d’une chrétienté (250- 430), Paris, 1995, p.
289.
22

În ceea ce prive şte atitudine fa ţă de păgânism putem spune c ă succesorii lui
Constantin cel Mare au fost mai degrab ă defavorabili, dar mă surile lor au fost de
multe ori lipsite de coeren ţă . O lege din vremea lui Constant din 341 prevedea
abolirea supersti ţiilor şi a sacrificiilor, făr ă a fi vorba aici de o interdic ţie absolut ă a
tuturor cultelor pă gâne; era vorba probabil de o reînnoire a prevederilor din vremea
lui Constantin cel Mare privind sacrificiile sângeroase şi alte practici păgâne 38 .
Constatius al II- lea moare în 361 într- o lupt ă cu vărul să u Iulian, cel care îi
va fi succesor.
Iulian Apostatul (361- 363)
Iulian Apostatul era fiul lui Iulius Constantius (frate vitreg cu Constantin),
primind o educa ţie creştin ă aleas ă. Din păcate în 351 se converte ş te în secret la
păgânism şi frecventeaz ă pe unii filozofi din Asia Mic ă . De asemenea se simte atras
de taumaturgul Maximus din Efes, care l- a învăţat cum s ă comunice cu zeii.
Convertirea sa la păgânism, de unde îşi va lua şi numele de „Apostatul”, pare s ă fi
fost determinat ă de aversiunea pe care o avea fa ţă de Constantius, cel care omorâse
mai mulţ i membri ai familiei sale, apoi imaginea negativ ă oferit ă de disputele
teologice. Studiile sale literare ş i filozofice la Marcellum în Capadocia (unde fusese
exilat dup ă masacrarea fmiliei sale) iar apoi la Efes şi Atena, l- au condus că tre o
form ă de religiozitate particular ă dominat ă de neo- platonism 39 . Particularismul
acestei alegeri consta într- o filozofie de tip spiritual, o apropiere de mistere
realizându - se prin ritualuri secrete, practici magice, prin care era invocat ă puterea
zeilor şi a demonilor pe pământ şi în sufletele celor iniţia ţi 40 . De asemenea, credin ţ a
lui Iulian era sincretist ă , amestecând elemente preluate din oracolele caldeene, cu
religiile orientale şi misterele, mitologie clasic ă cu orfism, doctrinele lui Pitagora cu
cele ale lui Platon. Teologia sa pe care o putem califica de tip gnostic- pă gân, avea
pronun ţate caractere monoteiste, fiind apropiat ă mai degrab ă de creş tinism decât
de păgânismul clasic: Iulian îl venera pe Zeus (tată l), pe Helios (fiul asemenea
tatălui, mediator între ideea binelui şi crea ţie) ş i un al treilea ipostas, mama zeilor, o
fecioar ă născut ă făr ă mam ă.
Dup ă ce în noiembrie 361 este desemnat succesorul lui Constantiu al II- lea,
Iulian a încearcat s ă restaureze păgânismul. În acest sens îşi asum ă în mod deplin
titlul de pontifex maximus anulând mă surile luate anterior împotriva religiei
tradi ţionale, deschizând templele şi obligând pe creştini la restituirea clădirilor ş i
materialelor care le fuseser ă oferite dup ă confiscarea acestora de la pă gâni.
Măsurilor de restituire, Iulian a adăugat o serie de favoruri: dona ţ ii de bani pentru
construc ţia şi repararea templelor, scutiri fiscale pentru oraşele majoritar pă gâne,
angajarea preferen ţial ă a func ţionarilor păgâni. Ceea ce urmă rea Iulian era o
reform ă religioas ă şi moral ă, inspirat ă în bun ă parte tot din creş tinism. Astfel
încearc ă mai întâi s ă reformeze clerul pă gân, instituind în fiecare provincie un fel
de şef al preo ţ ilor, care asemenea episcopului mitropolitan supraveghea activitatea
celor subordona ţi. Acest cler beneficia de cantit ăţi anuale de grâu ş i de vin, iar
38 Pierre MARAVAL, Op. cit. p.12.
39 IBIDEM,p. 13.
40 IBIDEM.
23

surplusul trebuia împă rţit săracilor. Iulian impunea preo ţilor păgâni ş i o serie de
datorii cultuale: învăţarea cântă rilor, rugă ciunea de trei ori pe zi, postul, studiul
filozofilor recomanda ţi (erau excepta ţi Epicur şi scepticii), interdic ţ ia citirii
romanelor. Cei care nu respectau aceste recomnd ări riscau excluderea din cler. Faţă
de creştinism Iulian afişa o orecare toleran ţă contrazis ă îns ă de mă surile pe care le
va lua. Atitudinea sa a fost mereu înso ţit ă de suprimarea unor hotă râri luate în
vremea lui Constantin cel Mare: amenzi mari erau date comunit ăţilor creş tine care
distruseser ă templele păgâne, li se interzice creş tinilor exercitarea meseriei de
profesor 41 , iar în ultimele luni de domnie Iulian exclude pe creştini din func ţ iile
importante ale Statului şi nu le mai permite s ă săvârş esc ă înmormânt ă ri în timpul
zilei. La începutul anului 363 Iulian a permis evreilor reconstruirea templului din
Ierusalim, iniţiativ ă eşuat ă în urma unui cutremur de pământ 42 . Consecin ţ ele
acestui demers au fost grave pentru evrei, cărora li s- a repro şat ulterior alian ţ a cu
un împărat anticre ştin. Ostilitatea lui Iulian fa ţă de creştini mai poate fi observat ă ş i
din propria lucrare polemic ă intitulat ă Împotriva galileenilor 43 .
Politica anticre ştin ă a lui Iulian a făcut numeroase victime printre creş tini:
mulţ i episcopi au fost exilaţ i, au fost distruse biserici (la Panias, la Damasc, în
Samaria) unii episcopi au fost masacra ţi 44 iar în Dobrogea Sf. Emilian a fost
martirizat la 18 iulie 362 în localitatea Durostorum (Silistra).
Campania militar ă împotriva perşilor din prim ă vara anului 363, ar fi trebuit
s ă reprezinte în viziunea lui Iulian, o prob ă c ă zeii păgâni îi sus ţ in pe adoratori.
Pân ă la urm ă totul s- a încheiat cu un dezastru, sanc ţ ionat prin pierderea
provinciilor orientale ale Imperiului. Pe 26 iunie 363, în timpul unor tratative cu
perşii, Iulian este asasinat 45 , iar odat ă cu moartea sa se punea capă t unei scurte
perioade de reconsiderare a creştinismului în Imperiu.
Valens (364- 378)
Trecerea de la domnia lui Iulian la cea a lui Valens a fost făcut ă de împă ratul
Iovian, creştin care a domnit foarte puţin (363- 364), găsindu- şi sfârş itul în Galia. În
ceea ce- l prive şte pe Valens (364- 378) a avut de luptat împotriva goţilor la Dună rea
de Jos. De fapt, dup ă moartea lui Iovian, goţ ii s- au amestecat în luptele interne
pentru ocuparea tronului de la Constantinopol, sus ţ inându - l pe Procopiu,
considerat singurul descendent al lui Constantin cel Mare 46 . Pân ă la urmă
înving ătorul a fost Valens care organizeaz ă imediat o expedi ţ ie de pedepsire a
41 Era vorba de dou ă edicte date în 362, primul impunând în cazul numirii unui profesor aprobarea
autorit ăţilor imperiale locale, iar al doilea interzicând creştinilor s ă mai predea în şcoli.
42 D. LEVENSON, Julian and Jerusalem. The Sources and the Tradition, Leyde, 1995, p. 62.
43 Nume folosit frecvent de Iulian pentru a- i desemna pe creştini. 44 Episcopul Gheorghe al Alexandriei a fost masacrat de către pă gânii din Alexandria, iar episcopul
Marcu de Artusa a fost maltratat de către păgânii din localitatea sa pentru c ă nu dorea s ă înapoieze
obiectele luate de creştini dintr- un templu păgân. 45 Unii sunt de părere c ă a fost omorât de un creştin, iar istoricul pă gân Ammianus Marcellinus
atribuie evenimentul unui tragic accident. Cf. AMMIEN MARCELLIN, Rerum gestarum libri qui
supersunt , ed. V. Seyfarth, Leipzig, 1978; J. BIDEZ, La vie de l’empereur Julien, Paris, 1930; J.
BOUFFARTIGUE, L’empereur et la culture de son temps, Paris, 1992; R. BRAUN, J. RICHER,
L’ empereur Julien . De l’histoire à la légende (331- 1715). De la légende au mythe , 2 vol., Paris, 1978-
1981.
24

goţilor nord- dună reni. Pentru aceasta îşi stabile ş te cartierul general la
Marcianopolis, de unde întreprinde între anii 367- 369, expedi ţii în stânga Dună rii.
Prima campanie a început în Muntenia, împăratul trecând Dună rea pe un pod de
vase şi urmă rindu- i pe goţi pân ă în mun ţii Buzăului, dar făr ă s ă poarte o lupt ă
decisiv ă. Din discursul ţ inut de retorul Themistios la 28 martie 368, cu prilejul a 5
ani de domnie a lui Valens, aflăm o serie de informa ţii interesante ş i despre istoria
Dobrogei. Astfel, popula ţia de aici se arăta nerăbd ătoare pentru ca împă ratul să
restaureze liniştea şi pacea la Dunăre. De aceea Valens dore şte s ă reia în 368
campania împotriva goţilor, dar este împiedicat de inunda ţ iile provocate de fluviu.
Armata sa rămâne toat ă vara la Vicus Carporum (satul Carpilor), probabil în
apropiere de Hârşova (Carsium), singurul vad din zona Durostorum ş i Noviodunum.
Expedi ţia este reluat ă în 369, dar de data aceasta în N. Scytiei Minor, în regiunea
dintre Carpa ţi şi Nistru. Atanarich, conduc ătorul goţilor, este silit s ă cear ă pacea,
ale cărei condi ţii sunt discutate în 369. Condi ţiile pă cii sunt favorabile romanilor,
barbarii luându - şi obliga ţ ia de a nu mai trece în Imperiu, stabilindu- se pentru
schimburile comerciale dou ă puncte de grani ţă: Constantiniana Daphne ş i
Noviodunum. De asemenea lui Atanarich i se cerea s ă nu- i mai persecute pe
creştinii autohtoni sau goţi, aflaţ i în stăpânirea sa. În aceast ă perioad ă vor fi
construite dou ă fortă reţ e cunoscute dup ă nume, făr ă s ă fi fost identificate ş i pe
teren: Valentiniana, de la numele fratelui lui Valens, şi Graţiana, dup ă numele
nepotului său Graţian. Atanarich nu a respectat toate prevederile pă cii încheiate în
369, prigoana împotriva creştinilor fiind îndrepat ă atât către popula ţia autohton ă
cât şi asupra goţilor 47 .
Creştinismul fusese predicat în stânga Dunării de misionarii trimi ş i de
autorit ăţile biserice şti din Scythia Minor, dar ş i din Capadocia prin grija Sf. Vasile
cel Mare 48 . Astfel religia creştin ă prinsese rădă cini adânci atât printre autohtoni, cât
şi în rândul goţilor. Misiunea ortodox ă exercitat ă în stânga Dună rii a fost deosebit
de activ ă şi a dus la instaurarea unei organiz ări temeinice cu parohii în sate ş i
cetăţi, cu popula ţie mixt ă: autohton ă şi got ă . În fruntea acestor parohii erau desigur
preo ţii, protopopii şi bineîn ţeles episcopii. Dintre aceştia din urm ă cunoa ştem până
acum urmă toarele nume: Teofil, Ulfila (apostolul goţ ilor, botezat în rit arian de
episcopul Eusebiu de Nicomidia, cel care traduce Biblia în limba german ă în 350),
Godas sau Silvanus 49 . Toate parohiile dimpreun ă cu preo ţii lor ş i cu episcopii
46 E. POPESCU, Creştinismul în eparhia Buzăului pân ă în secolul al VII- lea , în vol. Spiritualitate ş i
istorie , vol. I, Bucure şti,
1983, p. 269.
47 Ştefan ALEXE, 1600 de ani de la moartea Sfântului Sava Gotul , în B.O.R., XC, nr. 5- 6, 1972, p. 556-
568; Ioan IONESCU, Pomenirea Sfântului martir Sava Gotul, în M.O., XXIV, nr. 3- 4, 1972, p. 180- 183.
48 Informa ţii de mare valoare putem găsi în Actul martiric al Sfântului Sava Gotul, martirizat la 12
aprilie 372 în apele Buză ului . Foarte important ă era titulatura: “Biserica sfânt ă şi ortodox ă ce se află
în Gothia” care purta coresponden ţe cu Biserica Ortodox ă a Capadociei condus ă de Sfântul Vasile cel
Mare. Istorisirea este considerat ă veridic ă de majoritatea speciali ş tilor în acte martirice, datele din
act fiind considerate ca furnizate de un martor ocular, poate de preotul Sansalas. Informa ţ ii
complementare putem găsi la: Vasile Gh. SIBIESCU, Legă turile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia
Minor (Dobrogea) , în Ortodoxia , XXXI, nr. 1, 1979, p. 146- 149; Emilian POPESCU, Creş tinismul pe
teritoriul României pân ă în secolul al VII- lea în lumina noilor cercet ă ri , în M.B., XXXVII, nr. 4, 1987, p.
43; Ioan IONESCU, Sansala, primul preot creş tin daco- roman atestat documentar , în M.O., XXII, nr. 5-
6, 1970, p. 485- 490; Mircea PĂCURARIU, Creştinismul daco- roman în nordul Dunării în secolul al IV-
lea.La 1600 de ani de la moartea Sfântului Sava “Gotul”(12 aprilie 372), în M.A.,. XVII, nr. 3- 4, 1972,
p. 191- 200.
49 Dan Gh. TEODOR, Creştinismul la est de Carpa ţi de la origini pân ă în secolul al XIV- lea, Iaş i, p. 56;
Ioan Gh. COMAN, Elemente de continuitate spiritual ă geto- daco- roman ă şi creştin ă în regiunea
25

formau aşa- numita „Biseric ă a lui Dumnezeu” care se afla în ţara goţ ilor. Titulatura
ei era: „Biserica lui Dumnezeu ş i a tuturor parohiilor Sfintei Biserici Ortodoxe din
Capadocia”, condus ă în vremea aceea de Sf. Vasile cel Mare. La „construirea” acestei
Biserici a contribuit în mod deosebit Sava Gotul, misionar creş tin din Capadocia,
care a suferit martiriul în anul 372, cu ocazia persecu ţiei dezl ănţ uite de Atanarich.
Din Actul martiric al Sfântului Sava 50 , ca şi din activitatea cunoscut ă a episcopilor
men ţiona ţi mai sus, deducem c ă Biserica existent ă în regiunea dominat ă de goţ i,
avea edificii de cult (bazilici) şi a activat pentru răspândirea creş tinismului în masa
autohtonilor şi
a barbarilor.
Pacea din 369 cu goţii nu a avut consecin ţe durabile, deoarece pă trunderea
hunilor în 375- 376 în regiunile nord- dună rene a tulburat echilibrul care se
stabilise, obligând popula ţiile germanice s ă se deplaseze spre sud.
Atacat de huni 51 în regiunile Nistrului, Atanarich se va retrage spre Siret ş i
Munţii Carpa ţi, unde va încerca să- şi organizeze rezisten ţ a. Este foare probabil ca
în aceast ă perioad ă s ă fi fost construit şanţ ul de apă rare împotriva hunilor, între
Siret şi Prut, în dreptul localita ţii Stoicani (jud. Galaţi). Nesiguran ţa creat ă de
deplasarea hunilor, precum şi o serie de neîn ţelegeri apărute între Atanarich ş i unii
principi goţi precum Frithrigen sau Alaviv, îi va determina pe aceştia din urm ă să
cear ă împăratului Valens permisiunea de a imigra în Imperiu, promi ţ ând în schimb
s ă devin ă creştini şi s ă apere provinciile dună rene împotriva unor atacuri. Valens a
consim ţit la aceasta, dar aflându- se în Orient, unde lupta cu perş ii, nu a putut
controla îndeaproape modul în care se desfăş ura înţelegerea. Goţii trec Dună rea pe
la Durostorum, dar administra ţia roman ă, în special conduc ă torii diocezei Tracia,
Lucinus şi Maximus, nu le- au asigurat hrana necesar ă pân ă când aceş tia trebuiau
aşeza ţi în calitate de coloni. Mai mult decât atât au fost şi înfometa ţ i, pentru a
supravie ţui fiind nevoi ţi să- şi vând ă obiectele de pre ţ ş i copiii ca sclavi. În mod
firesc goţii aflaţ i deja în Imperiu se vor revolta, având de partea lor ş i pe cei de
dincolo de Dună re. Armatele romane vor fi înfrânte, iar mai multe provincii vor fi
devastate. Presat pe de- o parte de popula ţia roman ă , iar pe de alta de ravagiile
barbarilor, Valens se va angaja într- o lupt ă direct ă, soldat ă îns ă cu înfrângerea sa la
Adrianopol în 378. Dezastrul din acest an va avea consecin ţ e grave pentru Imperiu:
de acum încolo goţii vor rămâne pentru totdeauna în grani ţ ele Imperiului, se vor
amesteca în treburile sale interne, deţ inând o pondere de care conducerea de la
Constantinopol va trebui s ă ţin ă seama 52 . În bătălia de la Adrianopol moare ş i
Valens, ars probabil de viu într- o cas ă în care se retr ăsese pentru a- şi lega rănile. Politica religioas ă în Imperiu de la Iulian Apostatul şi pân ă în
vremea lui Teodosie I cel Mare
Succesorii imedia ţ i ai lui Iulian Apostatul, nu revin în întregime la politica
religioas ă dus ă de predecesorii lor. Iovian a cărui domnie a fost efemer ă , era
râului Mousaios- Buză u dup ă mărturii patristice ş i arheologice , în vol. Spiritualitate ş i istorie , vol. I,
Bucure ş ti, 1983, p. 241.
50 Vezi nota 47.
51 Prima popula ţie de origine turc ă care invadeaz ă Europa.
52 Sf. Ambrozie al Mediolanumului spunea c ă Imperiul se afla acum într- o perioad ă de decădere. 26

creştin, el abrogând o serie de măsuri discriminatorii, cum ar fi interdic ţ ia de a
învăţa şi a restitui Bisericii o serie de privilegii. Îns ă el nu s- a angajat în luptele
interne ale Bisericii, rămânând chiar tolerant fa ţă de pă gânism, limitându - se numai
la interzicerea supersti ţiilor
53 .
Cei care i- au succedat lui Iovian, Valentinian I (364- 375) în Occident ş i
Valens (364- 378) în Orient, au fost creştini, politica lor religioas ă fiind marcat ă de o
atitudine favorabil ă creştinilor. Câteva din legile date acum, tind s ă previn ă unele
excese: limitarea intră rii în cler, nu exagereaz ă cu privilegiile acordate clerului; în
plus, Valentinian se abţine în Occident de la interven ţ ia puterii seculare în
problemele interne ale Bisericii, declarând c ă acestea trebuie rezolvate de episcopi.
Politica celor doi împă raţ i fa ţă de păgânism a fost relativ tolerant ă . Una din
primele legi date acum şi reînnoit ă în 370, men ţ inea libertatea de cult. Sacrificiile
nocturne erau interzise înc ă din 364 , mai degrab ă din team ă fa ţă de magie decât
din ostilitate fa ţă de păgânism, dar prin interven ţ ia proconsulului Ahaiei,
Valentinian, misterele lui Eleusis vor fi autorizate. Nu trebuie exagerat ă nici
toleran ţa lui Valentinian fa ţă de creştini: una din legile sale înscris ă mai târziu într-
un capitol consacrat creş tinismului din Codexul lui Teodosie al II- lea, interzicea
folosirea solda ţilor pentru paza templelor pă gâne, inclusiv a templelor unde era
celebrat cultul public. Acest lucru atest ă o atitudine discriminatorie bazat ă pe
criterii religioase din partea Statului 54 .
În privin ţa lui Valens, acesta va favoriza pe arieni, atitudine determinat ă de
faptul c ă fusese botezat de un arian moderat, episcopul Eudoxius. De aceea
arianismul se va răspândi în rândul popula ţiilor germane din stânga Dunării ş i chiar
din interiorul Imperiului, provocând mari tulbur ări în rândul autorit ăţilor biserice ş ti
şi a popula ţiei creştine. Începând cu anul 365 foarte mulţ i episcopi vor fi alunga ţ i
de pe scaunele lor. În atitudinea sa Valens nu va avea succesul scontat, pentru că
atât în Apus cât şi în Răsărit trăiau mari personalit ăţi cum au fost Părinţ ii
Capadocieni, între care s- a distins Vasile cel Mare (episcop între 370- 379), Meletie
al Antiohiei, Atanasie (+373), fratele şi succesorul să u Petru al Alexandriei. În Apus
trebuie aminti ţi papa Damasus ş i Sf. Ambrozie al Mediolanumului. Valens a încercat
să- şi impun ă politica sa arian ă şi în Dobrogea, unde pă storea în acea vreme
episcopul Bretanion, sărbă torit în calendarul ortodox la 25 ianuarie. Atunci când
Valens se afla în Dobrogea cu prilejul campaniilor sale împotriva goţilor ş i a vrut
să- l determine pe Bretanion s ă treac ă la arianism. În Istoria bisericească , Sozomen
ne relateaz ă acest eveniment, spunând c ă împăratul a intrat în biseric ă ş i l- a
îndemnat pe Bretanion s ă se uneasc ă cu arienii. Episcopul de la Tomis şi- a sus ţ inut
cu mult curaj punctul său de vedere cu privire la învăţă tura Sinodului I Ecumenic de
la Niceea, iar poporul l- a înso ţit. Afrontul adus împă ratului prin acest ă atitudine a
atras dup ă sine exilarea lui Bretanion, iar Biserica din Tomis a rămas astfel fidelă
Ortodoxiei.
În Occident, dup ă moartea lui Valentinian I a urmat fiul său Graţian (375-
378), un creştin pios chiar „prea credincios decât ar fi trebuit pentru un ş ef de Stat”
aşa cum afirm ă Rufin în Istoria bisericească 55 . Politica sa religioas ă este în primii ani
de domnie asem ănătoare celei duse de tatăl său. El confirm ă faptul c ă problemele
53 « Legea lui Dumnezeu, care este de asemenea şi a ta…confer ă sufletului fiecă ruia da a alege
drumul său propriu spre credin ţă » în G.DAGRON, L’Empire d’Orient au IV e siècle et les traditions
politique de l’hellénisme : le témoignage de Thémistios.Travaux et mémoires 3,Paris, 1968.
54 Pierre MARAVAL, Op.cit., p. 17- 18 .
55 RUFIN D’AQUILEE, Histoire ecclésiastique , ed. Th. MOMMSEN, GCS 9, 2, 1909.
27

de ordin bisericesc trebuie rezolvate de episcopi, dar impune judecarea preo ţ ilor
implica ţi în crime, de către magistra ţ i civili. În urma cererii formulate de papa
Damasus (378) la un sinod local ţinut la Roma, împă ratul accept ă ca Statul s ă se
îngrijeasc ă de punerea în aplicare a hotă rârilor luate de sinoade (expulzarea
episcopilor depu şi din scaun). Interesant pare şi edictul formulat de Graţ ian, prin
care era permis ă „libertatea de a se înşela” ( securitas erroris humani ). Acest edict
impus cu siguran ţă de că tre arieni în timpul unei scurte vizite întreprinse de
împărat la Sirmium, va fi aplicabil pentru o perioad ă scurt ă.
Tulbur ările provocate de arianism în perioada de dup ă moartea lui
Cosntantin cel Mare, au scos la lumin ă întreaga complexitate a noii situa ţ ii în care
se găsea Biserica în raport cu lumea. Adesea victoria risc ă s ă se transforme în
înfrângere, iar sfârş itul unor persecu ţii în dependen ţă fa ţă de autorit ăţ i. Adesea
suntem foarte sensibili la riscul pe care îl poate avea colaborarea excesiv ă a Bisericii
cu Statul. Durerea unor perioade sumbre din istorie ne determin ă s ă vedem cu ochi
buni ş i obiectivitate un proces deosebit de complex: implicarea Bisericii în lume.
Prin aceasta nu înţelegem un particularism aparte al rela ţiei dintre Biseric ă ş i Stat,
nici adop ţia formal ă de că tre societate a unor ceremonii, simboluri sau rituri
creştine, ci o profund ă transformare a spiritului uman, care are loc la adă postul
acestui proces, transformare greu de sesizat, dar deosebit de important ă prin
consecin ţe. Este vorba de includerea în spiritul şi conştiin ţa uman ă a lui Iisus. După
Constantin, creştinismul devine cu adevă rat destinul lumii, aceasta fiind ş i
importan ţa deosebit ă a acestei perioade. Prima impresie lăsat ă de secolul al IV- lea
este aceea a unei convertiri rămas ă „nominal ă” 56 . În aparen ţă , atât pe timpul lui
Constantin cât şi a urma ş ilor acestuia au loc foarte multe controverse legate de
creştinism; în acela şi timp biserici splendide sunt ridicate în oraş e, sunt oficiate cu
mult ă solemnitate slujbe, veşmintele liturgice sunt confec ţionate din aur ş i pietre
pre ţioase. Întrebarea pe care ne- o punem este urmă toarea: putem observa o
reînnoire moral ă sau creştinismul a influen ţat pur şi simplu legile, obiceiurile ş i
principiile Statului care l- a adoptat? Constantin a decretat Duminica zi de odihn ă , a
scutit de impozite Biserica şi clerul, a acordat putere judiciar ă episcopilor, a
protejat familia. Din păcate o parte a acestei legisla ţii „creştine” tindea s ă acorde
privilegii Bisericii, iar pentru a umaniza un pic viaţa era păstrat ă linia dreptului
roman. În orice caz nu observ ăm acum o o anumit ă criz ă de conştiin ţă . Au fost în
secolul al IV- lea domenii în care s- a înregistrat chiar o creş tere a servilismului
omului fa ţă de Stat. Judecând aceast ă perioad ă suntem tenta ţi s ă o facem în raport
cu problemele pe care creştinismul le are astă zi. Raportul dintre Biseric ă ş i Stat,
problemele de cultur ă sau societate au evoluat mult, astfel încât trebuie s ă ţ inem
cont de o creştere dificil ă, în care idealul creştin nu a fost atât de uş or de impus.
Primul obstacol al Bisericii din acest ă perioad ă nu era nici imperfe ţ iunea
particular ă, sau a Statului şi societ ăţii, ci pă gânismul. Nu putem judeca în mod
corect realiz ările din acest ă epoc ă făr ă a înţelege natura luptei.
Păgânismul îl reprezent ă m de obicei ca pe un cult adus idolilor, iar victoria
Bisericii pare ceva simplu şi firesc. Lucrurile sunt îns ă ceva mai complicate. În
spatele ador ării idolilor se ascund mentalit ăţi specifice ş i coerente, un ansamblu de
idei şi credin ţe profund înrădă cinate în oameni, care nu erau uşor de eliminat ş i
care nu au disp ărut nici pân ă astă zi. Într- un mod foarte general am putea descrie
acest ă viziune a lumii ca fiind legat ă de tendin ţa omului de a se lă sa supus uneori
56 Alexandre SCHMEMANN, op.cit., p. 84.
28

iraţionalului din natur ă. Acesta ar conduce „destinul” pământului ş i al celor care
locuiesc pe el, omul prin aceast ă fragilitate ajungând la un cult dominat de
sacrificii. Pân ă la un oarecare punct omul poate ajunge s ă domine aceste forţ e cu
ajutorul magiei, dar nu reuşe şte s ă le cunoasc ă pân ă la capăt. Atitudinea fa ţă de
lume este dominat ă de team ă, de un sentiment al dependen ţei fa ţă de anumite forţ e
misterioase: omul le poate invoca, dar nu le poate face inteligibile 57 .
Creştinismul vedea în păgânism o mare minciun ă, o minciun ă la adresa lui
Dumnezeu: el se va concentra acum asupra luptei împotriva pă gânismului. Era
vorba de o lupt ă pentru sufletul uman, pentru eliberarea sa din iadul care- i otră vea
conş tiin ţa şi viaţa. În lumina acestui conflict înţ elegem mai bine ceea ce suntem
tenta ţi s ă numim astă zi un compromis cu lumea. Pe vremea persecu ţ iilor, micul
grup de creştini era prin lege exclus din viaţa public ă. Urmaş ii lui Hristos nu puteau
avea un rol activ în lume, ci numai de a- L mărturisi pe Domnul prin cuvinte ş i
sânge. Odat ă cu edictul de la Milan lucrurile se schimb ă în mod radical: tot mai
mulţ i oameni vin la biserici, Biserica fiind plasat ă în centrul vieţ ii Imperiului.
Mărturia martirilor a demonstrat inseparabilitatea religiei creştine de via ţă ,
afirmând c ă omul apar ţine Împărăţ iei lui Hristos. Sensul mesajului creştin era că
Împărăţ ia lui Dumnezeu s- a apropiat odat ă cu întruparea lui Hristos, devenind
început al unei vieţi noi în lume. În lumina acestei Împărăţ ii nimic în lume nu mai
putea pretinde pe viitor c ă reprezenta o valoare absolut ă : nici Statul, nici cultura
sau familia. Totul era subordonat unicului Domn. De aici şi refuzul creş tin de a
acorda împă ratului apelativul de „Domn”. Împăratul plasase Imperiul să u sub
acest ă protec ţie şi se preg ătea s ă fie sanc ţionat acum de Biseric ă şi nu de idoli, aş a
cum o făcuse mai înainte. Putea Biserica s ă se eschiveze de la o astfel de sarcin ă ?
Nu, în mă sura în care folosind termenii Sfântului Atanasie, afirma: „Crucea nu a
fost un dezastru pentru creatur ă, ci tămăduire” 58 .
Abolirea păgânismului însemna nu numai înlăturarea idolilor ş i a cultului
acestora, ci şi etan şeizarea nevoii care hrănise aceast ă necesitate 59 . Pentru aceasta
era nevoie de un sens autentic dat vieţii, iar eventualele analogii între creştinism ş i
anumite forme păgâne nu trebuie s ă ne mire. Creştinismul a adoptat ş i asimilat
chiar unele forme ale religiei păgâne, pentru c ă inten ţ ia sa era de a completa cu
sensuri noi şi autentice toate formele acestei lumi. Biserica nu a negat legă tura sa
cu religiile naturale, ci din primele veacuri a conferit acestei rela ţii semnifica ţ ia
contrar ă pe care istoricii moderni ar fi dorit s- o vad ă. Ei explic ă totul prin
„împrumut” sau „influen ţ e”, în timp ce Biserica prin gura lui Tertulian a afirmat
întotdeauna c ă „sufletul uman este natural creştin” 60 . În consecin ţă religiile naturale
şi păgânismul nu erau decât distorsiuni a ceea ce prin natur ă era adevă rat ş i bun.
Prin acceptarea unor forme preexistente Biserica nu făcea altceva decât s ă restituie
57 Putem cita aici câţiva autori care s- au ocupat de aceast ă problem ă: G. BOISSIER, La fin du
paganisme. Etude sur les dernières luttes religieuses en Occident au IVe siècle I- II , Paris, 1891 ; P.
CHUVIN, Chronique des derniers païens . La disparition du pganisme dans l’Empire romain du règne
de Constantin à celui de Justinien , Paris, 1991 ; P. de LABRIOLLE, La réaction païenne . Etude sur la
polémique antichrétienne du Ie au VIe siècle, Paris, 1934; A. MOMIGLIANO, The conflict between
Paganism and Christianity in the Fourth Century , Oxford, 1963; F. RUGGIERO, La follia dei cristiani.
Su un aspetto della ’reazione pagana’trai I e il V secolo , Milan, 1992; E.R. TROMBLEY, Hellenic Religion
and Christianization. 370- 529. , 2 vol., Leyde, 1993- 1994.
58 ATHANASE D’ ALEXANDRIE, Contre les pa iens, Sources Chretiennes 18 , Paris, 1947, p. 108 .
59 Vezi nota 56.
60 TERTULIAN, Despre mă rturia sufletului (De testimonio amimae) , în Apologe ţi de limb ă latină
, col.
PSB, Bucure şti,
1981, pp. 118- 125.
29

lui Dumnezeu ceea ce- i apar ţinea, restaurând totodat ă „imaginea căzut ă ” a
umanit ăţii. De aceea ar trebui s ă ne întreb ăm mai degrab ă ce sens a dat Biserica
formelor particulare pe care le- a adoptat. Din acest punct de vedere, arhitectura
sacr ă, care cunoa şte o dezvoltare deosebit ă odat ă cu Constantin cel Mare este un
exemplu interesant. Dac ă în perioada persecu ţiilor Biserica nu avea clă diri speciale
pentru cult, aceasta se datora faptului c ă era împiedicat ă s ă aib ă . Era vorba în
aceast ă reac ţie şi de opozi ţia creştinilor fa ţă de dou ă atitudini religioase
reprezentate pe de- o parte de raportul evreilor cu Templul lor din Ierusalim, iar pe
de alta de func ţia pe care o avea Templu la păgâni. Pentru aceştia din urm ă , templul
era un habitaclu sacru al divinit ăţ ii, dar sacru este diametral opus profanului. În
interiorul Templului puteau fi aduse sacrificii pentru oameni pentru a se concilia cu
divinitatea, dar în afar ă lumea rămânea profan ă şi îndep ărtat ă de Dumnezeu 61 .
Vestea cea nou ă adus ă de creş tinism consta într- o schimbare de atitudine: de
acum Dumnezeu a ales pentru templu pe om, El nelocuind în „templele fă cute de
mân ă omeneasc ă” (I Corinteni VI, 19). Astfel opozi ţia dintre sacru ş i profan era
surmontat ă, pentru c ă Hristos s- a întrupat, pentru a- l sfin ţi pe om şi viaţ a, pentru
a- l uni cu Dumnezeu. Templul cel nou erau creş tinii, iar adunarea lor era Biserica.
Nu mai era ca altădat ă un „templu făcut de mân ă omeneasc ă”, ci Duhul Sfânt fă cea
din om, prin unire cu ceilal ţi fraţ i ai să i, un templu viu. Locul unde se adunau
creştinii era sfânt, iar aceast ă sfin ţenie se putea răspândi în întreaga lume. Creş tinii
încep să- şi construiasc ă templele lor, iar aceast ă lucrare devine începând cu
Constantin una din principalele manifest ări ale vieţii biserice şti. Forma principal ă a
templelor creştine a fost în sec. al IV- lea cea basilical ă , ori acesta avea la origine un
edificiu profan, destinat adun ărilor numeroase, de genul tribunalelor, pieţ elor sau
reuniunilor publice. Aceasta însemna c ă prin construirea propriilor temple, creş tinii
respingeau deliberat atât modelul Templului din Ierusalim, cât ş i pe cel al templului
păgân. Templul creş tin era supus în întregime viziunii Bisericii ca o adunare a
creştinilor. El are în centru o mas ă pentru săvârş irea Euharistiei, care transforma
aceast ă adunare în Biseric ă, care îi uneş te pe creş tini, devenind templu al Trupului
lui Hristos. Astfel existen ţa templelor creş tine nu aducea nici o schimbare de fond
Bisericii, dar îi conferea templului o semnifica ţie nou ă. Dup ă edictul de la Milan,
templul creş tin înceta de a mai fi un loc de întâlnire semi- clandestin, devenind
centrul întregii vieţi religioase din cetate. Odat ă cu inaugurarea Constantinopolului,
Constantin punea bazele unui urbanism creş tin , care va servi drept referin ţă pentru
tot Evul Mediu creş tin. Biserica va încorona prin cupola ei întreaga cetate,
protejând- o cu umbra ei, iar Constantinopolul va deveni centrul creş tin al
Imperiului. Tot acum o nou ă legătur ă „fizic ă” se stabilea între Biseric ă ş i lume. În
fiecare ora ş martirul local este considerat drept „Sfântul Patron” al cetăţ ii, iar
rugăciunea din biseric ă „pentru toţi şi pentru toate” va fi considerat ă pentru acest
spa ţiu precis. Biserica şi cultul ei devenea principala form ă de predicare a
creştinismului într- o lume înc ă pe jumă tate păgân ă, şcoala noii societ ăţi creş tine.
Răspunzând nevoilor acestei lumi, asumând - şi func ţia de altădat ă a pă gânismului,
Biserica plasa imaginea lui Hristos în centrul lumii.
Sanctificarea timpului, a naturii, a vieţii, ferma convingere c ă „prin Cruce am
fost vindeca ţi”, iat ă sensul care uneori a fost considerat drept un „compromis”
61 Alexandre SCHMEMANN, Op.cit., p. 121.
30

progresiv al Bisericii cu lumea. El trebuie măsurat în func ţie de inspira ţia sa iniţial ă
şi nu în raport cu unele distorsiuni sau inadecv ări apărute pe parcurs.
Statul exercita chiar presiuni asupra Bisericii, episcopii ară tându- se adesea
servili. Pân ă la urm ă îns ă cei slăviţi de Biseric ă au ră mas Atanasie cel Mare sau
Vasile cel Mare şi nu Eusebiu de Nicomidia; Statul se va supune adevă rului lor.
Pentru prima dat ă principiul adevă rului obiectiv, independent de orice alt lucru din
lume era pus deasupra oricărei autorit ăţ i. În disputele de cuvinte se va forma
conş tiin ţa omului modern: credin ţa sa în raţiune ş i libertate, capacitatea sa de a
înfrunta făr ă team ă realitatea aşa cum este, pentru c ă Adevă rul este deasupra
realit ăţ ii. În secolul al IV- lea are loc o reconciliere cu lumea, o acceptare a culturii
sale, a formelor sale de via ţă, a limbajului ş i a gândirii sale. Sfântul Vasile cel Mare
şi prietenul său Sfântul Grigorie Teologul îşi vor aminti toat ă viaţa cu plă cere de
anii tinere ţii lor la Universitatea păgân ă din Atena (împreun ă cu Iulian Apostatul).
Reconcilierea s- a făcut îns ă sub semnul Sfintei Cruci, lumea a căpă tat o finalitate,
este conceput ă ca o cale, o lupt ă şi
un progres.
Stat
Teodosie I cel Mare. Credinţ a ortodox ă devine religie oficial ă de
În urma dezastrului lui Valens de la Adrianopol, împă ratul Graţ ian (367- 383),
nepot al lui Valens, proclam ă la 19 ianuarie 379, la Sirmium, ca Augustus pe
Teodosie, căruia îi încredin ţeaz ă spre administrare provinciile orientale ale
Imperiului, precum şi diocezele Dacia ş i Macedonia. Teodosie era un general de
origine spaniol ă, el domnind alături de Graţian pân ă în anul 383, dat ă la care
Maxim, conduc ător al trupelor din Bretania, îl omoar ă pe cel din urm ă . Recunoscut
o vreme de Teodosie, Maxim îşi exercit ă puterea în Occident (Galia, Spania, Bretania)
în perioada în care fiul lui Graţian, tână rul Valentinian al II- lea, sub regen ţ a mamei
sale Iustina, administra Illyricul, Italia ş i Africa. Valentinian al II- lea moare în 392,
el fiind urmat de un alt uzurpator Eugen, care va domni în Occident pân ă în 394.
Revenind la Teodosie putem spune c ă pe plan extern este confruntat cu
problema gotic ă. În acest sens el încearc ă s ă reorganizeze armata, lucru deosebit de
dificil din cauza numă rului mare de barbari instala ţ i pe teritoriul Imperiului. Din
Sirmium împă ratul porne şte spre Tesalonic, unde va rămâne mai mult ă vreme. Pe
drumul spre Tesalonic el a încercat s ă câştige bună voin ţa goţ ilor, atât a celor din
interiorul Imperiului, cât ş i din afara lui. Unora le- a trimis cadouri iar altora bani în
aur. Asemenea „aten ţii” au fost descoperite şi pe teritoriul ţă rii noastre, ele
constând în monede de aur, dar mai ales în lingouri. Cele de la Crasna ş i Feldioara
au legătur ă cu aceste evenimente de la începutul domniei lui Teodosie. În afara
acestui procedeu Teodosie a apelat şi la lupta armat ă . Trupele sunt trimise în
Moesia şi Tracia, obţinând în iulie 379 o victorie important ă împotriva goţ ilor. Tot
acum sunt alunga ţi dincolo de Balcani alanii ş i hunii. Beneficiind de ajutorul lui
Graţian, care- i trimite trupe conduse de generali vesti ţi precum Bauto ş i
Arbogastes, Teodosie reuşe şte s ă anihileze pericolul gotic, intrând triumf ă tor în
Constantinopol. La rândul lor ostrogo ţ ii vor pleca în Occident, de unde se vor
reîntoarce, fiind şi ei învinş i de comandantul Traciei. Atanarich amenin ţ at de huni
va cere azil în Imperiu, fiind primit cu onoruri la Constantinopol în ianuarie 381.
31

Prea obosi ţi dup ă atâtea lupte, goţii cer pace, încheiat ă la 3 octombrie 382, în baza
căreia ei deveneau foederati (aliaţi) ai Imperiului şi primeau pă mânturi în zona
dintre Dunăre şi Balcani 62 . Spre deosebire de tratatele de pace anterioare, cel din
382 a fost discutat de goţi de pe pozi ţ ia unora care se aflau deja în interiorul
Imperiului, cerând s ă fie coloniza ţi, s ă fie autonomi şi s ă fie scuti ţ i de impozite. Ei
acceptau s ă fie angaja ţi în armat ă, unii ajungând chiar s ă ocupe func ţ ii importante,
situa ţie ce va crea unele dificult ăţi politice şi
militare.
Între regiunile dintre Dunăre şi Munţii Haemus (Balcani) am văzut c ă au fost
coloniza ţi goţi în calitate de aliaţ i ai Imperiului. În acest spa ţiu trebuie inclus ă ş i
Dobrogea, despre prezen ţa goţilor aici găsind câteva amănunte la istoricul pă gân
Zosimus. Chiar dac ă a tră it pe vremea lui Teodosie al II- lea, acest istoric a putut
culege unele informa ţii despre epoca nu prea îndep ărtat ă a lui Teodosie al II- lea.
Astfel el spune c ă goţ ii aveau un tratament privilegiat, dar se manifestau abuziv cu
popula ţia local ă din Dobrogea. În plus, comportamentul lor nu era de adevă raţ i
aliaţ i ai Imperiului, ci manifestau dispre ţ fa ţă de armata roman ă şi comandan ţ ii ei.
Goţii se dedau adesea la jafuri, prădând localit ăţ ile pe care în mod normal trebuiau
s ă le apere. Zosimus mai aminte şte şi de revolta ş efului garnizoanei romane de le
Tomis, pe nume Gherontius, care va reuşi „s ă elibereze Scythia de pericolele ce o
amenin ţau”, învingând „cu vitejie şi curaj” pe barbarii care se ridicaser ă împotriva
ei. De teama goţilor, Teodosie I va fi pe punctul să- l pedepseasc ă pe Gherontius,
scăpat în ultima clip ă de eunuci, cărora a trebuit s ă le împart ă averea personal ă .
Episodul este relevator pentru starea de spirit în care tră iau locuitorii provinciei
Scythia sau ai altor provincii în care se găseau goţi, amintind totodat ă ş i de
existen ţa unei biserici la Tomis cu drept de azil, în care se refugiaser ă barbarii
urmă riţi de Gherontius 63 .
Pacea din 382 a fost de scurt ă durat ă deoarece barbarii nu erau oameni care
s ă stea prea mult într- un loc, astfel încât conflictul cu goţ ii a continuat în iarna
anilor 384 - 385 şi 385 – 386. În aceşti ani Imperiul nu a reuşit s ă împiedice atacul
unor barbari împotriva cetăţ ii Halmyris, de pe malul lacului Razelm. Cu toate
acestea în toamna anului 386 armatele romane obţin o victorie important ă
împotriva unui grup însemnat de ostrogo ţi, refugia ţ i din stepele de sud ale Rusiei
sub conducerea lui Odoteus, ajun şi în aceast ă zon ă din cauza presiunii hunice.
Ostrogo ţii cer şi ei azil în Imperiu, dar bizantinii îi refuz ă având deja experien ţ a
trist ă cu ceilal ţ i. Victoria din 386 a contribuit mult la ridicarea prestigiului
romanilor în faţa barbarilor, împă ratul ridicând în amintirea acestui eveniment o
column ă în cartierul Taurus din Constantinopol (înalt ă de 42 m.) 64 .
În Occident, Graţian este ucis la Lugdunum, Teodosie fiind nevoit să - l
recunoasc ă pe Maximus drept conduc ător în regiunile de dincolo de Alpi; Italia ş i
Africa ră mân mai departe lui Valentinian al II- lea (375- 392), patronat de mama sa
Iustina. Profitând de nemul ţumirea popula ţiei fa ţă de mă surile de încurajare a
arianismului luate de Iustina, Maximus trece în Italia, Valentinian al II- lea ş i mama
sa fiind obliga ţi s ă se refugieze la Tesalonic şi s ă cear ă ajutorul lui Teodosie. Sora
lui Valentinian al II- lea devine soţia lui Teodosie, căruia îi dăruie şte o fiic ă pe Galla
Placidia. În urma contraofensivei declan ş ate în 388 de Teodosie, Maximus este
62 L. HALPHEN, Les barbares des grandes invasions aux conquetes turques du Xie siècle, Paris, 1940, p. 15.
63 Emilian POPESCU, Istoria şi spiritualitatea Bizan ţului, curs pentru anul I, Facultatea de Teologie
Ortodox ă, Bucure şti,
1993, p. 59.
64 IBIDEM, p. 60.
32

înfrânt şi omorât, iar Valentinian repus în scaun. Pân ă la urm ă Valentinian este ş i el
asasinat în 392 de către Arbogastes, un franc numit de Teodosie magister millitum .
Locul rămas liber în Occident, este luat de un func ţionar al Curţ ii, Eugenius, înfrânt
la rândul său de Teodosie în bătălia de la Aquileea, armata imperial ă fiind format ă
în bun ă parte din goţi, alani, huni şi iberi din Caucaz, iar printre ofiţ eri îi aveau pe
Gainas, Alaric, Stilichon, care vor juca un rol important în cursul anilor urmă tori.
Dup ă aceast ă victorie Teodosie rămâne singur împărat peste tot Imperiul.
33

Politica fa ţă de creştinism a împăratului Teodosie I cel Mare
Teodosie I cel Mare a acordat problemelor religioase o aten ţie deosebit ă , încât
s- a putut spune despre el c ă „s- a ocupat mai mult de situa ţ ia Bisericii decât de
problemele Statului şi
ale sale” (Sf. Ambrozie) 65 . Domnia lui Teodosie a însemnat ş i
revenirea la cârma Imperiului a împăra ţilor ortodoc ş i, Teodosie fiind primul care a
renun ţat la titlul de pontifex Maximus , obligatoriu în titulatura unui împă rat
roman 66 . Înc ă de la începutul domniei sale, alături de Graţian va încerca s ă apere
adevă rata credin ţă ortodox ă, credin ţa universal ă. Aceast ă atitudine este ilustrat ă
printr- o opozi ţie evident ă fa ţă de diferitele „diziden ţe ariene”, sau fa ţă de donati ş ti,
maniheeni, apolinari şti
etc. 67 . La venirea la Constantinopol a lui Teodosie, episcop
era Damofilus (arian), iar conduc ătorul anomeilor, Eunomius, tră ia la Calcedon,
influen ţa arienilor fiind deosebit de puternic ă. Dup ă moartea Sfântului Vasile cel
Mare (379), Sfântul Grigorie de Nazianz este chemat de clerul şi popula ţ ia capitalei,
pentru a deveni episcopul lor. Grigorie vine la Constantinopol, unde întemeiază
biserica Învierii (Anastasis ), în care pronun ţă între 379- 380 cunoscutele cuvânt ă ri
împotriva anomeilor şi a pnevmatomahilor, numite cele 5 Cuvânt ă ri Teologice, care
vor provoca mari tulbur ări 68 .
Membrii tuturor acestor diziden ţe erau considera ţi drept „eretici” şi supu ş i
rigorilor legii 69 . La 3 august 379, Graţian anulase deja mă surile luate la Sirmium cu
un an mai înainte: el interzicea adun ările ereticilor, nu le recunoa şte conduc ă torilor
lor calitatea de clerici, aceast ă măsur ă vizându- i se pare în mod special pe
donati ş ti. Câteva luni mai târziu, la 28 februarie 380, un edict promulgat de
Teodosie I la Tesalonic, făr ă consultarea prealabil ă a episcopilor, preciza criteriile
care dădeau dreptul la titlul de „creştin al Bisericii universale” 70 ; un alt edict din 10
65 Emilian POPESCU, Istoria ş i spiritualitatea… , p. 61.
66 J.R. PALANQUE, Saint Ambroise et l’Empire romain , Paris, 1933, p.52.
67 P. BROWN, The Diffusion of Manichaeism in the Roman Empire , în Journal of Roman Studies , 59,
1969, p. 92- 103; S.N.C. LIEU, The Manicheism in the Later Roman Empire and Medieval China. A
Historical Survey , Manchester, 1985.
68 Dup ă condamnarea arianismului de la Sinodul I Ecumenic, erezia nu a încetat. Sub împăra ţ ii
Valentinian I, Graţian ş i Valentinian al II- lea în Apus, dar mai ales sub Teodosie I cel Mare (369- 395)
în Răsărit, Ortodoxia a putut obţine victoria definitiv ă asupra arianismului. Astfel în iulie 378, la
sinodul care a avut loc la Sirmium, în prezen ţa împăratului Graţian s- a urmă rit nimicirea ultimelor
rămăşiţ e ariene în provinciile illirice, precum ş i combaterea ereziei macedonienilor sau a
pnevmatomahilor, care tăgăduiau dumnezeirea Sfântului Duh şi deofiin ţimea Sa cu Tatăl ş i cu Fiul.
De asemenea, la sinodul de la Aquileea din 381, unde s- au remarcat prin luă rile de cuvânt Sfântul
Ambrozie al Mediolanului ş i Anemius din Sirmium, episcopii arieni din vremea aceea, Secundianus
din Singidunum şi Palladius din Ratiaria au fost anatematiza ţi. Din acest moment, cu excep ţ ia
goţilor, arianismul şi- a încetat oficial existen ţa în provinciile dună rene. Cf. M.R. BARNES, D.H.
WILLIAMS, A rianism after rius. Essays on the Development of the Fourth Century Trinitrian Conflicts.
Edimbourg, 1993;. M. RITTER, Das Konzil von Konstantinopel und sein Symbol. Studien zur Geschichte
und Theologie des II. Ökumenischen Konzils, Göttingen, 1965; Idem, Arius redivivus? Ein Jahrzwölft
Arianismusforschung , în Theologische Rundshau, 55, 1990, p. 153- 187; Ioan I. RĂ MUREANU,
Creştinismul în provinciile romane dună rene ale Illiricului la sfârş itul secolului al IV- lea. Sinodul de la
Sirmium din 378 ş i Aquileea din 381 ”, în S.T., XVI, nr. 7- 8, 1964, p. 408- 450.
69 Pierre MARAVAL, Op.cit., p. 18- 19.
70 Practic acest edict declara Ortodoxia drept credin ţă oficial ă a Imperiului. Textul edictului este
reprodus în limba român ă în studiul părintelui profesor Vasile MUNTEAN, Edictele religioase ale lui
34

ianuarie 381 reamintea acelaş i lucru ca dealtfel şi cel emis în iulie 381, după
Sinodul al II- lea ecumenic de la Constantinopol. Toate aceste edicte men ţ ionau cel
puţin pentru partea oriental ă a Imperiului, c ă religia creştin ă adevă rat ă este cea
care se acord ă cu credin ţa mărturisit ă la sinodul de la Niceea, fiind men ţ ionat pe
scurt şi conţ inutul; erau citaţ i şi episcopii considera ţi garan ţi ai acestei credin ţ e.
Deodat ă toţi diziden ţii se vedeau în postura de a fi considera ţ i eretici, construirea
de biserici le era interzis ă, ca dealtfel şi reuniunile liturgice, chiar ş i în case
particulare, iar clerul lor era alungat din capital ă . Cu toate acestea în 386 un edict al
lui Valentinian al II- lea restituia pentru eternitate „drepturile sale” unei frac ţ iuni
ariene: aici era desigur şi influen ţa mamei sale Iustina. Acest edict era trecut ş i în
Codex Teodosianus , permi ţând multor arieni să- şi pă streze bisericile din afara
oraşelor 71 . Aceasta constituia singura excep ţ ie, în anii care au urmat Teodosie I
luând măsuri drastice împotriva tuturor ereticilor: ei nu aveau nici un drept aş a
cum avea Biserica Universal ă şi făceau obiectul mai multor interdic ţ ii, cum ar fi
interdic ţia de a avea locuri de cult, de a se reuni, de a hirotoni preo ţi. Alţ ii cum ar fi
maniheii, erau reprima ţi foarte dur, fiind priva ţ i chiar de o serie de drepturi civice,
din 389 având şi interdictul de a mai locui la Roma. Sub inciden ţ a lipsirii de
drepturi civile de genul de a lăsa testamente sau moş teniri, au fost arienii începând
din anul 389 72 .
Dac ă prin edictul de la Milan din 313, creş tinismul devenea numai o religie
licita, alături de alte culte păgâne, acum se fă cea un pas înainte, decisiv, prin care
Ortodoxia era declarat ă singura credin ţă permis ă în Imperiu: în edictele date acum
se făcea o distinc ţie clar ă între catolicus şi ereticus , primul termen desemnându - i pe
ortodoc şi, adep ţi ai hotă rârilor Sinodului de la Niceea, iar al doilea pe toţ i partizanii
celorlalte culte religioase. Păgânii erau considera ţ i o categorie aparte. Drept urmare
nu era permis ă decât existen ţ a Bisericii Catolice. Prin decretul lui Teodosie din 28
februarie 380, se adăuga termenului catolicus , care însemna universal, adic ă Biserica
universal ă, spre deosebire de secte aşa cum precizase pentru prima oar ă Sfântul
Ignatie al Antiohiei, şi semnifica ţia
de ortodox, drept credincios.
Cu siguran ţă c ă aceste măsuri nu au fost puse în practic ă cu stricte ţ e, dar ne
dau indica ţii precise cu privire la orientarea politic ă a Statului, garant de acum al
Ortodoxiei. La aceast ă legisla ţie trebuie amintit ă ş i preocuparea pentru conduita
preo ţilor, a clerului în general, tradus ă prin numeroase exigen ţ e de ordin moral:
adulterul şi
homosexualitatea fiind sever pedepsite.
Dup ă moartea lui Graţian în 383, uzurpatorul Maxim era convins c ă Imperiul
i- a fost dat de Dumnezeu, interesându - se de problemele Bisericii şi
condamnându -
l pe Valentinian pentru politica sa de favorizare a arianismului, persecut ă pe
manihei. În 384, tribunalul imperial pe care- l prezida, confirm ă condamnarea la
moarte a lui Priscilian, un episcop spaniol pe care un sinod local ţ inut la Bordeaux îl
declarase maniheu, fapt care a suscitat oprobiul a numero ş i episcopi printre care
Martin de Tours şi totodat ă începutul unei schisme în rândul episcopatului din
Teodosie cel Mare , în M.B., XXIV, nr. 4- 6, 1974, p. 223- 224.
71 Codex Theodosianus.Theodosiani libri XVI cum Constututionibus Sirmondianis et leges novellae ad
Theodosianum pertinentes , ed. Th. MOMMSEN şi P.M. MEYER, 2 vol., Berlin, 1904 şi 1905. Un
comentariu despre acest cod de legi avem în limba englez ă la C. PHARR, The Theodosian Code and
Novels and Sirmondian Constitutions , Princeton, 1952 precum şi o traducere par ţial ă în limba
francez ă a lui J. ROUGE, La législation de Théodose contre les héretiques : traduction de Codex
Theodosianus , XVI, 5, p. 6- 24 , Epektasis Mélanges …Jean Dani élou, Paris, 1972, p. 635 - 649.
72 Pierre MARAVAL, Op.cit., p. 18- 20.
35

Galia. El va fi considerat de discipolii săi drept martir. Aceast ă mişcare declan şată de omorârea lui Priscilian va dura pân ă în sec. V- VI.
Pentru aceast ă perioad ă nu pot fi uitate lucră rile Sinodului al II- lea ecumenic
ţinute la Constantinopol în prim ă vara anului 381. Tema acestui sinod a fost erezia
lui Macedonie, cunoscut ă sub numele de erezia pnevmatomah ă , deoarece era
împotriva dumnezeirii Sfântului Duh. Macedonie făcea din Sfântul Duh o creatur ă , o
persoan ă mai mic ă decât Tatăl şi Fiul. Erezia sa a fost comb ătut ă şi s- a hotă rât că
Sfântul Duh este a treia persoan ă a Sfintei Treimi, egal ă cu ele ş i prin urmare i se
cuvine aceea şi cinstire. S- au redactat acum ş i ultimele 5 articole ale Crezului,
confirmându - se totodat ă valabilitatea hotă rârilor Sinodului de la Niceea. Garan ţ i
pentru toate acestea au fost numi ţ i: Nectarie, episcopul Constantinopolului, Timotei
al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Diodor de Tars, la care s- a alăturat chiar ş i
episcopul Tomisului, Gherontie. Prezen ţa sa ne arat ă prestigiul de care se bucura
Biserica pe care o reprezenta, păstr ătoare a credin ţei adevă rate. La Sinodul al II- lea
s- au luat de asemenea importante hotă râri în privin ţa organiz ării biserice ş ti. Astfel,
în privin ţa comunit ăţilor biserice şti din provincii, acestea urmau s ă fie grupate în
unităţ i mai mari corespunz ătoare diocezelor laice. La Niceea se hotă râse deja ca
episcopul din metropola provinciei (mitropolitul) s ă aib ă autoritate asupra
episcopilor din eparhia (provincia) sa. Acum se face un pas mai departe.
Mitropolitul din centrul diocezei avea autoritate asupra celorlal ţi mitropoli ţ i. De
aceast ă hotă râre profit ă mitropoli ţii din Antiohia, care îşi exercit ă autoritatea
asupra diocezei Orientului, de Alexandria asupra Egiptului ş i Nubiei, Cezareea
Capadociei asupra diocezei Pontului, de Efes asupra diocezei Asia, de Heracleea
asupra diocezei Traciei.
Prin al treilea canon, Sinodul al II- lea Ecumenic a hotă rât ca episcopul de
Constantinopol s ă poarte numele de patriarh şi s ă fie în rang „primul după
episcopul Romei”, deoarece Constantinopolul era noua Rom ă. Observ ăm c ă în
justificarea rangului episcopului de Constantinopol se ţinea seama de faptul c ă el
era capitala Imperiului. Ridicarea în rang a episcopului de Constantinopol a
nemul ţumit pe ceilal ţ i episcopi din centre apostolice precum: Roma, Antiohia,
Alexandria. Papa Damasus nu a recunoscut aceste hotă râri ale canonului al III- lea,
convocând chiar un sinod la Roma, la care a invitat ş i episcopi din Orient, dar
aceş tia nu au venit, ei participând la un alt sinod local organizat de Teodosie I la
Constantinopol. La Roma nu au fost trimi şi decât niş te observatori, iar papa
Damasus împreun ă cu Ambrozie al Mediolanului au suportat cu greu acest afront.
Se pare c ă Teodosie a dat un ordin prin care urma s ă se alcătuiasc ă ordinea de
întâietate pentru toate scaunele mitropolitane din Imperiu, luând naş tere astfel
prima Notitia episcopatum .
Atitudinea lui Teodosie I cel Mare fa ţă de păgânism Politica religioas ă a lui Graţian şi Teodosie, apoi a lui Teodosie singur, conţ ine
un alt aspect, acela îndreptat împotriva păgânilor. Spuneam mai înainte c ă înc ă de
la urcarea sa pe tron Teodosie a renun ţat la titlul de pontifex maximus , gest pe
care- l va face la scurt timp şi Graţ ian. Primele edicte au fost îndreptate împotriva
aposta ţilor (creştini redeveni ţi păgâni), care vor pierde în 381 dreptul de a- şi alcă tui
36

testamente. Aceast ă lege este reînnoit ă în 383, dar îmbun ătăţ it ă : ea se aplica în mod
strict creştinilor boteza ţi care au abandonat credin ţa „considerându - se stră ini
dreptului roman”, dar ea lăsa celor care fuseser ă numai catehumeni dreptul de a
mai încerca o dat ă prin familiile lor. Graţian reia şi completeaz ă aceast ă legisla ţ ie în
acelaş i an. Ea este înăsprit ă de Teodosie în 391 pe motiv c ă cel care abandonase
comuniunea creştin ă se îndep ărteaz ă de specia uman ă. În 381 ş i 382, sacrificiile
sângeroase sunt interzise sub pedeapsa deport ării 73 . Aceste câteva mă suri nu
mergeau prea departe fa ţă de cele luate în vremea lui Constantin, dar cei doi
împăra ţi Graţian şi Teodosie I vor ataca în urmă torii ani institu ţiile cultului pă gân:
în toamna lui 382 Graţian va scoate din Senatul de la Roma statuia zeiţ ei Victoria,
va suprima imunit ăţile Vestalelor şi ale sacerdo ţiului păgân, va confisca averile ş i
aloca ţiile; la Constantinopol şi în alte oraşe din Orient, Teodosie ordon ă închiderea
templelor: rămâneau deschise în scop cultural, cele care conţ ineau opere de art ă . În
384 trimite pe prefectul pretoriului Synegios în Egipt pentru a închide principalele
temple.
Dup ă 391 aceast ă politic ă oarecum radical ă, este temperat ă din cauza
conflictului cu Maximus, Teodosie căutând ca şi Iustina sprijinul aristocra ţ iei
păgâne, unele personalit ăţi păgâne primind chiar înalte func ţ ii. În acest context,
senatorii de la Roma vor încerca în 384 s ă anuleze măsura luat ă anterior în 382 de
excludere a altarului Victoriei din Senat. Senatorul Symachus face acum o not ă prin
care chema la toleran ţă, la înţelegere, la posibilitatea existen ţei mai multor că i de a
ajunge la adevă rul de credin ţă, dar Ambrozie al Mediolanului reuşe ş te prin
invocarea libert ăţii de conştiin ţă a senatorilor creştini, să - l împiedice pe Valentinian
II s ă fie de acord cu interven ţia senatorului păgân. Aceast ă interven ţ ie din partea lui
Ambrozie, nu va fi şi ultima, el va întreprinde o alt ă pe lâng ă Teodosie, care va avea
drept consecin ţă o perioad ă destul de încordat ă între cei doi. De fapt Sfântul
Ambrozie l- a împiedicat pe împărat dup ă 388 s ă fac ă dreptate evreilor din
Callinicum 74 a căror sinagog ă le fusese incendiat ă de creş tini: Teodosie îl
condamnase pe episcopul din acel loc, cu reconstruirea clă dirii, dar Ambrozie
obiectase, spunând c ă un episcop nu putea s ă reclădeasc ă un „templu al greş elii”,
cerând şi obţinând anularea deciziei. De aici şi iritarea împă ratului explicat ă ş i de
încercarea sa de apropiere fa ţă de aristocra ţia păgân ă din Roma. În ciuda acestor
neân ţelegeri cu Sf. Ambrozie, Teodosie a fost pân ă la sfârş itul vieţii un luptă tor
pentru interesele Bisericii şi
ale Imperiului 75 .
O serie de legi date între 391 şi 394, reactiveaz ă lupta împotriva
păgânismului, ajungându - se la interzicerea oricărui cult pă gân: legea din 24
ianuarie 391 era valabil ă pentru Roma, cea din 16 iunie pentru Egipt, iar cea din 8
noiembrie 392 pentru întregul Imperiu. Pe viitor toate sacrificiile, fie publice, fie
particulare, inclusiv cele domestice erau interzise indiferent de rangul social, cei
care încălcau legea fiind supu şi unor amenzi consistente. În acest context înceteaz ă
73 Pierre MARAVAL, Op.cit., p. 21- 22.
74 Th. C. LAMBERT, Saint Ambroise et les Juifs à la fin du IV e siècle, în Politique et Religion dans le
judaisme ancien et médieval , Colocviu organizat între 8- 9 decembrie 1987 de Centrul de Studii
Iudaice al Universit ăţii
Paris IV- Sorbona, p. 77- 84.
75 Lector dr. Adrian GABOR, art. cit. , p. 211. Pentru problema complex ă a raportului dintre Biseric ă
şi Stat în secolul al IV- lea, cu referire special ă asupra modelului Teodosian recomand ă m teza de
doctorat a lector Dr. Adrian GABOR, L’Eglise et l’Etat au temps de Théodose le Grand (379- 395),
redactat ă şi sus ţinut ă la Facultatea de Teologie Catolic ă a Universit ăţii de Ştiinţ e Umaniste din
Strasbourg (în curs de apari ţie în limba român ă).
37

în 394, celebrarea Jocurilor olimpice, iar în 396 sunt interzise misterele lui Eleusis.
Astfel religia tradi ţional ă pierde orice drept legal de exprimare, Imperiul devenind
în mod oficial creştin. Exist ă îns ă o singur ă excep ţ ie: cea a evreilor, care conservau
libertatea de cult.
Severitatea acestor măsuri politice, va declan şa o reac ţie din partea pă gânilor.
Uzurpatorul Eugen, ajuns la putere în Galia prin intermediul lui Arbogastes în 392,
în momentul în care preia controlul asupra Italiei în prim ăvara lui 393, va că uta,
chiar dac ă era creştin, s ă se reconcilieze cu pă gânii prin restituirea bunurilor
acestora ş i prin restabilirea cultelor interzise; la Roma altarul Victoriei va fi
reinstalat în Senat. Dup ă victoria lui Teodosie împotriva lui Eugen în septembrie
394, toate aceste măsuri au fost reportate, iar interdic ţ iile din 392 puse în aplicare
şi
în Italia 76 .
Teodosie I cel Mare a murit la 17 ianuarie 395 la Milano, cuvântul funebru
fiind rostit chiar de episcopul locului Ambrozie. Moştenirea politic ă şi religioas ă pe
care a lăsat- o era deosebit ă . Hotarele Imperiului erau sigure, cuprinse între Atlantic
şi Eufrat, din Africa şi pân ă la Marea Neagr ă şi Dunăre. Partea Oriental ă a acestui
vast teritoriu cuprindea dou ă mari prefecturi ale pretoriului, a Illyricului ş i a
Orientului. În prefectura Illyricum erau diocezele Dacia ş i Macedonia însumând 12
provincii, iar prefectura Orientului avea 5 dioceze: Tracia, Asia, Pontul, Orientul ş i
Egiptul, cu un total de 48 de provincii. În Occident erau marile prefecturi ale Galiei
şi Italiei cu diocezele şi provinciile, aşa cum fuseser ă pe vremea lui Diocle ţian ş i
Constantin.
lea
Dezvoltarea structurilor regionale ale Bisericii în secolul al IV-
Pe plan religios, decisive au fost numeroasele realiz ă ri ale lui Constantin cel
Mare sau ale lui Teodosie I cel Mare, ilustrate de legile promulgate în favoarea
Ortodoxiei. În vremea lui Teodosie I cel Mare, Ortodoxia devine religia oficial ă a
Imperiului, iar teologia politic ă de stat. Secolul al IV- lea a marcat astfel o evolu ţ ie
interesant ă legat ă de noua pozi ţ ie pe care o va ocupa de acum Biserica în cadrul
Imperiului. Este vorba în linii mari, aşa cum am vă zut de încercarea de a acomoda
structura exterioar ă a Bisericii cu cea administrativ ă . Acest lucru nu reprezenta ceva
revolu ţionar, deoarece tendin ţa era practic de prelungire a unui fenomen apă rut
înc ă de pe timpul lui Constantin cel Mare ş i chiar înaintea lui: mai multe teritorii
biserice ş ti, adunate în jurul Bisericii mame. Canonul al VI- lea dat la sinodul I de la
Niceea consfin ţea aceast ă situa ţie. Era recunoascut ă de facto întâietatea Romei în
Occident, Alexandriei în Egipt ş i a Antiohiei în Siria. Constituindu - se aproape
spontan, toate aceste „întâiet ăţi” purtau marca unor condi ţii specific locale ş i a
particularit ăţ ilor progresului Bisericii în diferite regiuni ale Imperiului Roman.
Astfel Roma, singurul scaun apostolic din Occident avea locul său unic. Exista însă
o diferen ţă între întâietatea canonic ă şi cea jurisdic ţional ă a Romei asupra
76 J. GAUDERMET, La législation anti - pa ïenne de Constantin à Justinien , în Cristianisimo nella Storia
11, 1990, pp. 449- 468.
38

Bisericilor italiene învecinate pe de- o parte, şi autoritatea sa moral ă, recunoscut ă în
afara frontierelor Italiei, în Africa, Spania sau Galia 77 .
Biserica din Africa avea înc ă de la început o structur ă şi o practic ă canonic ă
special ă: autoritatea suprem ă era deţinut ă de sinodul episcopilor, care se reuneau
în mod regulat de 2 ori pe an 78 . În Orient, forma canonic ă a unităţ ii biserice ş ti varia
de asemenea de la o regiune la alta. În Egipt, centralismul era practic complet:
întreaga autoritate era în mâna episcopului de la Alexandria, în raport cu care
ceilal ţi episcopi aveau practic o pozi ţie asem ănă toare cu cea a episcopilor vicari de
astă zi. În Siria îns ă, episcopul locului era mult mai independent, în ciuda autorit ăţ ii
avut ă înc ă de la început de Biserica din Antiohia, al doilea ora ş al Imperiului. Făr ă a
rivaliza cu cele trei scaune apostolice, Efesul rămânea totu ş i centrul bisericesc al
Asiei Mici. În celelalte regiuni unde nu exista vreun pol de atrac ţ ie la fel de
important ca cele deja men ţ ionate, Bisericile se regrupau în jurul unei metropole
sau a unei capitale provinciale. Este semnificativ cazul Bisericii din Ierusalim,
leagănul creştin ătăţii care la sfârş itul sec. al III- lea nu reprezenta decât un simplu
scaun episcopal aflat în orbita metropolei de Cezareea, capitala administrativ ă a
Palestinei. În secolul al IV- lea creşte importan ţa sa bisericeasc ă , fapt explicabil prin
interesul lui Constantin cel Mare pentru Locurile Sfinte ş i a fluxului tot mai mare de
pelerini atra şi de locurile în care a trăit şi
activat Iisus Hristos.
Chiar dac ă la început, la baza structurii biserice şti a stat Biserica local ă, adică
comunitatea sau adunarea reunit ă sub îndrumarea ş i conducerea unui episcop, a
preo ţilor şi a diaconilor, este clar c ă în privin ţa caracterului rela ţiilor şi legă turilor
canonice dintre Biserici existau diferen ţe, acestea fiind în strâns ă legătur ă ş i cu
viitoarea dezvoltare a creştinismului 79 . Un lucru rămâne îns ă esen ţial: legă tura
dintre comunit ăţi era trăit ă şi considerat ă la fel de important ă ca ş i structura
fiecăreia dintre ele; nici o Biseric ă nu putea accepta sentimentul autosuficien ţ ei.
Legătura care unea diferitele comunit ăţi putea căpăta în func ţ ie de loc, forme
variabile. În unele regiuni întinderea teritorial ă a autorit ăţ ii canonice cuprindea
dioceze de la ţar ă situate în jurul bisericii din oraş ul cel mai important, al că rui
episcop era recunoscut drept mitropolit; în alte regiuni, provinciile intrau chiar ele
însele în orbita unei Biserici care se distingea prin vechime sau prestigiu apostolic,
formând o aşa- numit ă „regiune bisericeasc ă”. Egiptul reprezenta îns ă o excep ţ ie
prin absen ţa unui eşalon intermediar care era de altfel metropola provincial ă: toţ i
episcopii aveau drept primat pe arhiepiscopul din Alexandria.
Sinoadele mitropolitane aveau sarcina s ă rezolve problemele de ordin
general. Existau chiar Curţ i de apel pentru plângeri împotriva episcopului locului,
ele reglând rela ţ iile între episcopi, sau modificau în caz de necesitate limitele
diocezei. La hirotonia noilor episcopi, participau toţ i episcopii unei provincii în
frunte cu mitropolitul. Pentru organizarea şi disciplina bisericeasc ă , la sinoade erau
date binecunoscutele canoane sau reguli, primele culegeri existând începând cu
secolul al IV- lea. Acum erau cunoscute 85 de canoane numite ş i „apostolice” care
formeaz ă pân ă astă zi tradi ţia canonic ă ortodox ă. La acestea se vor adă uga în timp
canoanele Sinoadelor Ecumenice ş i cele ale Sinoadelor locale, acceptate de întreaga
Biseric ă. Demn de remarcat este şi faptul c ă înc ă din secolul al IV- lea poate fi
77 Alexandre SCHMEMANN, Op. cit., p. 140- 141
78 P. ZMIRE, Recherches sur la collégialité épiscopale dans l’Eglise d’Afrique , în Rechug, 7, 1971, p. 3-
72.
79 Jean MEYENDORFF,Unité de l’Empire et divisions des chrétiens, Paris, 1993, p. 58.
39

observat ă o diferen ţă între evolu ţia canonic ă a Occidentului ş i Orientului. Niceea
înregistrase şi sanc ţionase modelul unit ăţ ii universale a Bisericii, universalitatea sa,
dac ă vrem catolicitatea sa, aşa cum era la sfâr şitul sec. al III- lea 80 . Totuş i numic nu
putea împiedica evolu ţia acestui model. În sec. al IV- lea observ ă m o coordonare din
ce în ce mai strâns ă între structurile Bisericii ş i cele ale Statului. Imperiul era
împăr ţit în dioceze, iar canonul al II- lea de la Sinodul Ecumenic din 381 stabile ş te
împăr ţirea Bisericii în dioceze: regiunea bisericeasc ă a Egiptului avea drept centru
Alexandria, Orientul- Antiohia, Pontul- Cezareea Capadociei, Asia- Efesul, Tracia-
Heracleea. Vechea organizare era fundamentat ă pe cea nou ă , unde criteriul decisiv
era importan ţa oraş ului. La rândul lor, diocezele au fost împăr ţ ite în provincii, iar
acestea din urm ă în eparhii, terminologia fiind de origine roman ă.
Ideea bizantin ă de Biseric ă şi
Stat
În paralel cu acest proces natural de coordonare, perceptibil înc ă înainte de
convertirea lui Constantin cel Mare, putem observa naş terea unui centru bisericesc
nou, legat în dezvoltarea sa de situa ţia nou ă a Bisericii în Imperiu. Cu privire la
modul în care trebuie s ă înţelegem originalitatea şi profunzimea solu ţ iei aduse de
Bizan ţ problemei raportului dintre Biseric ă şi Stat, este nevoie de mult ă precau ţie 81 .
Biserica ş i Statul nu erau unite printr- un contract de tip juridic, ci prin singurul
adevă r, adic ă credin ţa Bisericii precum c ă împăratul ş i prin el întregul Imperiu,
recuno şteau drept propriul Adevă r pe Dumnezeu, plasându - l deasupra lor. Pe de
alt ă parte, Biserica nu putea s ă se arate indiferent ă fa ţă de concep ţ iile religioase ale
Imperiului. Un împărat eretic, un apostat ar fi însemnat sfârş itul creştinismului ş i
prin aceasta a proiectului unei lumi creştine, a unei înfrângeri a Adevărului în faţ a
minciunii, a unei reneg ări a lui Hristos din partea lumii. Creştinismul era tră it în
primele secole mai întâi ca o victorie cereasc ă a lui Hristos asupra ră ului din lume.
În perspectiva acestei victorii, convertirea lui Constantin căpăta o perspectiv ă nou ă ,
special ă. Prin acest act, Statul, care pân ă acum fusese instrumentul principal al urii
diavolului fa ţă de Biseric ă, se înclina în faţa lui Hristos. Înţ elegem de ce
neutralitatea Statului în materie de religie era un fapt străin creş tinilor, cum le era
străin şi „clericalismul”, adic ă subordonarea ierarhiei fa ţă de Stat, care va apare mai
târziu în Occident. În concep ţia ortodox ă, Biserica îmbrăţ işeaz ă întreaga lume: ea
este însăşi fiinţ a sa intim ă, mă sura sa; izvor de har, dar nu de putere. Aceasta este
80 G. ROUTHIER, La réception d’un concile, Paris, 1993.
81 Menţion ăm aici o parte din bibliografia referitoare la rela ţiile dintre Biseric ă şi puterea politic ă în
Imperiul bizantin: G. BARDY, L’Eglise et les derniers Romans, Paris, 1948; H. AHRWEILLER, L’ideologie
politique de Byzance , Paris, 1975; Michel CLEVENOT, Les chr étiens et le Pouvoir , Paris, 1981; K.M.
SETTON, Christian attitude towards the Emperors in the Fourth Century, especialy as shown in
Addresses to the Emperor , New- York, 1941; Rafaelo FARINA, L’Impero e l’imperatore cristiano in
Eusebio di Cesarea. La prima teologia politic del cristinesimo , Zürich, 1966; F. HEIM, La théologie de la
Victoire de Constantin à Théodose , Paris, 1992; F. DVORNIK, Early Christian and Byzantine Political
Philosophy. Origins and Background, 2 vol.. Washington, 1966; Lector Dr. Adrian GABOR, L’Eglise et
l’Etat au temps de Théodose le Grand …. În general, cercet ările care s- au făcut pe aceast ă tem ă au
calificat rela ţiile dintre Biseric ă şi Stat în Imperiul bizantin drept un cezaropapism, o teocra ţ ie, iar
unii s- au oprit asupra caracterului simfonic, în ciuda unor interven ţii dinamice ale împăra ţ ilor în
viaţa Bisericii. Cf. D.J. GEANAKOPOLOS, Church and State in the Byzantine Empire: a Reconsideration
of Caesaropapism , în Church History, XXXIV, 1965.
40

acordat ă împăra ţilor şi guvernan ţilor. În aceast ă viziune trebuie s ă înţ elegem de ce
ortodoc şii au căutat să- l influen ţeze pe împărat, făra ca oportunismul sau ambi ţ ia
s ă reprezinte vreun motiv în sine. Drama Orientului a fost îns ă faptul c ă acest
proiect s- a dovedit imposibil de realizat, iar tentativele de a- l pune în practic ă au
avut destul de des consecin ţ e nefericite. Statul în sine era prea legat de categoriile
gândirii păgâne; el continua s ă se cread ă înc ă ultimul scop, valoarea ultim ă , iar
religia nu era decât un mijloc pentru a realiza acest ţel. Dac ă destinul Bisericii,
precum şi luptele doctrinare nu- l lăsau indiferent, atitudinea se datora unor raţ iuni
proprii. Orice divizare sau neîn ţ elegere în interiorul Bisericii, reprezenta o
amenin ţare direct ă pentru partea civil ă.
În secolul al IV- lea asist ăm la apari ţia a dou ă centre noi în sânul Bisericii:
Constantinopolul şi
Ierusalimul 82 . Interesul lui Constantin pentru Ţara Sfânt ă , unde
mama sa Elena căuta lemnul Sfintei Cruci, era semnificativ, dac ă ţ inem cont de
faptul c ă al doilea ora ş sfânt era pentru el Constantinopolul, pe care- l întemeiase.
Constantin se simţ ea poate în mod incon ştient, investit cu o misiune special ă în
istoria mântuirii: oraş ul Crucii şi cel care răsărise prin victoria Crucii, cele două
centre ale lumii, regele iudeilor şi cel al romanilor, reconcilia ţ i în persoana sa. De- a
lungul secolelor aceast ă concep ţie mistic ă despre Constantinopol ca ora ş sfânt, se
va lărgi şi aprofunda, dar iniţiativa va rămâne a primului împă rat. Întemeierea noii
capitale în 330 a dat centrului imperial o nou ă dimensiune bisericeasc ă : dintr- un
modest sediu episcopal, Constantinopolul era „condamnat” practic creş terii. Este
adevă rat c ă la început nu lăsa s ă se întrevad ă viitorul său: o perioad ă destul de
lung ă, el a fost centrul arianismului, în timp ce Atanasie întă rea în ochii Bisericii
prestigiul Alexandriei, prin combativitatea sa pentru adevă r şi libertate. Chiar ş i
atunci când Constantinopolul devine ortodox, ostilitatea Alexandriei nu slăbeş te:
exemplul cel mai bun îl vom avea în disputa dintre Chiril al Alexandriei ş i Nestorie,
just ă de altfel, dar care în materie de putere ş i de primat nu ocupau chiar un loc
secundar. Cu toate acestea la 50 de ani dup ă întemeierea oraş ului, Părinţ ii
participan ţ i la al II- lea Sinod Ecumenic au proclamat pentru episcopul de la
Constantinopol o întâietate de onoare dup ă cel al Romei, pentru c ă oraş ul lui
Constantin era „noua Rom ă, oraş ul Împăratului ş i al Senatului” (canonul al III- lea).
Constantinopolul nu era pus în fruntea unei regiuni, iar pe plan administrativ,
episcopul său continua s ă fie unul dintre episcopii diocezei Traciei, condus ă de
mitropolitul Heracleei. În realitate, canonul care- i acorda „o întâietate de onoare”
transformându - l dintr- o dat ă într- un centru bisericesc pentru întreg Orientul, era
clar c ă cele dou ă structuri ecleziastice nu coincideau, iar una dintre ele mai
devreme sau mai târziu trebuia s ă se supun ă celeilalte. Acesta este secretul
conflictului, care va anima în urmă toarele secolele Alexandria şi
Constantinopolul.
Comunit ăţile creştine din marile centre urbane, au organizat aş a- numitele
sinoade provinciale pentru rezolvarea problemelor de disciplin ă sau de doctrin ă .
Primele sinoade interprovinciale au fost convocate pentru a elimina curentele
considerate eretice. Sinoadele de la Antiohia din anii 264 ş i 268 s- au încheiat cu
condamnarea episcopului sirian Pavel de Samosata, căruia i se repro şau inova ţ ii de
natur ă liturgic ă, disciplinar ă sau doctrinar ă. Acceptat de episcopii din Alexandria ş i
Roma, hotă rârile acestui sinod interprovincial au fost aplicate de împă ratul
Aurelian. În aceste condi ţii avem de- a face cu prima recunoa ştere oficial ă a unei
autorit ăţi biserice şti de că tre Statul roman. Sinoadele interprovinciale au fost
82 A. DUCELLIER, L’Eglise byzantine. Entre pouvoire et esprit (330- 1204). Desclée, Paris, p. 21.
41

decisive în constituirea religiei creş tine ca religie de Stat, în special în ceea ce
prive şte întărirea disciplinei biserice ş ti prin publicarea unor impresionante liste de
interdic ţii şi sanc ţiuni.
Pentru creş tini totul se va schimba în momentul în care Constantin cel Mare
şi succesorii săi creş tini au ales “religia lui Hristos”, iar Crucea a devenit însemnul
Imperiului. Acest lucru s- a realizat în dou ă etape. Mai întâi este vorba despre anul
313, când creş tinismul este autorizat în mod oficial în tot Imperiul. Preluarea
puterii de către Constantin în 306 a marcat sfârş itul unei perioade destul de
confuze, Imperiul fiind condus de mai mulţ i împăra ţi cu titlul de august sau cesar .
Dup ă ce şi- a eliminat rivalii şi s- a plasat sub protec ţia Dumnezeului creş tinilor
(căruia i- a atribuit victoria sa asupra lui Maxenţ iu, în apropierea Romei - 313),
Constantin a favorizat religia lor în cadrul unei politici tolerante ş i a unui
sincretism care- i permitea s ă asocieze cultului “soarelui neînvins” ş i teologiei
păgâne (Constantin rămânea pontifex maximus , adic ă Mare Preot al pă gânilor), noua
sa cinstire pentru Hristos.
În ceea ce prive şte Edictul de toleran ţă din 313, text cunoscut sub numele de
“Edictul de la Milan” (proclamat de fapt la Nicomidia, capitala părţ ii orientale a
Imperiului), el marcheaz ă recunoa şterea creştinismului de către puterea imperial ă .
Din acest moment creş tinismul a beneficiat de privilegii din partea Statului. Pentru
a controla mai bine religia, Constantin a încercat s ă realizeze o unificare a ei, dar
politica sa a trebuit s ă fac ă fa ţă diferitelor doctrine şi antagonisme. În aceast ă
perioad ă existau unele dispute pe plan teologic; provenind din diversele tradi ţ ii
iudaice sau eleno- creş tine din primele trei secole, aceste curente au devenit
expresia unor conflicte politice şi sociale. Disputele hristologice, înso ţ ite de
excomunic ări şi tot felul de acuza ţ ii de deviere, schisme sau erezii au atins zonele
cele mai creştinizate. De asemenea exilul unor episcopi sau defini ţ iile luate în
cadrul sinoadelor generale ca cele ecumenice, au reprezentat un pas spre devenirea
religiei creştine, religie de Stat 83 .
În timpul lui Constantin cele mai bune exemple ale acestor dispute au fost:
Donatismul african : conservator ş i intransigent, s- a transformat în
timp într- o revolt ă social ă împotriva nedrept ăţii şi a domina ţ iei
străine. Problema aceasta a apărut cam în aceea şi perioad ă cu
persecu ţiile din anii 303- 305 şi a durat mai bine de trei secole ş i
jumă tate, pân ă la invazia arab ă . La început era vorba despre o
problem ă disciplinar ă la Cartagina: este bine sau nu s ă fie reintegra ţ i
în Biseric ă acei creştini care au cedat exigen ţelor lui Diocle ţ ian sau ale
lui Galeriu? Cel mai intransigent s- a arătat episcopul Donat, ale că rui
idei s- au răspândit cu repeziciune în toat ă Africa roman ă (aproape
100 de episcopi erau de partea sa). Chiar dac ă a luat pozi ţ ie împotriva
lor, împă ratul Constantin ezita între o atitudine represiv ă ş i una
tolerant ă.
Arianismul alexandrin : a căpă tat dimensiunile unui conflict religios la
scara întregului Imperiu. Nesupunerea ereticului Arie fa ţă de
episcopul Alexandru a avut un impact deosebit, suscitând pasiuni ş i
divizând profund comunit ăţile creştine. 83 J. BOOJAMRA, The Emperor Theodosius and the Legal Establishment of Christianity , în Byzantina , IX,
1977.
42

Pentru a fi comb ătut ă aceast ă erezie, am putut observa cum Constantin a
convocat primul Sinod Ecumenic de la Niceea pe data de 20 mai 325. Astfel, acest
Sinod a fost convocat de către împărat, iar hotă rârile au fost împotriva lui Arie,
consacrând victoria Sfântului Atanasie, viitorul episcop al Alexandriei. Constantin
cel Mare în calitatatea sa de singur august , a identificat în mod progresiv Divinitatea
suprem ă pe care el o cinstea din anii tinere ţ ii cu Hristos. Încercarea de a reconcilia
în propria conştiin ţă şi în teorie datoriile unui principe roman cu exigen ţ ele etice
personale ale unui creştin l- au făcut s ă întârzie primirea botezului pân ă înaintea
mor ţii (337). Transformarea progresiv ă a Imperiului într- o societate formal creştin ă
a continuat pe vremea succesorilor lui Constantin, dar acest fenomen a fost plin de
contraste ş i paradoxuri. Cei doi fii ai lui Constantin, Constantiu al II- lea (337- 361)
şi Constans (337- 350) care au stă pânit în Orient, respectiv în Occident, au extins
legisla ţia constantinian ă în favoarea creştinismului ş i au luat parte activ la în
problemele unei Biserici divizat ă de criza arian ă. Ca şi tată l lor, ei au amânat
propriul botez pân ă în ceasul mor ţii. În conştiin ţa social ă a timpului, mă rturisirea
credin ţei creştine nu era perceput ă ca o condi ţie pentru a deveni împă rat: Iulian
Apostatul (361- 363) a restabilit chiar păgânismul, iar un alt pă gân, prefectul
pretoriului Secundus Solutius, a obţinut la un moment dat sus ţinerea unanim ă a
armatei pentru a- i succeda la tron lui Iulian. În cele din urm ă Secundus a refuzat
deoarece era în vârst ă şi
bolnav 84 . Printre împăra ţii care s- au succedat la sfâr ş itul
secolului al IV- lea, cazul lui Valentinian I (364- 375) 85 este considerat ca o excep ţ ie
printre contemporani, deoarece în calitatea sa de comandant militar pe vremea lui
Iulian, a refuzat s ă ofere sacrificii păgâne 86 .
Teodosie I (379- 395) şi colegul său occidental, Graţ ian (375- 383), au început
s ă considere creştinismul ca o religie de Stat. Graţian a renun ţat la titlul pă gân de
pontifex maximus în 381, iar Teodosie a fost primul împă rat botezat la începutul
domniei. El a rupt total legăturile cu cultele pă gâne, aprobând cererea episcopilor
creştini de închidere a templelor. În unele locuri au izbucnit incidente între creş tini
şi pă gâni, Teofil arhiepiscopul Alexandriei trnsformând de exemplu templul lui
Dionysos în biseric ă ş i a distrus templul lui Serapis. În anii 391- 392, Teodosie I a
publicat dou ă decrete prin care erau interzise cultele păgâne publice sau private 87 .
Din acest moment Imperiul devenea din punct de vedere constitu ţ ional un Stat
creştin, în care păgânismul era redus la stadiul de minoritate tolerat ă. Politica
riguroas ă de mai târziu a lui Justinian I (527- 565) a eliminat complet pă gânsimul
din viaţa public ă.
Succesorii lui Teodosie I cel Mare: Arcadius şi
Honorius.
Divizarea Imperiului
84 E. STEIN, Histoire du Bas- Empire . I.De l’Etat romain à l’Etat byzantin (284- 476), Paris, 1959, pp. 170- 172.
85 Împărat asociat lui Valens (364- 378)
86 A.H.M. JONES, The Later Roman Empire, 184- 602. A social and Administrative Survey. Oxford,
Blackwell, 1964, 3 vol. Vol. III, p. 25.
87 Theodosiani libri XVI cum constitutionibus siromondianis et leges novellae ad Theodosianum
pertinentes , ed. T. MOMMSEN şi P.M. MEYER, Berlin, 1954, trad. în englez ă Clyde PHARR, Princeton,
1952, p. 473.
43

Dup ă moartea lui Teodosie I cel Mare la 17 ianuarie 395, Imperiul a fost
împăr ţit între cei doi fii ai să i: Arcadius (395- 408) în Orient, iar Honorius în Occident
(395- 423). Chiar dac ă cele dou ă părţi rămâneau elemente ale aceluia ş i corp, anul
395 a constituit un moment de ră scruce în istoria Statului roman, deoarece de acum
şi pân ă la căderea Imperiului Roman de Apus în 476, vor exista practic dou ă Imperii:
cel de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, ş i cel de Apus, cu capitala la Roma,
Mediolanum sau Ravenna. Deşi Imperiul a fost împă rţ it, aceasta nu a însemnat o
divizare a lui, ci mai degrab ă o descentralizare de Stat. Cele dou ă părţ i se considerau
unite, iar împă raţ ii erau numi ţi în documente împreun ă, chiar dac ă era vorba de
faptele unuia singur. De acum Imperiul va fi când în mâna unui împă rat unic, când
împăr ţit între doi împăra ţi, unul în Orient celălalt în Occident. Cu toate acestea
unitatea de guvernare a Imperiului subzist ă. Ea se va men ţine în drept, pentru că
unul dintre împăra ţi ţine în mod direct de acceptul celuilalt la investitur ă , dar se va
men ţine şi pentru c ă unul dintre cei doi împă raţ i îşi va păstra suficient ă autoritate în
vederea impunerii celuilalt a unor puncte de vedere care s ă fie în beneficiul celor
dou ă părţi. Unitatea Imperiului se va păstra şi la nivelul conştiin ţ ei populare. Nici
romanii, nici barbarii nu vor avea sentimentul c ă Orientul ş i Occidentul formeazà
entit ăţi distincte. Este inexact ă chiar afirma ţia c ă la moartea lui Teodosie I în 395,
Imperiul a fost împă rţit în dou ă, asistând astfel la separarea definitiv ă dintre Orient
ş i Occident. De fapt, Teodosie I este surprins de moarte chiar în momentul în care ca
atâţ ia alţi predecesori desemnase un august pentru Occident ş i unul pentru Orient,
făr ă s ă se gândeasc ă la o separare. Patruzeci de ani mai târziu, Teodosie al II- lea
publicând celebru Cod care îi poart ă numele şi care reunea legile tuturor împăra ţ ilor
de la Constantin cel Mare, face acest lucru în numele împă ratului care domnea
atunci în Occident, Valentinian III, amintind c ă pentru a fi valabil ă o lege, aceasta
trebuie adus ă şi la cuno ştiin ţa unuia dintre cei doi împăra ţi. Dac ă unitatea
constitu ţional ă a Imperiului subzist ă, nu trebuie neglijat nici faptul c ă opozi ţ ia
dintre Orient şi Occident se va agrava, aceasta fiind de altfel ş i caracteristica
perioadei de dup ă Teodosie I cel Mare. Cu timpul legăturile dintre Estul ş i Vestul
Imperiului vor slăbi, ajungându - se în timp, de multe ori la momente de tensiune.
Sceptrul pe care fiii lui Teodosie I îl moşteniser ă, părea s ă fie un dar al lui
Dumnmezeu şi al tatălui lor. Generalii şi miniş trii se obişnuiser ă s ă adore majestatea
copiilor imperiali, iar armata şi poporul nu avuseser ă în ultima vreme prilejul să- ş i
afirme primejdioasa lor putere, prin alegerea unui alt suveran. Odat ă cu venirea la
putere a celor doi, la conducerea Statului se constat ă o schimbare profund ă , cei doi
preferând să- şi duc ă viaţa, spre deosebire de tatăl să u, într- un deplin sedentarism,
făr ă s ă părăseasc ă Constantinopolul şi respectiv Ravenna 88 . Aceşti doi împăra ţ i vor
deveni practic nişte jucă rii în mâinile celor care- i înconjurau: femei, eunuci,
episcopi, demnitari servili, conduc ători militari de origine barbar ă. Bine inten ţ ionat,
Teodosie I cel Mare a dorit s ă asigure copiilor săi un protector, cei mai indica ţ i în
acest sens fiind persoane apropiat ă de cei doi prin legă turi familiare. De aceea,
înainte de a muri, el a lăsat pe Honorius în grija bravului ofiţer de origine vandal ă ,
Stilichon, căsătorit cu nepoata împăratului, Serena 89 .
La moartea tatălui său, Arcadius în vârst ă 18 ani, era lipsit nu numai de
experien ţă, dar şi de iniţiativ ă, menit parc ă a fi stăpânit de oamenii energici ai curţ ii
sale. Un astfel de om era prefectul pretoriului din Orient, Flavius Rufinus, general de
88 J.J. NORWICH, Histoire de Byzance, 330- 1453 , Paris, 1999, p. 53- 55.
89 IBIDEM, p. 54.
44

origine celt ă, inteligent şi activ, ambi ţios şi avar, făr ă principii morale. Scopul să u era
de a ajunge la tron ca asociat al lui Arcadius şi s ă căsătoreasc ă pe împă rat cu fiica
sa. Planurile lui Rufinus sunt îns ă dejucate de eunucul Eutropius, care- l determin ă
pe Arcadius s ă se căsătoreasc ă cu Eudoxia, fiica puternicului general franc Bauto.
Ambiţ ia lui Rufinus îl aduce în conflict cu Stilichon, suspectat c ă ar avea acelea ş i
planuri, pentru fiul său Eutherius, pe care dorea să- l căsătoreasc ă cu sora vitreg ă a
împăratului, Galla Placidia.
Conflictul dintre cei doi izbucne şte cu ocazia revoltei vizigo ţilor condu ş i acum
împotriva Imperiului, de Alaric. Ca ş ef al întregii armate vizigote, acesta a pustiit
Tracia ş i Macedonia, apoi a ajuns aproape de zidurile Constantinopolului, dând
mişcării sale un profund caracter naţional. Alaric trateaz ă cu Rufinus, care prin
abilitatea sa diplomatic ă reuşe şte să- l determine pe barbar s ă se îndrepte spre Vest,
ocolind capitala. Ajuns în Thesalia, el va intra în conflict cu Stilichon, interesat ş i el
de stă pânirea Illyricului oriental. Înainte de anul 379 prefectura Illyricului, care
cuprindea Grecia şi regiunile centrale ale Balcanilor, făcea parte din jumă tatea de
Apus a Imperiului, dar în acelaş i an Graţian, împărat al Occidentului, ş i nepotul lui
Valens o cedase lui Teodosie I90 .
Stilichon spunea acum, c ă voinţ a lui Teodosie fusese ca fii săi s ă se întoarc ă la
vechea situa ţie, iar autoritatea lui Honorius s ă ating ă doar hotarele Traciei. Cauza
principal ă pentru care Stilichon reclama acest teritoriu era c ă Peninsula Balcanic ă
reprezenta furnizorul de baz ă al celor mai buni lupt ă tori. Temându - se de o victorie,
pe care rivalul său ar fi obţinut- o asupra lui Alaric, iar prin aceasta de o creş tere a
influen ţei lui Stilichon, Rufinus determin ă pe Arcadius, s ă ordone încetarea orică rei
acţiuni împotriva vizigo ţilor. Stilichon surprins poate de hotă rârea împă ratului,
trimite printr- un ofiţer devotat, Gainas, trupele Orientului, care luptaser ă în
Occident, la Constantinopol împotriva lui Eugenius, iar el în fruntea armatei sale se
retrage, lăsând libertate trupelor lui Alaric să- şi
continue campania de pustiire.
Lui Gainas, ajuns la Constantinopol, îi ies în întâmpinare atât împă ratul cât ş i
Curtea pentru a- l saluta. La un semn al lui Gainas îns ă, un barbar stră punge cu sabia
pe Rufinus, chiar sub ochii împă ratului. Asasinatul a fost pus la cale de Stilichon. În
locul lui Rufinus, Arcadius a ales pe eunucul Eutropius 91 .
Arcadius va trece de acum încolo sub influen ţ a eunucului Eutropius, tot atât
de avid de putere ca şi predecesorul său. El privea cu gelozie ş i suspiciune pe
prefectul Orientului, cel mai puternic în administra ţie, dup ă împă rat. Eunucului i se
datoreaz ă probabil inova ţia adus ă de Arcadius, de a lua din atribu ţiile prefectului
pretoriului , administra ţia general ă a poştelor, precum şi supravegherea fabrican ţ ilor
de arme şi de a le trece în seama marelui demnitar, magister officiorum (primul
ministru).
Prin căsătorirea fiicei sale Maria cu Honorius, Stilichon îşi consolideaz ă ş i el
pozi ţia. Evenimentul nu este trecut cu vederea şi Eutropius obţ ine de la Arcadius un
nou titlu în anul 399 şi anume pe acela de consul , fapt care a deranjat nobilimea
senatorial ă. Nici Italia împreun ă cu toat ă partea occidental ă a Imperiului, nu a fost
de acord, pentru c ă pân ă atunci nu se mai auzise ca un eunuc s ă deţin ă o astfel de
func ţie. Între timp Gainas, ca „om” al lui Stilichon, dup ă ce devine magister militum ,
urmă reşte răsturnarea îndr ăzne ţului eunuc. La rândul său, partida roman ă
antibarbar ă era împotriva lui Eutropius, ca şi împotriva creş terii puterii germane în
90 Ch. DIEHL, G. MARÇAIS, Le monde oriental, de 395 à 1081 , Paris, 1944, p. 12.
91 IBIDEM.
45

Imperiu. Senatorii şi demnitarii legaţ i de tradi ţiile romane, erau indigna ţi de înălţ area
unui enunc la consulat şi alarma ţi de deţinerea unor importante func ţ ii militare de
către germani.
Revolta ostrogo ţilor din Frigia (încuraja ţ i de Gainas), a condus în final la
căderea lui Eutropius, declan şând în acelaş i timp lupta împotriva influen ţ ei germane
din Imperiul de Răsă rit. Armatele romane învinse în Pamfilia de Tribigilol,
conduc ătorul ostrogo ţilor, au provocat dizgra ţia împăratului Arcadius fa ţă de
Eutropius, care este degradat, exilat în Cipru, iar în cele din urm ă decapitat la
Calcedon. Locul său este luat de conduc ă torul partidului antibarbar, Aurelian, gest
care echivala cu victoria partidului antigerman şi cu o lovitur ă puternic ă dat ă lui
Gainas, aliat acum cu Tribigilol împotriva Constantinopolului 92 . În noile condi ţ ii
Arcadius accept ă cererile gotului la tratativele de la Calcedon. Demn de remarcat
pentru spiritul acestei epoci sunt cele spuse de episcopul Sinesios din Cyrene în
discursul său „Despre suveranitate”, un adevă rat manifest al partidei antigermane. În
el apar unele revendic ări cum ar fi: respectul privilegiilor aristocratice, grija fa ţă de
supu şi, uşurarea impozitelor, încurajarea agriculturii, toleran ţă religioas ă, curăţ area
armatei de goţi şi trecerea la recrutarea unei armate naţionale 93 . Deş i timp de
aproape 6 luni goţii au fost stăpâni pe destinele Imperiului de Răsă rit, tirania lui
Gainas a fost de scurt ă durat ă , trupele sale fiind învinse de flota lui Fravitta, un alt
got căsătorit îns ă cu o roman ă ş i care în ultimii ani ai lui Teodosie I jucase un rol
important în politica goţilor săi ca şef al partidei filoromane. Arcadius şi popula ţ ia
Constantinopolului au înţeles gravitatea situa ţiei şi profitând de o revolt ă a goţ ilor în
momentul plecării temporare din capital ă a lui Gainas, determin ă pe got s ă se
retrag ă dincolo de Dunăre, unde cade în mâinile lui Uldin, regele hunilor. O dat ă cu
înfrângerea lui Gainas, pericolul got lua sfârş it în provinciile Orientului,
îndreptându - se către Occident.
Dup ă ce în anul 396 Alaric a năvălit în Grecia, trecând prin foc şi sabie Beoţ ia,
Pireul, Megara şi Corintul, dar cruţ ând Atena, un an mai târziu el se retrage din
Peloponez, pătrunzând îns ă în Epir. Aici timp de 4 ani, purtând titlul de magister
militum per Illyricum, acordat de Arcadius, barbarul este ispitit ş i de perspectiva
cuceririi Italiei 94 . Momentul prielnic este oferit de năvă lirea în provinciile de pe
cursul superior al Dunării, Raetia ş i Norricum, a unei mase de triburi germanice
pornite dinspre Marea Baltic ă, la sfâr ş itul anului 401 sub conducerea lui Radagaisus.
Pentru a respinge atacul, Stilichon îş i duce trupele peste Alpi. De acest moment, în
care Italia rămâne făr ă apărare profit ă Alaric, care trece Alpii italieni şi asediaz ă în
401 Aquileea. Intrarea goţ ilor în Italia a produs o vie consternare. Honorius ar fi vrut
s ă fug ă în Galia, dar a fost convins s ă rămân ă la Milan. Stilichon, conş tient de marele
pericol care amenin ţa Occidentul, sfătuie şte pe împărat s ă reziste ală turi de curtea
sa la Milan, pân ă când va strânge trupe suficiente pentru a face fa ţă unei invazii de
amploare. În acest scop pleac ă în Raetia şi Norricum, recrutând mercenari vandali ş i
alani, la care adaug ă şi trupe rechemate de pe Rin ş i din Britania. Cu o astfel de
mobilizare, Stilichon reuşe şte s ă salveze in extremis Milanul de asediul lui Alaric.
Suferind o puternic ă înfrângere la Pollentia, vizigo ţii lui Alaric sunt constrân şi să
părăseasc ă Italia.
92 J.J. NORWICH, Op. cit. p. 55- 64; J. BROSSE, Histoire de la chrétienté d’Orient et d’Occident De la
conversion des Barbares au sac de Constantinople (406- 1204) , ed. Albin Michel, Paris, 1995, p.19- 45.
93 Emilin POPESCU, Istoria ş i spiritualitatea… , p. 84.
94 P.VILLARI, Invasioni barbari in Italia, Milano, 1920, p. 65.
46

Vădit nemul ţumit Alaric dore şte s ă ocupe Verona, ora ş strategic, ce domina
trecerea principal ă a Alpilor Raetici. Făr ă s ă ştie de tră darea care se punea la cale, el
înainteaz ă spre trecă torile montane, aflate de acum sub controlul trupelor imperiale
şi unde, aproape simultan este pus în situa ţia de a face fa ţă unui atac general. În
aceast ă lupt ă, desf ăşurat ă nu departe de zidurile Veronei, pierderile goţ ilor au fost
mai puţ in însemnate decât la Pollentia. În urma tratatului de pace încheiat, i s- a
permis lui Alaric s ă se aşeze în zona frontierei de pe râul Sava, unde conduc ă torul
vizigot a rămas câţiva ani. Pericolul prin care trecuse palatul de la Milan, îl determin ă
pe Honorius să- şi caute un refugiu mai sigur în faţ a eventualelor noi atacuri din
partea neamurilor germanice. Alternativa s- a numit Ravenna, o aşezare prielnic ă
pentru a satisface securitatea personal ă a împă ratului Apusului. Honorius s- a retras
în aceast ă localitate la vârsta de 20 de ani, exemplul lui fiind imitat şi de că tre
urma şii săi, apoi de regii goţi şi de guvernatorii provinciei Italia, pân ă la mijlocul
secolului al VIII- lea. În treac ăt fie spus, Ravenna a reprezentat de- a lungul anilor ş i o
atrac ţie deosebit ă datorit ă operelor de art ă cu care suveranii au împodobit- o. Unele
din aceste monumente au pierit, dar altele s- au păstrat ca o dovad ă a dezvolt ă rii
artei creştine din Italia, influen ţat ă de Bizan ţ , îndeosebi în sec. al V- lea sub auspiciile
Gallei Placidia, iar în sec. al VI- lea sub Justinian cel Mare.
În timpul domniei lui Honorius apă rarea frontierei Panoniei a fost practic
abandonat ă, iar provinciile din aceast ă zon ă au avut de suferit din cauza barbarilor,
care se aflau atât în interiorul lor, cât şi în afar ă . În ultimele luni ale anului 405, o
armat ă format ă îndeosebi din ostrogo ţi pătrunde în Italia. Ei erau condu ş i de
Radagaisus, gonit cu câţiva ani mai înainte de Stilichon. Italia a fost ocupat ă fără prea mult ă rezisten ţă. Pân ă la urm ă Stilichon reuşe şte să- l înving ă pe Radagaisus în
localitatea Fiesole. Conduc ătorul germanilor este făcut prizonier ş i executat. Italia
bine păzit ă de Stilichon a determinat popoarele germanice s ă se îndrepte spre Nord-
Vest declan ş ând un vast proces de distrugere în Galia, decisiv pentru istoria viitoare
a Europei Occidentale 95 . Capacitatea remarcabil ă a lui Stilichon de a face faţă
numeroaselor probleme legate de invazia popoarelor germane, este din nou pus ă la
încercare în vara anului 407, când sosesc în Galia trupe din Britania dominate de un
puternic spirit de revolt ă. Aceste trupe proclam ă rând pe rând ca împăra ţ i, pe un
oarecare Marcus, apoi pe Gratianus şi în sfâr şit pe Constantin. Acesta din urmă
cucere şte chiar la sfâr şitul anului 407 oraş ul Arles, capitala Galiei, unde îşi stabile ş te
şi reşedin ţa. Dup ă mai multe dispute armate avute cu Stilichon ş i trimisul acestuia
germanul Sarus, Constantin este înfrânt în 411 şi ucis din ordinul împă ratului
Honorius 96 . Din acest moment pozi ţia lui Stilichon începe s ă devin ă destul de
nesigur ă. Popularitatea câştigat ă prin expulzarea lui Alaric din Italia sau victoria
asupra lui Radagaisus, încep s ă păleasc ă în faţa dificult ăţilor din Galia ocupat ă de
Constantin şi jefuit ă de barbari. Relaţiile sale destul de neclare cu Alaric precum ş i
inten ţia creării unei triple diviziuni a Imperiului, în care fiul să u, Eucherius, trebuia
s ă fie al treilea triumvir imperial, făceau loc unor bănuieli. Aristocra ţ ia Romei îl ura,
ca şi pe soţia sa Serena. Aceast ă atitudine fa ţă de un om care slujise cu destul
devotament destinele Occidentului, îşi găsea explica ţ ia în antigermanismul victorios
din Orient, dar care prinsese teren şi în Vestul Imperiului, influen ţând decisiv ş i pe
împărat. Printre numero şii duş mani ai bravului general se num ăra ş i Olympus, un
perfid demnitar şi favorit al împăratului, care prin calomniile sale a ştiut să - l
95 J. BROSSE, Op. cit. p. 45- 48.
96 N. BĂNESCU, Chipuri din Istoria Bizan ţ ului , p. 64.
47

alarmeze pe suveran, îndemnându - l s ă scape de sub tutela socrului (Honorius era
căsătorit cu fiica lui Stilichon, Maria; dup ă moartea acesteia se căsătore şte cu o altă
fat ă a generalului, Emilia). În urma intrigilor de la Curte, Stilichon este arestat din
ordinul împă ratului şi executat la 22 august 408, odat ă cu el pierind ultimul mare
general roman 97 .
Dup ă moartea lui Stilichon, Italia nu va fi scutit ă de noi pericole venite din
partea aceluia şi Alaric care nu mai avea acum de cine s ă se team ă. Dup ă ce a pră dat
Aquileea ş i Cremona, Alaric ajunge în toamna anului 408 în preajma Romei pe care o
asediaz ă. În urma eşecului tratativelor de pace, conduc ătorul vizigot asediaz ă pentru
a doua oar ă Cetatea etern ă spre sfârş itul anului 409, cerând cetăţ enilor s ă se alieze
cu el împotriva împă ratului. El ocup ă portul de pe Tibru şi blocheaz ă oraş ul. În ciuda
unor noi tratative desfăş urate la Rimini, Roma este cucerit ă în 410, Alaric permi ţ ând
armatei sale trei zile de jaf şi măceluri, popula ţ ia asistând la scene teribile, asociate
cu incendii, care au avut darul s ă mistuiasc ă în cartierele aristocratice, palate ş i
monumente somptuoase 98 . Cu toate acestea, Alaric nu a permis distrugerea
bisericilor, iar dreptul de azil trebuia respectat. Constrâns s ă rezolve problema
hranei solda ţilor săi, Alaric se gânde ş te la cucerirea Africii, grânarul Imperiului, dar
în drum spre Neapole se îmboln ăveşte şi moare la Consenza la sfârş itului anului
410. Astfel ia sfârş it la numai 40 de ani aventurosul rege vizigot, care a creat mari
probleme în provinciile ambelor părţi ale Imperiului.
La conducere îi va urma cumnatul să u Athaulf, care având ca obiectiv tot
cucerirea Africii, ră mâne pentru un timp în Sudul Italiei. În 412 el trece Alpii, ducând
cu sine şi pe Galla Placidia, fiica „marelui Teodosie”, luat ă ostatec ă de că tre Alaric în
410. Atahaulf pune stăpânire pe Narbonne, Toulouse, Bordeaux şi Marsillia, după
care în 414 o convinge pe Placidia să- l ia de so ţ. Din acest moment, influen ţat ş i de
soţia sa, el va avea o atitudine conciliant ă fa ţă de Imperiu. Dup ă moartea lui Athaulf
a urmat Walia, cu care împă ratul va încheia un acord, în schimbul a 600.000 de
măsuri de grâu, obţinând totodat ă ş i repatrierea sorei sale Galla Placidia. Walia se
obliga s ă duc ă război şi împotriva poparelor barbare: vandali, alani ş i suevi, care
trecuser ă Pirineii, stabilindu- se în Spania.
Întorcându - se în Italia, Galla Placidia se va căsă tori în 417 cu Constantiu,
comes et magister militum , asociat prin acest ă unire ca împărat ală turi de Honorius.
Din căsătoria lor s- au născut doi copii, o fat ă şi un băiat, viitorul împă rat al
Apusului, Valentinian al III- lea.
Tot acum Walia îi extermin ă pe barbarii din Spania, care sunt recunoscu ţ i ca
foederati , în timp ce goţii au fost răsplă tiţi pentru serviciile lor ş i li s- au dat teritorii
în Galia, formându - se astfel dou ă regate germanice sub autoritate roman ă : regatul
burgund de pe Rin ş i regatul vizigot la malul Atlanticului. Tot acum Galla Placidia se
distan ţeaz ă de fratele ei, datorit ă îndeosebi intrigilor din anturajul ei. Pân ă la urmă
Galla Placidia este izgonit ă din Ravenna, găsindu- ş i refugiu la Constantinopol.
Câteva luni mai târziu moare Honorius, punând capă t unei domnii destul de
modeste. În timpul său, Roma a fost grav lovit ă, Galia ş i Spania ruinate de barbari,
iar Bretania aproape pierdut ă. Pân ă la moartea sa evenimentele din Occident au fost
dominate de invaziile popoarelor germanice, anticipând alături de frământ ă rile
interne favorizate şi de slaba guvernare a urma ş ului lui Teodosie I cel Mare,
dezastrul din anul 476.
97 Eduard GIBBON, Istoria declinului şi prăbu ş irii Imperiului roman , Bucure şti,
1976, vol. II, p.152.
98 N. BĂNESCU, Op.cit., p. 69.
48

Teodosie al II-lea. Activitatea sa legislativ ă , reorganizarea
învăţă mântului. Sinodul al III-lea Ecumenic
Dup ă moartea lui Arcadius în partea de Răsărit a Imperiului urmeaz ă la tron
Teodosie al II- lea, cunoscut şi sub numele de cel Tână r, un minor de 7 ani,
proclamat august înc ă de la naşterea sa în anul 402. La moartea tatălui său, protec ţ ia
proasp ătului împărat a fost asigurat ă timp de 6 ani de un colegiu de demnitari în
fruntea căruia se găsea Anthemius, prefectul pretoriului , care activeaz ă acum ca
regent . Educa ţia tânărului prin ţ era dat ă în sarcina lui Antiochus. De numele lui
Anthemius este legat ă construirea laturei vestice a zidului Constantinopolului,
eveniment foarte important pentru aceast ă epoc ă. Înc ă din perioada lui Constantin
cel Mare exista un zid de apărare al noii Rome, care în prezent nu mai făcea faţă
extinderii oraş ului, impunându - se restructurarea în func ţie de necesit ăţ i, a vechiului
zid, pentru a apăra oraş ul în faţa pericolelor externe 99 . Aceast ă iniţiativ ă a fost una
din marile realiz ări şi servicii aduse Imperiului de că tre Anthemius. El a restabilit
armonia dintre Curţile de la Ravenna ş i Constantinopol, iar un nou tratat a fost
încheiat pentru asigurarea păcii la frontiera cu Persia.
Pentru a evita invadarea Moesiei inferioare de că tre Uldin, regele hunilor,
Anthemius a întreprins o vast ă opera ţiune de întărire a flotei sta ţionat ă la Dună re,
construind noi vase ş i reparându - le pe cele vechi. Pentru eficientizarea expedierii
grâului din Egipt la Constantinopol, el a luat o serie de mă suri privind transporturile
pe mare. Anthemius s- a arătat interesat şi de condi ţiile de via ţă din oraş ele
prefecturii Illyricum. Se pare îns ă c ă în anul 414, regentul plin de atâtea merite, s- a
retras din acest ă important ă func ţie
sau a murit.
Prefectura pretoriului este asigurat ă mai întâi de predecesorul său, patriciul
Aurelian, dup ă care la 4 iulie 414, Pulcheria, sora minorului Teodosie al II- lea, devine
augustă . Ea îşi va asuma şi regen ţa în numele fratelui ei. Chiar dac ă era mai mare
doar cu 2 ani fa ţă de Teodosie II, proasp ăta augustă va guverna practic Imperiul
aproape 40 de ani. Pulcheria a fost aceea care a supravegheat educa ţ ia lui Teodosie
al II- lea, căutând să- l protejeze de intrigile de la Curte, cărora, dat ă fiind firea lui
slab ă, le- ar fi căzut prad ă uşoar ă.
Politica extern ă a lui Teodosie al II- lea
Destul de şters ca politician, eclipsat poate şi de influen ţ a surorii sale, iar apoi
a soţiei şi a unor demnitari foarte capabili 100 , Teodosie al II- lea, în prima perioad ă a
sa de domnie nu a fost confruntat cu evenimente politice deosebite pe plan extern,
exceptând poate invazia hunilor din Tracia, dup ă care bizantinii au fost obliga ţi să
plăteasc ă un tribut substan ţial. Tensiunea începe s ă creasc ă abia prin anul 434,
când hunii, condu şi de Ruas cer bizantinilor s ă măreasc ă obliga ţiile tributare şi aş a
destul de mari, amenin ţând c ă vor invada Imperiul. Acest popor barbar se afla încă
din anul 420 în zona central ă a Europei Orientale, formând un Imperiu destul de
99 C. MANGO, Le développement urbain de Constantinople, IVe- Vie siècle, Paris, 1990, p. 74.
100 Ch. DIEHL, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, Bucure şti,
1969, vol. I, p.195- 216.
49

întins, dar cu o organizare nu prea energică 101 . În anii urmă tori, ală turi de alte triburi
germanice, ei năvălesc în Câmpia Panonic ă 102 . La 430 ei reprezentau deja o putere
apreciabil ă, iar guvernul lui Teodosie al II- lea este obligat s ă consimt ă la încheierea
unui tratat de pace cu aceşti periculo şi vecini, care va dura pân ă în 434, când Ruas a
acuzat guvernul oriental de primirea unor transfugi huni. În acelaş i an, Ruas moare,
iar hunii condu şi de succesorii săi, Atilla ş i Bleda, încheie un nou tratat cu bizantinii,
în urma căruia Imperiul accept ă s ă plăteasc ă un tribut enorm, fapt care
demonstreaz ă marea putere politic ă a hunilor din acel moment. Teodosie al II- lea se
angajeaz ă s ă nu mai primeasc ă transfugi huni, s ă trimit ă înapoi romanii evada ţ i din
captivitatea hunilor, s ă acorde avantaje comerciale hunilor la frontier ă . Tratatul mai
conţ inea de asemenea o clauz ă care interzicea recrutarea de că tre Imperiu a
mercenarilor barbari de dincolo de Dunăre, considera ţi cei mai buni solda ţi 103 . Attila
ş i Bleda nu s- au limitat la respectarea tratatului, intensificând lupta de cucerire a
unor noi teritorii. La început hunii s- au mul ţ umit cu modul lor de trai destul de
modest, dar odat ă cu anul 445, când dup ă moartea lui Bleda, Attila ră mâne singur
conduc ător, ei vor reprezenta principalul pericol extern pentru Bizan ţ.
Originar dintr- o familie regal ă, războiul constituia pentru Attila un lucru fă cut
cu plăcere, dobândindu - şi astfel faima de conduc ător îndr ăzne ţ ş i de general
prudent şi norocos. Scopul principal al politicii sale rămânea îns ă jaful. În anul 441 i
se ofer ă prilejul s ă atace provinciile lui Teodosie al II- lea, armata imperial ă fiind
slăbit ă prin trimiterea de trupe în Apus, în Tracia ş i Illiric. Invocând nerespectarea
tratatului din 434, hunii avanseaz ă pe Dună re, capturând Ratiaria, Viminacium,
Sucidava, Singidunum, Naissus, localit ăţi complet devastate, dup ă care se îndreapt ă
către Constantinopol. Dând dovad ă de pruden ţă, Attila nu atac ă capitala. Trimiş ii lui
Teodosie al II- lea reuşesc pân ă la urm ă s ă încheie un nou tratat de pace, foarte
umilitor pentru Imperiu. Regatul hunilor este împăr ţit între Attila ş i Bleda, primul
luând în posesie cuceririle din Vest, iar al doilea pe cele estice, de la Dună rea
inferioar ă pân ă la Volga. La puţ in timp dup ă încheierea acestei păci, Attila îş i
condamn ă propriul frate la moarte, iar prin unificarea tuturor hunilor devine cel mai
puternic om din Europa.
Provinciile tracice vor cunoa şte o scurt ă perioad ă de respiro pân ă în 447, când
acelaş i Attila reia incursiunile în Sudul Dunării. Multe localit ăţ i din Peninsula
Balcanic ă şi pân ă în Grecia sunt complet devastate 104 . Datorit ă cruzimii sale, Attila
101 Cf. Otto. J. MAENCHEN- HELFEN, The World of the Huns , Berkeley, Los Angeles, 1973, p. 76, în 422
Cronica lui Marcellinus Comes men ţiona: “hunii devasteaz ă Thracia.”
102 În urma expedi ţ iilor hunice din 421- 422 s- a încheiat un tratat de pace cu bizantinii, prin care
aceştia din urm ă se obligau s ă plăteasc ă hunilor un tribut de 300- 350 livre de aur pe an. Cf. lui
Andras MOCSY, Panonia&Upper Moesia , Londra, 1990, p. 349, Marcellinus Comes ne relateaz ă c ă în
427 Pannonia a fost recucerit ă de romani, dup ă o domina ţie hunic ă de aproape 50 de ani. Autorul se
refer ă probabil la confedera ţia condus ă de Alatehus şi Saphrax, din care făceau parte şi hunii ş i care
fuseser ă aşeza ţi în Panonia în anul 379. De asemenea JORDANES în Getica adaug ă : “hunii, care de 50
de ani invadau Pannonia au fost expulza ţi de romani şi goţi”, cf. Otto J. MAENCHEN- HELFEN, Op.
cit.p.76.
103 Ernest STEIN, Histoire du Bas- Empire , tome I, Aix- en- Provence, 1959, p. 278.
104 În timpul campaniei militare din 447 este distrus ă cetatea Sucidava împreun ă cu alte 70 de castre
şi oraşe de pe ambele mluri ale Dună rii. Acest fapt a condus la lichidarea cordonului defensiv roman
reprezentat de limesul dună rean. La Sucidva, refăcut ă la sfârş itul secolului al IV- lea şi dotat ă cu un
şan ţ defensiv lat de 4,50m şi adânc de 2,60m, orientat spre Nord, în stratul de cultur ă roman ă din
secolele IV- V d.Hr. s- au găsit monede care ne arat ă circula ţia neîntrerupt ă pân ă în vremea lui
Teodosie al II- lea. Acest strat se încheie cu o puternic ă pătur ă de incendiu total, în care s- au gă sit
vetre de foc părăsite în grab ă, între care ş i 5 tezaure monetare cu piese de la Teodosie al II- lea. În
50

este supranumit „biciul lui Dumnezeu”. În cele din urm ă hunii sunt opri ţ i prin
încheierea unui nou tratat de pace, Attila cerând bizantinilor evacuarea popula ţ iei
romane de pe malul drept al Dunării, mai precis de la Singidunum pân ă la Novae, pe
o distan ţă de cinci zile de mers pe jos 105 . Raţiunea acestor noi condi ţ ii poate fi
explicat ă prin împiedicarea acum a trecerii eventualilor huni fugiţ i de la Attila peste
frontiera cu Imperiul Roman, unde erau apoi înrola ţ i. Practic, regatul lui Attila a
cunoscut în aceast ă perioad ă cea mai mare întindere: de la gurile Dună rii, în Est,
pân ă la Noricum, în Vest, şi o mare parte din Peninsula Balcanic ă . Acest teritoriu
condus de Attila nu era cu mult mai întins decât regatul dac al lui Burebista 106 .
Incitat de eunucul Chrysaphius, unul dintre confiden ţ ii de la Curte, Teodosie
al II- lea pune la punct un plan de prindere ş i ucidere a lui Attila. Tentativa de
asasinat este dejucat ă, iar conduc ătorul hun are preten ţ ia ca eunucul Chrysaphius,
autorul principal al complotului, s ă fie omorât. Pentru calmarea barbarului,
împăratul trimite doi patricieni, care- i cer clemen ţă în privin ţ a înaltului demnitar
bizantin 107 . Pân ă la sfârş itul domniei lui Teodosie al II- lea, plata tributului s- a fă cut
cu regularitate, dar succesorul său, Marcian, va refuza s ă mai plăteasc ă. Se părea că
provinciile Illiricului vor fi din nou atacate, dar Attila îşi îndreapt ă privirile spre Vest,
unde exista speran ţa
unui jaf mai consistent în regatul lui Valentinian al III- lea.
În anul 451 ”biciul lui Dumnezeu” este înfrânt în Galia, la Câmpiile
Catalaunice (Chalons - în Franţ a), dup ă care se retrage spre Italia, încercând să
cucereasc ă Roma, salvat ă in extremis de interven ţ ia papei Leon I cel Mare. La 453,
Attila moare în Panonia, dispă rând astfel una din figurile de seam ă din istoria
Răsăritului şi Apusului. Sub conducerea lui, hunii îşi schimb ă felul de via ţă ca ş i
institu ţiile, devenind o putere politic ă ce între ţinea legături cu Imperiul Roman.
Politica intern ă a lui Teodosie al II-lea
Teodosie al II- lea a ştiut să- şi aleag ă demnitari capabili. Între aceş tia amintim:
Anthemius, Chrysaphius, Cyrus, Priscus din Panion, care prin diploma ţie ş i abilitate
au depăş it gravele probleme interne sau externe. Realiz ă rile primilor doi au fost
men ţionate în mod sumar mai înainte. Trecând la Cyrus, trebuie făcut ă precizarea că
acesta era favoritul împăr ătesei Evdochia în anii în care aceasta l- a influen ţ at mult
pe soţ ul ei. Posesor al unei culturi retorice deosebite, numit prefect al oraş ului
Constantinopol, iar apoi şi al Pretoriului, Cyrus are meritul principal c ă a încheiat
aceste condi ţii speciali ştii au ajuns la concluzia c ă membrii garnizoanei romane au pără sit cetatea în
grab ă, tot ei fiind cei care i- au dat foc. Cf. D. TUDOR, Oltenia Romană , Bucure ş ti, 1968, p. 459. Tot cu
acest prilej între huni şi armatele romane a avut loc în faţa cetăţ ii Sucidava una dintre cele mai
sângeroase lupte, în care a murit Arnogisulus, conduc ă torul trupelor romane din Dacia Ripensis. Din
acest moment şi pân ă în timpul împă ratului Justinian (527- 565) nu mai avem dovezi cu privire la o
stăpânire roman ă pe malul stâng al Dunării. 105 D. TUDOR, op. cit. p. 459- 460; Otto J. MAENCHEN- HELFEN, Op. cit. p.123- 124.
106 J. MAENCHEN- HELFEN, Op. cit. p. 125.
107 Solia a fost condus ă de Maximin şi de Priscus. La ea au mai participat şi Bigila ş i Rusticus, care
cuno şteau limba hunilor. Aceast ă delega ţie s- a întâlnit cu cea a lui Attila format ă din: Edecon, Scotta
şi Orestes (tatăl lui Romulus August, ultimul împă rat al Romei). Ambasada lui Priscus constituie
singurul document care s- a păstrat şi care ne d ă mărturie despre felul de via ţă de la Curtea lui Attila
precum şi despre obiceiurile hunilor. Textul cestui document poate fi găsit în Izvoarele Istoriei
Românilor , vol. VIII, Ambasadele lui Priscus , traducere de G. POPA- LISSEANU, Bucure şti,
1936.
51

construirea zidului de apărare al capitalei început sub Anthemius, construc ţ ie care
suferise deja în urma unui cutremur de pământ. În ceea ce- l prive ş te pe Priscus,
acesta era originar din Tracia, fiind un demnitar de vaz ă ş i un mare diplomat, trimis
în 448 într- o solie la curtea lui Attila, de unde s- a întors cu preţ ioase informa ţ ii
consemnate într- o Istorie a Bizan ţ ului . Schiţ ând personalitatea lui Attila, Priscus
men ţioneaz ă printre altele c ă: „el s- a arătat cump ă tat în toate, avânt paharul din
care bea, confec ţionat din lemn. De altfel simpl ă îi era şi îmbr ăcămintea, că ci nu se
îngrijea de nimic altceva decât s ă fie curat ă. Ş i nu se deosebeau întru nimic, nici
sabia, nici legăturile încălţă mintei sale barbare şi nici frâul calului să u, care nu avea
podoabe de aur, pietre scumpe sau alte lucruri de pre ţ, ca şi al celorlal ţi sciţi” 108 .
Priscus ne- a lăsat informa ţii interesante ş i cu privire la teritoriul patriei noastre, mai
precis amănunte privind Banatul, care atest ă continuitatea daco- roman ă după
retragerea aurelian ă din 271.
Am pomenit de câteva ori numele soţiei lui Teodosie al II- lea, împăr ă teasa
Athenais- Evdochia, atenian ă şi păgân ă, dar ajuns ă pe tronul Bizan ţului şi botezat ă
în credin ţa creştin ă 109 . Ea a reuşit s ă contrabalanseze pentru o bun ă perioad ă de
timp puterea Pulcheriei, sora lui Teodosie al II- lea. Căsătoria cu o atenian ă a pă rut
unora drept o victorie a păgânismului, care în prima jumă tate a secolului al V- lea
era înc ă prezent la Constantinopol. Nu a fost chiar aşa, căci tră ind de acum înainte
în mijlocul unei Curţi credincioase, tână ra împăr ăteas ă se las ă influen ţat ă pe
nesim ţite de influen ţa celor pioşi. Mai mult chiar, Evdochia era pasionat ă , ca o
adevă rat ă bizantin ă, de discu ţ iile teologice. Trecerea pe care o avea la Curte, a sporit
neîn ţelegerile cu cumnata sa, avid ă de putere, care nu înţelegea s ă renun ţ e la
guvernare. În anul 423, Curtea de la Constantinopol a primit pe sora lui Honorius,
celebra Galla Placidia, venit ă la Bizan ţ împreun ă cu fiica sa, Honoria, şi fiul să u,
Valentinian. Cu acest prilej este stabilit un plan de căsătorie între micu ţ a Evdochia,
născut ă recent ă de Athenais, şi caesarul de 5 ani, pe care moartea lui Honorius îl
făcuse moş tenitorul Imperiului Occidental. Peste 14 ani, proiectul devenea realitate
pentru împă răteasa Bizan ţului, care drept mulţ umire adus ă lui Dumnezeu, pleac ă
într- un pelerinaj la Locurile Sfinte. Reîntoars ă în 439 basilisa era în culmea gloriei
având o fiic ă măritat ă cu un împărat. Stăpân ă pe situa ţie, Evdochia a greşit totu ş i,
crezând c ă Pulcheria ar putea renun ţa aşa de uşor la influen ţ a pe care o exercitase la
Curte cu puţ in timp înainte. În urma intrigilor de tot felul, Athenais- Evdochia va
părăsi palatul imperial în 442, îndreptându - se către Ierusalim, unde va ş i muri.
Pulcheria a cărei influen ţă scăzuse destul de mult, este unanim recunoscut ă ca
împăr ăteas ă dup ă moartea lui Teodosie al II- lea la 28 iulie 450, alegându - ş i drept
so ţ şi
coleg la tron pe Marcian.
Activitatea cultural- ştiinţ ific ă în vremea lui Teodosie al II- lea
Înfiin ţarea Universit ăţ ii din Constantinopol
108 Fontes Historiae Daco- Romanae , vol. II, p. 289.
109 N. BĂNESCU, O celebritate pe tronului bizantin: Athenais- Evdochia , în M.O., XIV, 1962, nr. 7- 8, p.
426- 433. Asupra rolului excep ţional pe care l- au avut unele împăr ă tese precum Evdochia sau
Pulcheria, în rezolvarea unor probleme de tip dinastic, politic şi religios, recomand ă m lucrarea: K.G.
HOLUM, Theodosian Empresses . Women and Imperial Dominion in Late Antiquity , Berkeley, 1982.
52

În istoria milenar ă a Bizan ţ ului, cultura sub diferitele ei forme a reprezentat o
preocupare statornic ă pentru marea majoritate a împă raţ ilor. Crearea Universit ăţ ii
din Constantinopol şi publicarea Codexului Teodosian rămân îns ă înscrise drept
momentele de vârf din istoria civiliza ţiei Imperiului bizantin, apar ţ inând în
exclusivitate perioadei de guvernare a lui Teodosie al II- lea.
Pân ă în sec. al V- lea Atena reprezenta principalul centru al învăţământului ş i
al ştiinţ elor pă gâne în întreg Imperiul roman. Cu toate acestea triumful
creştinismului de la sfârş itul sec. al IV- lea, a adus o sensibil ă scă dere a prestigiului
acestei şcoli, declin amplificat nu numai de invazia vizigot ă, dar ş i de crearea unei
Universit ăţi creştine în vremea lui Teodosie al II- lea. Actul care a legitimat înfiin ţ area
noii Universit ăţi de la Constantinopol, a fost dat de că tre Teodosie al II- lea la 25
februarie 425. Corpul profesoral era compus din 10 gramaticieni de limb ă greac ă , 10
de limb ă latin ă, 5 retori greci şi 3 latini, la care se mai adăugau o catedr ă de Filozofie
şi 2 de Drept. În luna urmă toare, la 14 martie 425 un text înscris în Codex
Teodosianus făcea elogiul acestei realiz ări de prestigiu din viaţa cultural ă a noii
Rome, dând chiar numele unor profesori. Astfel pentru catedra de Gramatic ă a limbii
greceş ti erau Helladios şi Syrianus, pentru cea de Gramatic ă a limbii latine, Teofil,
apoi sofiş tii Martinos şi Maximos, juristul Leonţiu predând la catedra de Drept 110 .
Profesorii erau foarte bine plăti ţi de către Stat, având obliga ţia să- ş i dedice în
exclusivitate timpul lor activit ăţii didactice de la Universitate. Poziţ ia lor social ă în
Stat capăt ă un loc aparte, oferindu- li- se onoruri de seam ă. Fondarea acestui loca ş de
învăţă mânt nu a avut o destina ţie cu totul întâmpl ătoare, ci a încercat să
contrabalanseze prestigiul vechilor Universit ăţi păgâne din Alexandria ş i Atena.
Învăţământul se făcea în dou ă limbi: greac ă şi latin ă. Chiar dac ă latina ră mânea în
continuare limba oficial ă, greaca o va înlocui treptat. Aceast ă iniţiativ ă a fost
cultivat ă tocmai de profesorii de la Universitatea din Constantinopol.
Întemeiat ă de Teodosie al II- lea, restaurat ă în secolul al IX- lea, protejat ă de
Constantin Porfirogenetul, Şcoala Superioar ă din Constantinopol, în ciuda multor
vicisitudini, a existat atâta vreme cât şi
Imperiul. Crearea ei în secolul al V- lea, într-
o perioad ă în care vechile şcoli ale lumii romane încep s ă se închid ă una dup ă alta,
rămâne în istorie drept un simbol în jurul căruia s- au grupat cele mai capabile forţ e
spirituale ale Imperiului 111 .
Codex Theodosianus
Reorganizarea învăţământului superior a avut consecin ţ e deosebit de
importante asupra evolu ţiei culturale ulterioare şi în cadrul ei s- a putut elabora ş i
publica „Codex Theodosianus” 112 , din punct de vedere cronologic cea mai veche
culegere de legi imperiale, iar ca importan ţă ocup ă locul al II- lea dup ă Corpus Juris
Civilis. Lucrarea a fost iniţiat ă în anul 429 ca urmare a dificult ăţ ilor întâlnite în
folosirea Dreptului imperial, ca şi a creşterii num ă rului legilor imperiale, necesitatea
întocmirii unei culegeri unitare impunându - se acum cu acuitate. Pentru epoca
anterioar ă lui Teodosie al II- lea erau cunoscute dou ă colec ţii juridice: Codex
110 Paul LEMERLE, Le premier humanisme byzantin, notes et remarques sur enseignement et culture à
Byzance des origines au Xe siècle, Paris , 1971, p.63 .
111 Nicolae Şerban TANAŞOCA, Literatura Bizan ţ ului , antologie, traduceri şi prezentare, Bucure ş ti,
1971, p. 43.
112 Textul Codexului Teodosian a apărut la Berlin între anii 1904- 1905, fiind editat de T. MOMMSEN ş i
P.M. MEYER. Vezi nota 70.
53

Gregorianus şi Codex Hermogenianus , numite astfel dup ă numele celor doi juriş ti
care le- au alcătuit. Prima culegere marcheaz ă epoca lui Diocle ţ ian, iar a doua se
refer ă la perioada succesorilor lui Diocle ţian, pân ă în sec. al IV- lea, încadrând legile
promulgate de la sfârş itul sec. al III- lea pân ă la aproximativ anul 360. Ambele au
fost pierdute, existen ţa lor fiind semnalat ă în fragmente neînsemnate ca ş i din noua
colec ţie întocmit ă acum (prima jumă tate a sec. al V- lea).
Realizarea acestei vaste lucră ri a fost încredin ţat ă unei comisii format ă din 9
membrii dintre care un rol important l- a avut Appeles. Publicarea noii culegeri,
intitulat ă Codex Theodosianus s- a făcut în 438, dup ă 9 ani de munc ă asidu ă . Codexul
cuprindea legile în limba latin ă, materialul juridic fiind împăr ţit în 16 cărţ i, divizat
apoi în numeroase capitole, clasificate la rândul lor pe probleme speciale:
administrative, politice, religioase etc. În fiecare titlu decretele erau enumerate în
ordinea cronologic ă iar legile date dup ă publicarea Codului au fost numite Novele .
Importan ţa Codexului Teodosian est deosebit ă din punct de vedere istoric. Mai
întâi, el este izvorul cel mai pre ţios pe care- l deţ inem pentru studiul istoriei interne
a Imperiului bizantin din sec. IV- V, cuprinzând în egal ă măsur ă perioada în care
creş tinismul a devenit religie de Stat. De asemenea, Codul a servit mai mult decât
culegerile anterioare, la întocmirea legisla ţiei lui Justinian. Noul cod dă dea în prima
jumă tate a sec. al V- lea o mai mare stabilitate juridic ă, descoperind ş i luminând
incertitudinile ivite din lipsa unei culegeri oficiale de legi. Prin Codexul Theodosian
ideea de unitate a Imperiului găseşte o viguroas ă afirmare, el fiind publicat atât în
Orient cât şi în Occident în numele celor doi împăra ţi: Teodosie al II- lea ş i
Valentinian al III- lea. Este semnificativ faptul c ă dup ă publicarea lui, împăra ţ ii
romani ai Orientului, nu vor mai trimite decât foarte rar legile lor în Occident.
În sfârş it, deţinând informa ţii autentice prezentate într- o form ă destul de
clar ă, Codex Theodosianus a exercitat o influen ţă covâr ş itoare atât asupra popoarelor
barbare din Orient cât şi a celor din Occident. Faimoasa „lege roman ă a vizigo ţ ilor
(lex romana vizigothorum ) nu este decât un rezumat al Codului Teodosian. Lex
romana vizigothorum , numit ă şi „Breviarul lui Alaric” ( Breviarium Alaricianum ), a
influen ţat la rândul ei şi legisla ţia Europei Occidentale, devenind principala surs ă de
Drept roman în Occident 113 .
Culegerile legislative ale lui Justinian pă trund mult mai târziu în Occident,
spre sfârş itul Evului Mediu. La rândul lor, bulgarii au primit Codexul Teodosian prin
intermediul aceluia şi Breviar al lui Alaric . „Breviarium Alaricianum” fusese adresat
prin papa Nicolae I regelui bulgar Boris, care va trimite o delega ţie la pap ă în anul
866 pentru a- l întreba şi a i se da rela ţii în legătur ă cu „legea lumii”, leges
mundanale cum o nume şte el. Drept răspuns, papa trimite bulgarilor, dup ă propriile
sale cuvinte „venerabila lege roman ă” (venerandae romanorum leges), considerat ă a
fi făr ă îndoial ă „Breviarul lui Alaric” 114 .
Probleme religioase
Alături de structura roman ă de Stat şi cultura greac ă, credin ţa creştin ă a
reprezentat un element de baz ă a Imperiului bizantin. Unitatea acestui Imperiu
113 Vasile MUNTEAN, Bizantinologie , Arhiepiscopia Timişoarei, 1999, p. 77.
114 IBIDEM.
54

multina ţional a fost asigurat ă de religia creştin ă. Dac ă nu exista conştiin ţ a unei
naţiuni bizantine, exista în schimb o singur ă credin ţă, cea ortodox ă , care îndeplinea
în cadrul Bizan ţului multina ţional şi un rol politic. Despă rţirea de credin ţa ortodox ă
însemna nu numai lepădarea credin ţei celei adevă rate, dar şi lips ă de patriotism. 115 .
Am văzut c ă înţelegând rolul şi importan ţa creştinismului în viaţa public ă a
Imperiului, Teodosie I cel Mare, a luptat atât împotriva păgânismului cât ş i a
sectelor. Prin măsurile şi legile sale în favoarea creş tinismului, el a spulberat
definitiv iluzia păgânilor, mai ales a filozofilor şi a retorilor, c ă religia lor ar putea
s ă mai reînvie.
În Imperiul de Răsărit, urma şii săi, Arcadius ş i fiul acestuia, Teodosie al II- lea,
au dus la bun sfârş it hotă rârile luate în vremea lui Teodosie I cel Mare. Arcadius a
amenin ţat chiar cu pedeapsa capital ă pe toţi func ţionarii care nu vor arăta destul ă
vigilen ţă în aplicarea legilor privitoare la cultul pă gân. Din ordinul lui toate chipurile
zeilor au fost distruse. De asemenea, Patriarhia de la Constantinopol a fost în chip
deosebit reprezentat ă de Sfântul Ioan Gur ă de Aur, ales patriarh cu ajutorul
eunucului Eutropius 116 . În vremea lui Arcadius, succesorul în Orient al lui Teodosie I,
atitudinea ferm ă a episcopului de la Constantinopol va consacra triumful învăţă turii
de la Niceea: Sfântul Ioan are meritul de a fi impus aceast ă învăţătur ă într- o
perioad ă în care la Constantinopol partidul got era foarte puternic, iar goţ ii erau
arieni. Sub Teodosie al II- lea, a cărui domnie lung ă acoper ă prima jumă tate a sec. al
V- lea, disputele hristologice au reapă rut. Prima ş i una dintre cele mai importante
este erezia nestorian ă.
Sinodul de la Niceea stabilise c ă Mântuitorul era în acela şi timp Dumnezeu ş i
om. Discu ţiile vor pune accentul acum asupra modului în care cele dou ă naturi se
unesc în persoana lui Iisus. La Antiohia, leagănul arianismului, se formeaz ă o
învăţătur ă conform căreia cele dou ă naturi sunt distincte, iar dintre cele dou ă , cea
uman ă este cea mai important ă ., Hristos fiind un om devenit Dumnezeu. Când
aceast ă erezie era sus ţinut ă de cineva care va ajunge ş i patriarh de Constantinopol,
în cazul nostru Nestorie, acest lucru va provoca tulbur ă ri grave, care nu se vor limita
numai la aspectul teologic. Rătăcirea lui s- a mai numit şi dioprosopism . Nestorie
afirma c ă persoana dumnezeiasc ă, este din veci şi nu a putut fi născut ă din Sfânta
Fecioar ă, ci aceasta a născut numai persoana uman ă a Mântuitorului, cu care s- a unit
persoana dumnezeiasc ă, făr ă s ă precizeze când ş i cum. Fecioara Maria nu poate fi
numit ă deci Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare a omului Hristos ( Antropotokos )
sau Născătoare de Hristos ( Hristotokos ). Împotriva lui Nestorie şi a adep ţilor să i au
luat atitudine episcopii Alexandriei în frunte cu Chiril. Dincolo de aspectul teologic
nu trebuie uitat c ă aceast ă disput ă a căpătat pe alocuri şi semnfica ţii politice 117 .
Prestigiul de care se bucura scaunul de la Alexandria era imens în Orient, iar
puterea titularilor săi deosebit ă în Egipt. Episcopii Alexandriei pretindeau deţ inerea
hegemoniei religioase în Orient şi erau acum nelini ştiţ i de primatul acordat de
sinodul din 381 Constantinopolului. Prin aceasta se explic ă în bun ă măsur ă zelul
115 Ioan RĂMUREANU, Evenimentele istorice înainte şi dup ă Sinodul de la Calcedon , în Studii Teologice ,
1970, nr. 3- 4, p. 179.
116 C. BAUR, Der hl. Johannes Chrysostomus und seine Zeit, I: Antiochein; II: Konstantinopel , 2 vol.,
München , 1929- 1930.
117 Pierre MARAVAL, Op. cit., p. 357; E. AMANN, Nestorius , în Dictionnaire de Théologie Catholique, vol.
XI, p. 76- 157 ; Idem, L’affaire Nestorius vue de Rome , în Revue des Sciences religieuses , Strasbourg, 23,
1949, p. 5- 37, 207- 244; 24, 1950, p. 171- 190; A. DUCELLIER, M KAPLAN, Byzance IVe- XVe, Hachette,
Paris, 1996, p. 11; L.I. SCIPIONI, Nestorio e il concilio di Efeso. Storia, dogma, critica , Milano, 1974.
55

ortodox împotriva lui Nestorie. Pentru rezolvarea acestei noi dispute, Teodosie al IIlea,
ezitând un pic asupra fondului problemei, a convocat al III- lea Sinod Ecumenic
care s- a ţinut la Efes în anul 431 şi la care au participat 187 de Părinţi printre care ş i
Timotei I, episcopul Tomisului. Din păcate, dup ă Sinod erezia lui Nestorie se
răspânde şte în Persia, Asia Central ă şi chiar India. Mulţi consider ă acest Sinod ca
fiind în multe privin ţe mai degrab ă o victorie a lui Chiril împotriva lui Nestorie, ş i
implicit împotriva Antiohiei 118 .
Se părea c ă dup ă condamnarea nestorianismului, Imperiul creş tin va avea o
perioad ă de linişte, numai c ă va izbucni o nou ă erezie, cea eutihiană sau monofizită .
Prin opozi ţie fa ţă de nestorianism s- a născut erezia monofizit ă , care admitea în
Hristos o singur ă persoan ă şi o singur ă fire, cea divin ă. Iniţ iatorul acestei noi erezii a
fost bătrânul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, lupt ă tor aprig împotriva lui
Nestorie. El a dus la extrem învăţătura Şcolii din Alexandria despre unirea celor două
firi în persoana Mântuitorului, ajungând la o nou ă greşeal ă: monofizismul sau
eutihianismul . Denun ţat patriarhului Flavian al Constantinopolului de că tre Eusebiu
de Dorileum, arhimandritul Eutihie a fost chemat să- şi spun ă punctul de vedere la
un sinod local de la Constantinopol în noiembrie 448. Aici el a fost clar: „recunosc că
şi înainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea dou ă firi, dar dup ă
unire nu recunosc decât o singur ă fire”. În urma acestei declara ţ ii Eutihie a fost
anatematizat mai întâi de sinodul local din Constantinopol în 448. La rândul să u
papa Leon I cel Mare (440- 461) fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat la
13 iunie 449 patriarhului Flavian o scrisoare dogmatic ă , în care expunea clar
învăţătura ortodox ă despre cele dou ă firi din persoana Mântuitorului, socotind pe
arhimandritul Eutihie „eretic periculos” pe drept anatematizat de Sinodul din
Constantinopol. Fa ţă de aceast ă nou ă tulburare, întreaga chestiune a fost prezentat ă
şi discutat ă într- un nou Sinod convocat tot la Efes în luna august 449. Pentru
violen ţele la care s- au dedat participan ţ ii în frunte cu Dioscur patriarhul
Alexandriei, acest sinod este cunoscut în istorie sub numele de „sinodul tâlhă resc”.
Acest sinod a provocat mare confuzie şi haos. Eparhiile din Egipt, Tracia ş i Palestina
au trecut de partea lui Dioscur, iar cele din Siria, Pont şi Asia Mic ă au avut curajul să
se opun ă pe fa ţă monofizismului promovat de Eutihie. Ca exponent al Bisericii
Apusene, papa Leon cel Mare a condamnat şi
el pe Eutihie.
Dezbaterile teologice ale primei jumă tăţi a secolului al V- lea au tră dat pe
lâng ă lipsa unei cristaliz ări depline a învăţăturii creştine ş i o serie de interese
politice izvorâte mai ales din diferendul dintre Teodosie al II- lea ş i sora sa Pulcheria,
avid ă de putere. Totodat ă, asemenea papilor în Occident, fondatori împreun ă cu
Leon I cel Mare ai monarhiei pontificale, patriarhii Alexandriei, Chiril ş i Dioscur, au
încercat făr ă izbând ă s ă instaureze un fel de papalitate alexandrin ă . Spre deosebire
de papalitatea occidental ă, care tindea spre separarea de autoritatea imperial ă ,
Biserica Orientului rămâne acum o Biseric ă de Stat, supus ă voinţ ei împă ratului,
făcând uz din ce în ce mai mult de limba greac ă. Bizan ţul va căpă ta astfel o
fizionomie nou ă ş i proprie, va fi locul unde se vor reuni marile Sinoade, iar Biserica
se va acoperi de gloria unor personalit ăţi de frunte ca cea a Sfântului Ioan Gur ă de
Aur.
118 Pr. Prof. Ioan RĂMUREANU, Evenimentele istorice înainte şi dup ă Sinodul de la Calcedon , în S.T.,
XXII, 1970, nr. 3- 4, p. 180- 181.
56

Continuitatea romano- bizantin ă pe teritoriul ţării
noastre
în prima jumătate a sec. al V- lea
Cultura material ă şi spiritual ă a poporului nostru este strâns legat ă de
civiliza ţia bizantin ă. Teritoriul dintre Dunăre, Marea Neagr ă şi Carpa ţ ii Nordici,
reprezint ă un spa ţiu strâns legat de soarta Bizan ţ ului. Procesul de romanizare, care
continua neîntrerupt şi se generalizase dup ă retragerea aurelian ă , cuprinzând
treptat şi regiunile ce au făcut parte din fosta provincie roman ă Dacia, a dus în
prima jumă tate a sec. al V- lea la o relativ ă uniformizare a aspectelor vieţ ii materiale
şi spirituale din acest spa ţiu
geografic.
Dovezi ale continuit ăţ ii romano- bizantine pe teritoriul ţării
noatre
Diversitatea rela ţiilor pe care popula ţia autohton ă din teritoriul carpato-
dună rean le- a avut în secolul al V- lea cu Imperiul bizantin s- au manifestat în
numeroase domenii de activitate, influen ţând într- o însemnat ă măsur ă dezvoltarea
în ansamblu a societ ăţii din acest spa ţiu geografic. O pondere însemnat ă a acestor
relaţ ii a avut- o domeniul economic, fapt explicabil prin încercarea Bizan ţ ului de a
include în sfera sa de interese permanente teritoriul Daciei. Asemenea interese
economice erau impuse de necesitatea aprovizion ării popula ţ iei din Imperiu, mai
ales pentru cei care locuiau în ţinuturile învecinate Dunării, cu produse cerealiere ş i
animale domestice. În aceast ă perioad ă, popula ţ ia de pe teritoriul actual al României
practica un gen de agricultur ă intensiv ă şi periodic ă , cultivând îndeosebi grâul, meiul
şi orzul, cele mai cunoscute cereale în zonele carpato- dună rene, efectuând totodat ă ,
pe scar ă larg ă, o serie de lucrări de grădin ărit, viticultur ă sau îngrijindu- se de
creşterea animalelor. În schimbul bunurilor furnizate, popula ţia romanic ă de aici
obţinea anumite venituri, moneda bizantin ă servind apoi la procurarea, în perioada
de linişte, a unor produse de genul: untdelemn, vin, arme ş i fier prelucrat.
Descoperirea unui numă r destul de mare de amfore romano- bizantine pe teritoriul
carpato- dună rean, a demonstrat intensitatea activit ăţ iilor comerciale la nordul
Dunării. Alături de amfore pot fi amintite şi oale, stră chini sau farfurii, tot de
provenien ţă bizantin ă, descoperite mai ales în aşezările de pe Dună re. De la Sucidava
sau Drobeta provin chiar resturi ceramice bizantine cu smal ţ , produse deosebit de
scumpe şi
apreciate în chip deosebit în acea vreme 119 . Exemplare interesante au fost
descoperite în cetăţile romano- bizantine de pe Dună re, la Sucidava, Drobeta sau
Dierna.
În categoria produselor ceramice romano - bizantine răspândite în spa ţ iul
carpato- danubian, importante sunt opai ţele. De forme şi mă rimi diferite, asemenea
produse, tipice pentru măiestria la care meş terii bizantini au ajuns în prelucrarea
ceramicii, sunt întâlnite destul de des în aşezările din acest ă vreme de pe teritoriul
nord- dună rean.
Pe lâng ă ceramic ă sau vase de metal, pentru prima jumă tate a sec. al V- lea un
interes aparte a fost manifestat pentru practicarea unor meşte şuguri men ţ ionând
aici: tiparele pentru fabricarea bijuteriilor ş i a unor obiecte auxiliare care cereau pe
lâng ă un deosebit sim ţ artistic şi o bogat ă experien ţă . Descoperirile de pe întregul
119 Dan Gh. TEODOR, Romanitatea carpato- dună rean ă şi Bizan ţ ul în veacurile V- XI d.Hr ., Iaş i, 1981, p.
7.
57

teritoriu al Daciei, dovedesc o intens ă activitate în acest domeniu, precum ş i multiple
influen ţe şi legături cu lumea romanic ă sud- dună rean ă.
Mai numeroase şi mai variate rămân îns ă obiectele de podoab ă de influen ţă
romano- bizantin ă . Unele dintre aceste obiecte au fost importate din anumite centre
meşte şugă reşti ale Imperiului, altele îns ă au fost lucrate de meş terii locali, imitând
adesea originalele romano- bizantine. Cea mai reprezentativ ă categorie de astfel de
obiecte o constituie făr ă îndoial ă fibulele, împăr ţite în dou ă grupe: cu piciorul
înfăşurat şi fibule turnate. Numă rul mare din aceste descoperiri, a condus la
concluzia c ă de- a lungul sec. al V- lea circulau pe teritoriul ţă rii noastre numai
anumite tipuri de fibule, cele cu piciorul înfăşurat, derivate făr ă îndoial ă din
prototipurile romane târzii ale sec. al IV- lea. Pe lâng ă piesele ş i categoriile de
produse enumerate pân ă acum, la noi în ţar ă au mai fost găsite ş i catarame, aplice
sau inele etc., datând din sec. al V- lea, având fie o cert ă origine bizantin ă , fie
produse sub influen ţa civiliza ţiei Imperiului, puse în legătur ă cu rela ţ iile comerciale
dintre autohtoni şi lumea romano- bizantin ă sud - dună rean ă.
În relaţ iile comerciale ale autohtonilor carpato- dună reni cu Bizan ţul, pe lângă
schimburile în natur ă, un rol de seam ă l- a jucat moneda de aram ă ş i de bronz.
Emis ă în Imperiu în vremea lui Teodosie al II- lea aceasta a circulat intens în spa ţ iul
vechii Dacii, fiind acceptat ă de popula ţia romanizat ă de aici. Aceast ă atitudine poate
fi explicat ă prin faptul c ă romanicii carpato- dună reni s- au considerat ca fă când
parte din Imperiul roman de Răsărit, autoritatea politic ă, economic ă şi militar ă a
Bizan ţului. Totodat ă autohtonii nord- dună reni aveau legături multiple ş i
permanente cu civiliza ţia roman ă, fapt uş or explicabil prin punctele comune de
ordin etnic şi lingvistic cu romanitatea bizantin ă sud- dună rean ă.
În ceea ce prive şte rela ţiile de produc ţie şi cele sociale, teritoriul ţă ri noastre a
fost supus în prima jumă tate a sec. al V- lea, ca ş i Imperiul bizantin, unui proces de
descompunere a sclavagismului şi de trecere la feudalism. Popula ţia diferit ă ca
origine etnic ă, romanizat ă sau în curs de romanizare de pe teritoriul provinciei
Scythia Minor în special, reuş eşte acum s ă se integreze în sistemul social complicat
al Imperiului, în care distingem în general o clas ă suprapus ă de explotatori
(honestiores ) şi alta supus ă, de exploata ţi ( humiliores ). Sclavii ră mâneau în continuare
clasa cea mai de jos a societ ăţii, folosi ţi atât în centrele urbane, cât ş i la muncile
câmpului. Ţăranii liberi au cunoscut în prima jumă tate a sec. al V- lea, o situa ţ ie ceva
mai bun ă, dându - li- se posibilitatea acum să- şi cultive micile loturi de pă mânt, pe
care le deţineau. Viaţ a creş tin ă pe teritoriul ţării noastre în prima jumătate a sec. al V- lea
Alături de rela ţiile comerciale, de sistemul rela ţiilor de produc ţie asem ănă tor
celui romano- bizantin, legăturile culturale dintre ţinuturile Dunării de Jos ş i
diferitele centre bizantine în frunte cu Constantinopolul, au jucat în prima jumă tate
a sec. al V- lea un prim rol în păstrarea continuit ăţii civiliza ţ iei romano- bizantine pe
teritoriul ţării noastre. În acest context factorul principal a fost Biserica creştin ă prin
reprezentan ţii săi. Creştinismul găsise adep ţi pe teritoriul ţă rii noastre, mai precis în
provincia Scythia Minor, înc ă din primele secole dup ă Hristos. Cea mai bun ă dovad ă
în acest sens o constituie însuş i faptul c ă în momentul în care Diocle ţian a dezl ănţ uit
crunta sa persecu ţie din anii 303- 304, în Dobrogea au „apărut numero şi creş tini, cei
mai mulţ i din rândul solda ţilor, refuzând s ă jertfeasc ă zeilor şi s ă participe la cultul
58

împăratului”. Cu acest prilej, textele martirologiilor creştine înregistreaz ă un mare
numă r de martiri în mai multe cetăţi din Scythia Minor 120 .
Viaţa creştin ă din Scythia Minor de alt ă dat ă poate fi reconstituit ă foarte bine
nu numai din actele martirice, dar ş i din numeroasele urme arheologice cu caracter
creştin, scoase la iveal ă în diferite părţi ale Dobrogei. Vestigiile paleocre ş tine din
Dobrogea pot fi împă rţite în: inscrip ţii funerare, obiect de cult ş i bazilici, toate
contribuind la cunoa şterea vieţii creştine în fosta provincie roman ă şi
apoi romano-
bizantin ă din Scythia Minor. Sunt cunoscute pân ă în prezent peste 70 de inscrip ţ ii
creştine din sec. IV- VI, mai ales pe monumente funerare. Mai mult de jumă tate
provin de la Tomis, metropola provinciei, iar restul de la Histria, Callatis (Mangalia),
Axiopolis (Hinog, lâng ă Cernavod ă), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Dinoge ţ ia
(Garvăn), Ulmetum (Pantelimon, jud. Constan ţ a) etc. Aproape un sfert dintre acestea
sunt în limba latin ă, iar restul în limba greac ă vorbit ă mai ales de popula ţ ia din
centrele urbane de pe ţărmul Mării Negre. Dintre cele de limb ă greac ă amintim mai
întâi blocul de calcar cioplit în form ă de mas ă, descoperit într- o camer ă funerar ă din
zona fostei gări Constan ţa. Blocul este rupt în dou ă bucăţ i mari, în sensul înălţ imii,
având pe partea dinainte, în marginea proeminent ă de sus, textul unei inscrip ţ ii pe
dou ă rânduri. Inscrip ţia este închinat ă „fericitului Timotei”, probabil fostul episcop
de Tomis din prima jumă tate a sec. al V- lea, de că tre un oarecare Dinias, care fiind
de curând luminat prin Taina Botezului, a primit numele Emanuel 121 .
Creştinismul în Scythia Minor este atestat şi de bazilici paleocre ş tine uneori
impozante, atestate în marile centre ca Tomis, Tropaeum Traiani, Callatis, Histria. La
Tomis au fost descoperite patru bazilici, dintre care una este cea mai mare din
Dobrogea, prevă zut ă cu altar, naos cu trei nave ş i pronaos; la Tropeum Traiani,
cetate întemeiat ă de Traian, refăcut ă ulterior de Constantin cel Mare ş i Liciniu, au
fost descoperite cinci bazilici apar ţ inând secolelor V- VI. Între bazilicile scoase la
iveal ă prin săpăturile argeologice de la Histria, se remarc ă bazilica cu cript ă din sec.
V- VI, format ă din narthex, trei nave separate prin dou ă rânduri de coloane ş i o
absid ă semicircular ă, la răsărit corespunzând navei din mijloc.
Considerat ă drept o raritate nu numai pentru teritoriul Dobrogei, ci ş i pentru
întreaga Peninsul ă Balcanic ă, bazilica paleocre ştin ă de tip sirian descoperit ă la
Callatis se distinge de restul prin trei elemente: orientarea altarului spre sud, lipsa
absidei şi plasarea lateral ă a atriumului ş i nu longitudinal, în continuarea naosului
sau a narthexului. Prezen ţa acestei bazilici de tip sirian la Callatis trebuie pus ă în
legătur ă nu numai cu o eventual ă influen ţă oriental ă, ci chiar cu prezen ţ a unor
sirieni în acest ă colonie greceasc ă din Scythia Minor. Trebuie precizat c ă la toate
aceste câteva bazilici men ţionate, s- au descoperit ş i felurite piese sculpturale
(capiteluri de coloane, plăci de balustrad ă), toate decorate cu cruci, romburi ş i alte
motive ornamentale creştine 122 . Mulţimea bazilicilor ne arat ă clar c ă în Scythia Minor
pulsa o intens ă via ţă religioas ă stimulat ă îndeosebi de influen ţ ele venite din Imperiu.
De asemenea, numeroasele edificii creştine nu puteau fi realizate făr ă existen ţ a unei
organiz ări biserice ş ti temeinice. Astfel din punct de vedere ierarhic, Biserica era
condus ă de un singur episcop cu reşedin ţ a la Tomis, capitala provinciei. Episcopul
120 Ion BARNEA, Octavian ILIESCU, Corina NICULESCU, Cultura bizantin ă în România , Bucure ş ti, 1971,
p. 23.
121 Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , vol. I, Bucure şti,
1980, p.145.
122 Ioan BARNEA, Radu VULPE, Din Istoria Dobrogei , vol. II, Bucure şti,
1968, p.456.
59

de Tomis depindea direct de Bizan ţ, fapt care a contribuit din plin la întă rirea
legăturilor culturale între metropola Scytiei şi
capitala Imperiului.
Scaunul episcopal de la Tomis a beneficiat în prima jumă tate a sec. al V- lea de
personalit ăţi biserice şti marcante. Cel mai renumit a fost Teotim I, om de aleas ă
cultur ă, admirat de contemporani pentru scrierile şi viaţ a sa, pentru atitudinea pe
care a avut- o în favoarea Sfântului Ioan Gur ă de Aur, la Constantinopol, unde acesta
era acuzat de origenism. Sozomen ne relateaz ă c ă Teotim era admirat în propria ţară chiar de hunii din regiunea Dunării, care nu se sfiau să- l numeasc ă pentru virtu ţ ile
sale „zeul romanilor” 123 . Nu se cunoa ş te cu exactitate contextul în care episcopul
Teotim I a ajuns s ă poarte legă turi cu patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ioan
Gur ă de Aur. Se pare c ă Teotim a secondat cu mult succes opera misionar ă a Sf. Ioan
în regiunile de la Dunărea de Jos. Între cei doi a existat o prietenie sincer ă
demonstrat ă în pozi ţia pe care episcopul tomitan a avut- o fa ţă de uneltirile lui
Teofil al Alexandriei. Acesta împreun ă cu Epifanie al Salaminei, îl acuza pe marele
ierarh al capitalei Imperiului de origenism, sentin ţă că reia unii i se opuneau. Printre
aceştia era şi Teotim, care s- a adresat lui Epifanie cu urmă toarele cuvinte: „Eu
Epifanie, nu vreau s ă necinstesc pe acela care a adormit demult în chip frumos ş i nu
îndră znesc s ă săvârş esc o blasfemie, codamnând lucruri pe care cei dinaintea
noastr ă nu le- au înlăturat, mai ales c ă ştiau c ă în cărţile lui Origen nu se afl ă nici o
învăţătur ă rea”. Imediat a adăugat: ”Cei ce spun acestea uit ă c ă insult ă chiar textele
sacre ale Sf. Scripturi, despre care trateaz ă aceste cărţi. Acestea a ră spuns lui
Epifanie, Teotim cel vestit pentru evlavia şi sfin ţenia vieţii”, precizeaz ă Sozomen 124 .
Succesorul lui Teotim I, Timotei a urmat exemplul predecesorului să u fiind
citat printre participan ţii la lucră rile Sinodului al III- lea Ecumenic de la Efes,
semnând cele 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril al Alexandriei, precum ş i
sentin ţa de condamnare a lui Nestorie. Tot pentru aceast ă perioad ă mai trebuie
aminti ţi: episcopul Ioan, aprig adversar al nestorianismului şi monofizismului ş i
teologul Sf. Ioan Cassian cel care a dat primele reguli monahale din Apus 125 .
Cu tot acest dinamism, legăturile ţă rii noastre cu Imperiul romano- bizantin au
fost tulburate de prezen ţ a popoarelor migratoare. Descoperirile arheologice de la
Sucidava au arătat c ă începând cu epoca marilor expedi ţ ii de jaf ale lui Attila,
cordonul strategic format de cetăţile de pe malul nordic al Dună rii au avut mult de
suferit. S- a emis la un moment dat ipoteza lichid ării stăpânirii romane nord-
dună rene în urma invaziilor din prima jumă tate a sec. al V- lea. Distrugerea
Sucidavei este plasat ă în timpul domniei lui Teodosie al II- lea, probabil în campania
lui Attila din 447 126 . Reinstalarea şi refacerea forţ ei militare bizantine la Dună rea de
Jos se va face dup ă prăbu ş irea Imperiului hunic din 454, dar mai ales în urma
politicii de refacere economic ă şi de reconstruc ţie iniţiat ă de împă ratul Anasstasius I
(491- 518). Astfel romanitatea nord- dună rean ă se va men ţ ine, subliniind pregnant
123 Ioan G. COMAN, Însemn ă ri asupra lui Teotim, episcop de Tomis , în G.B., XVI, nr. 1, 1957, p. 46- 50;
Iosif E. NAGHIU, Teotim, episcop de Tomis , în R.I., XXXI, 1945, p. 167- 171.
124 Cf. SOZOMEN, Istoria bisericească , VI, 26 citat de Ioan G. COMAN, Scriitori biserice ş ti din epoca
străromân ă , Bucure şti,
1979, p. 186.
125 Niculae ŞERBANESCU, 1600 de ani de la prima mărturie documentar ă despre existen ţ a Episcopei
Tomisului , în B.O.R., LXXXVII, nr. 9- 10, 1969, p. 966- 1026; Chadwick OWEN, John Cassian , Cambridge,
1968, 171p; H.I. MARROU, La patrie de Jean Cassien , în Orientalia Chritiana Periodica , XIII, nr. 3- 4,
Roma, 1947, p. 588- 596.
126 Vezi nota 103.
60

concluzia fundamental ă c ă şi Bizan ţul s- a aflat la baza originii civiliza ţ iei medievale
române şti
de mai târziu.
Imperiul Bizantin de la Marcian la Zenon.
Sinodul al IV- lea ecumenic de la Calcedon. Urmă rile sale pe plan
religios
La 28 iulie 450 când Teodosie al II- lea cel Tânăr închidea ochii, el nu lă sa
urma şi pe linie bărbăteasc ă. În aceast ă situa ţie, respectând tradi ţia, partea de Răsă rit
a Imperiului trebuia s ă revin ă vărului să u din Apus, Valentinian al III- lea. Dar acest
lucru nu era nici pe placul lui Teodosie şi nici al supu şilor săi. Se spune c ă pe patul
de moarte Teodosie ar fi indicat personal pe Marcian să - i urmeze la tron. Marcian
fusese aghiotantul lui Aspar, un alan care avea sub autoritatea sa trupele gotice din
Imperiu. Pulcheria, sora lui Teodosie, a consim ţit s ă se căsătoreasc ă cu Marcian,
conferindu - i în felul acesta prestigiul ereditar al dinastiei teodosiene. El a condus
destinele Imperiului numai 7 ani (450- 457), având de făcut fa ţă la început
pericolului hunic. Dup ă 453, când hunii au fost înfrân ţ i la Câmpiile Catalaunice, iar
regatul lor s- a descompus, urmeaz ă o perioad ă de liniş te, care i- a dat posibilitatea
lui Marcian s ă refac ă tezaurul statului.
Pe plan intern, Marcian s- a dovedit a fi un bun gospodar, eliminând practica
vânz ării servicilor administrative. Problema cea mai dificil ă căreia a trebuit să- i facă
îns ă fa ţă, a fost erezia monoteist ă , care a determinat convocarea celui de- al IV- lea
Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451.
Monofizismul
Doctrina profesat ă de Chril şi adep ţii săi nu era în întregime ortodox ă . În
încercarea de a diminua importan ţa naturii umane a lui Iisus, ei se îndep ărtaser ă atât
de tare încât recuno şteau numai una singur ă, cea dumnezeiasc ă : putem vorbi acum
de o nou ă erezie cea monofizit ă , care din multe puncte de vedere era inversul
ereziilor nestorian ă şi arian ă. Când aceast ă nou ă învăţătur ă a fost predicat ă de un
călugăr de la Constantinopol, Eutihie, ea a obţinut imediat ş i aprobarea patriarhului
de la Alexandria, Dioscur, cel care- i succedase lui Chiril. Acesta va avea de- a face
imediat cu opozi ţia papei Leon cel Mare, îngrijorat nu atât de erezie, cât de ambi ţ ia
patriarhului de Alexandria.
În acest timp împă ratul Teodosie al II- lea, aflat ca de obicei într- o situatie
delicat ă, convoac ă la Efes în anul 449 un Sinod cunoscut sub numele de «sinodul
tâlhă resc», pentru c ă Dioscur a vrut să- şi impun ă punctul de vedere monofizit prin
violen ţă. Dup ă moartea lui Teodosie al II- lea, pentru a pune capăt situa ţ iei
tensionate, noul împă rat Marcian convoac ă Sinodul de la Calcedon din 451, care
constituie al IV- lea Sinod Ecumenic 127 . La lucră ri au asistat şi trimi ş ii papei, iar
hotă rârea final ă a fost c ă în Hristos exist ă dou ă naturi, una divin ă şi una uman ă ,
127 Jean MEYENDORFF, Op. cit. p. 185- 199; R.V. SELLERS, The Council of Chalcedon , Londra, 1951, p.
52; A. GRILLMEIER, Jesus der Christus in der Glaube der Kriche, Band I: Von den Apostolischen Zeit bis
zum Konzil von Chalcedon (451), Fribourg, 1979; J. LIBAERT, L’Incarnation , I: Des origines au concile
de Chalcédoine , Paris, 1965.
61

unite într- o singur ă persoan ă, neamestecate, neschimbate, neîmp ărţ ite ş i
nedesp ărţ ite 128 . Sinodul a elaborat şi un numă r de canoane dintre care cel mai
important este al XXVIII- lea, care confirma canonul al III- lea de la Constantinopol
din 381, fă cându- se un pas înainte în fixarea rangului de întâietate, pe care îl are
patriarhul de Constantinopol. Acest canon recuno ş tea papei un primat de onoare,
dar afirma şi egalitatea scaunului din noua Rom ă (Constantinopol) cu cel din vechea
Rom ă, justificându - se prin aceea c ă la Constantinopol este sediul guvernului, al
Senatului şi al împăratului. Împotriva acestei hotă râri se va ridica papa, care nu
recunoa şte canonul, dar şi ceilal ţi patriarhi de Alexandria şi Antiohia. Ultimii doi îş i
justificau pozi ţia prin faptul c ă erau scaune apostolice şi prin renumele ş colilor lor
de teologie. Tot prin canonul 28 se stabilea aria jurisdic ţional ă a Patriarhiei de
Constantinopol, care cuprindea diocezele : Tracia, Pontul ş i Asia, la acestea
adăugându - se teritoriile din afara grani ţelor Imperiului, adic ă creştinii aflaţ i sub
domina ţie barbar ă 129 . Tot acum se pare c ă Biserica din Egipt va abandona limba
greac ă pentru cea copt ă. Astfel, disputele teologice vor masca opozi ţii naţionale ş i
aspira ţii mai vechi de independen ţă.
Peste câţiva ani, împăratul Zenon (474- 491) va sesiza pericolul ş i în 482 va da
un edict de unire care căuta s ă aminteasc ă cât mai puţin despre cele dou ă naturi ale
Mântuitorului sau despre hotă rârile Sinodului de la Calcedon. Nici monofizi ţ ii, nici
ortodoc ş ii nu- l vor accepta, dar nici papa nu va fi de acord cu el, astfel încât se va
ajunge la hotă rârea extrem ă de excomunicare ş i anatematizare a patriarhului de
Constantinopol. Acesta, în persoana lui Acaciu, va riposta şi va ş terge din diptice
numele papei, ajungându - se la prima schism ă între cele dou ă Biserici, cea din Orient
şi cea din Occident. Aceast ă separare a durat pân ă în anul 518.
În ce prive şte atitudinea Bisericii din Tomis fa ţă de Sinodul de la Calcedon,
trebuie remarcat c ă episcopul Alexandru, nu a putut fi de fa ţă la lucră ri, dar a
semnat actele un an mai târziu, adic ă în 452. Prezen ţ a lui Alexandru la acest Sinod a
fost împiedicat ă probabil de situa ţia politic ă destul de tulbure de la Dună re, unde în
vremea aceea hunii erau desosebit de periculo şi.
Marcian a murit în ianuarie 457 şi odat ă cu el a luat sfâr ş it dinastia
teodosian ă, pe care el a continuat- o printr - o alian ţă.
Reacţ ii împotriva Sinodului de la Calcedon
Datorit ă împotrivirii monofizi ţilor de a recunoa şte hotă rârile dogmatice ale
Sinodului al IV- lea Ecumenic de la Calcedon şi din dorin ţ a lor de adaptare a formulei
monofizite, în secolele V- VI asist ăm la crearea aş a- numitelor Biserici monofizite,
numite şi necalcedoniene sau Bisericile vechi- orientale, care se men ţin până
astă zi 130 . În secolele V- VI, problema monofizismului s- a complicat, transformându -
128 J. LIBAERT, Op.cit., p. 34; Jean MEYENDORFF, Op. cit. p. 198 .
129 Jean MEYENDORFF, Op. cit. p.199- 207.
130 În categoria Bisericilor necalcedoniene separate de Roma avem: Biserica copt ă,
Biserica siro-
ortodox ă a Antiohiei şi a întregului Orient, Biserica apostolic ă armenian ă, Biserica etiopian ă ortodox ă ,
Biserica siro- ortodox ă malankar ă. Dintre Bisericile necalcedoniene unite cu Roma men ţion ă m:
Biserica copt ă catolic ă, Biserica siriac ă sau siro- catolic ă, Biserica armean ă catolic ă, Biserica etiopian ă
catolic ă şi Biserica malankar ă catolic ă. Bisericile calcedoniene sunt: cele 4 patriarhate
(Constantinopolul, Alexandria, Antiohia ş i Ierusalimul); Patriarhiile Rusiei, Serbiei, României, Bulgariei
ş i Georgiei; Bisericile autocefale (Cipru, Grecia, Polonia, Albania). Tot în categoria Bisericilor
calcedoniene mai sunt şi câteva Biserici unite cu Roma: Biserica greco- melchit ă catolic ă , Biserica
greco- catolic ă a Ucrainei sau Biseric ă rutean ă, Biserica greco- catolic ă din România, Biserica greco-
62

se dintr- o problem ă cu caracter predominant religios într- una cu caracter
naţional 131 , care a atins unele provincii ale Imperiului ce se opuneau tendin ţ ei
centralizatoare a Constantinopolului. Monofizi ţii erau mai numero ş i în provinciile
orientale ale Imperiului: în Palestina, Siria şi Egipt. Cele dou ă popoare orientale
principale ale Imperiului bizantin, sirienii şi egiptenii, căutau s ă se despart ă prin
monofizism de greci, de «romei », cum erau aceştia numi ţ i la Constantinopol, ca
urma şi ai Imperiului roman, începând s ă graviteze în sfera de influen ţă politic ă a
Asiei. Din erezia monofizit ă a secolului al V- lea s- au nă scut Bisericile care s- au
separat de marea familie a Bisericii Răsăritului: Biserica copt ă din Egipt, Biserica
siro- iacobit ă (de la organizatorul ei Iacob Baradai, + 477) sau Biserica severinian ă
(cel care a contribuit în mare măsur ă la ră spândirea monofizismului printre sirieni
fiind patriarhul Sever al Antiohiei, 512- 518), Biserica apostolic ă armenian ă , Biserica
etiopian ă, Biserica sirian ă sau Biserica din Malabar (în statul indian Kerala) 132 . În
vecină tatea Armeniei se găseşte Georgia, a cărei Biseric ă astă zi ortodox ă , a fost de- a
lungul secolului al VI- lea anticalcedonian ă . De- a lungul veacurilor, aceste Biserici au
trăit în izolare din cauza diverselor circumstan ţ e ale istoriei. Prin intermediul
Mişcării Ecumenice, dialogul lor cu celelalte Biserici creştine, îndeosebi cu ortodoc ş ii,
este mult mai intens.
Revenind la proclamarea dogmei de la Calcedon, vom spune c ă pentru o bună
parte a creştinilor de astă zi, învăţătura despre Sfânta Treime şi despre cele dou ă firi
ale lui Hristos rămân formule abstracte şi nu întotdeauna joac ă un rol decisiv în
credin ţa individual ă. În schimb pentru contemporanii Sinodului de la 451, defini ţ ia
de la Calcedon conţ inea o negare a experien ţei religioase anterioare. Dac ă la aceasta
adăug ăm şi folosirea limbajului sobru al antiohienilor sau faptul c ă principalul
duşman, Eutihie, ală turi de vechiul prieten al lui Nestorie, Teodoret de Cyr, au fost
primi ţi în cele din urm ă la Sfânta Împărt ăşanie, înţ elegem mai bine de ce acest Sinod
a provocat o serie de reac ţii negative. Hotărârile lui nu au satisf ăcut decât câţ iva
antiohieni, la care s- au alăturat şi unii modera ţi din Constantinopol. În Egipt îns ă ,
reac ţia a fost deosebit de negativ ă, având efectul unei trădă ri fa ţă de principiile
marelui Chiril. Călugării sirieni s- au alăturat şi ei egiptenilor. Înarma ţ i cu sloganul
«Calcedonul este o reabilitare a lui Nestorie», mişcarea monahal ă ce se împotrivea
acestui Sinod a antrenat de asemenea un numă r important de credincio şi 133 .
Consecin ţele tragice ale acestei reac ţ ii nu se pot explica decât prin cauze de
ordin teologic şi cultural. În spatele ereziei monofizite trebuie vă zut mai mult decât
o simpl ă recidiv ă a unor tendin ţe extreme venite din Alexandria. Importan ţ a acestei
crize în istoria Ortodoxiei ţine de faptul c ă ea a scos la iveal ă toate contradic ţiile ş i
tenta ţ iile inerente ale unirii Bisericii cu Imperiul în vremea lui Constantin cel Mare.
Dac ă din punct de vedere spiritual ş i teologic, Sinodul de la Calcedon a fost o
adevă rat ă minune şi un izvor inepuizabil de inspira ţie teologic ă, el a marcat îns ă o
brutal ă ruptur ă pe plan rela ţional, între Biseric ă şi Stat în istoria lumii creş tine.
catolic ă a Georgiei, Biserica greco- catolic ă din Bulgaria, Biserica maronit ă din Liban.
131 A. H. M JONES un cunoscut specialist în istoria târzie a Antichit ăţ ii, este autorul unui articol
intitulat Were Ancient Heresies National or Social Mouvements in Disguise?, publicat în JTS, 10, 1959,
Londra, 1899, p. 280- 298, în care contest ă opinia majorit ăţ ii istoricilor contemporani din secolul al
XIX-lea, care interpretau răspândirea monofizismului ca pe o mişcare de tip naţional. El este de
părere c ă acest proces a fost natural pentru secolul al VII- lea, dar nu se justific ă pentru secolul al V-
lea.
132 Vezi şi
nota 129.
133 Christian CANNUYER, Les coptes , 1990, Maredsous, Brepols, p. 33- 34.
63

Pentru a înţelege sensul opozi ţiei fa ţă de acest Sinod în Orient, trebuie ţ inut seama
de complexitatea tuturor acestor elemente. Dincolo de triumful adevă rului absolut,
obiectiv şi atemporal, el reprezenta şi victoria credin ţei Imperiului ş i a
Constantinopolului. Dac ă Imperiul ar fi fost ceea ce pretindea a fi – un Stat creş tin
universal şi suprana ţional – acest triumf al Ortodoxiei imperiale ş i al
Constantinopolului ar fi fost justificat atât din punct de vedere istoric cât ş i eclezial.
Între teorie şi practic ă era îns ă o distan ţă. Conştiin ţa imperial ă este atestat ă de unele
documente ale vremii, dar realitatea oferea o imagine diferit ă . Sub masca unui
elenism şi a unei culturi elenistice ce se făceau resim ţite în special în marile oraşe ş i
printre intelectuali, vechile pasiuni naţionaliste şi vechile tradi ţii se men ţineau.
Într-
unul din cartierele Antiohiei, Sfântul Ioan Gur ă de Aur se spune c ă era obligat să
predice în siriac ă, pentru c ă ascult ătorii nu înţelegeau limba greac ă. Cercet ă torii
moderni au ajuns la concluzia c ă masele de sirieni şi copţ ii resim ţ eau puterea
Imperiului ca pe un jug odios. În regiunile orientale ale Imperiului începuse s ă se
dezvolte o literatur ă creştin ă de limb ă siriac ă, înc ă tributar ă modelului grec, dar
având un important poten ţial autonom. În acest sens este suficient de men ţ ionat
opera Sfântului Efrem Sirul, din sec. al IV- lea, pentru a măsura profunzimea ş i
bogăţia poten ţial ă a acestei expresii «orientale» a creştinismului. În ceea ce prive şte mediul monastic putem spune c ă a reprezentat un alt
factor al curentului anticalcedonian şi aceasta pentru c ă mână stirile erau prea puţ in
atinse de elenism, recrutând vieţuitori îndeosebi din mediul popula ţ iei locale, copte
sau siriene. Când călugării l- au sprijinit pe Chiril, ei apă rau de fapt propria lor
Biseric ă împotriva ingeren ţelor unui centru imperial considerat a fi stră in. În afara
semnifica ţ iilor teologice, lupta împotriva Calcedonului a avut o dimensiune
religioas ă şi politic ă nou ă. Într- un fel lupta depus ă pentru «cele dou ă firi» amenin ţ a
s ă se transforme într- o revolt ă împotriva Imperiului. Când episcopii s- au întors de
la Calcedon, ei au trebuit s ă fac fa ţă în mai multe rânduri opozi ţ iei populare, fiind
nevoie chiar de protec ţ ia armatei ca în cazul lui Iuvenalie al Ierusalimului. La
Alexandria, solda ţii care- l pă zeau pe patriarhul Proterius, numit de Constantinopol
pentru a- l înlocui pe Dioscur, au fost închiş i de mulţ imea furioas ă şi arş i de vii.
Chiar dac ă într- o prim ă etap ă , în vremea lui Marcian termenii de la Calcedon s- au
putut impune, odat ă cu moartea acestuia în 457, se deschide o perioad ă de
compromis cu monofizi ţii.
Timp de dou ă secole, aceast ă problem ă a dominat politica imperial ă . În martie
457, poporul ş i- a ales la Alexandria propriul patriarh monofizit în persoana lui
Timotei, iar Proterius a fost omorât. În 475 monofizi ţii îşi asigur ă ş i scaunul
Antiohiei, alegând pe un oarecare Petru. În acest context, autorit ăţile înteleg că
monofizismul era sus ţinut de importante forţ e, amenin ţând unitatea politic ă a
Imperiului. Totodat ă în 475 uzurpatorul Basiliskos, care l- a înlăturat pentru scurt ă
vreme pe împă ratul Zenon, publica un Enciclikon care condamna Calcedonul ş i cerea
episcopilor s ă semneze acest act. Revenit la putere în 476, Zenon sus ţ ine mai întâi
ortodoxia calcedonian ă, dar sub influen ţa patriarhului de Constantinopol, Acachie, ş i
în faţa creşterii opiniei monofizite în Egipt, Siria şi în Palestina, public ă în 482
Henotikonul , un decret dogmatic în care respingea, făr ă a le numi, Tomosul papei
Leon şi defini ţia de la Calcedon. Actul este semnat de patriarhii monofizi ţ i ai
Alexandriei şi Antiohiei, împă ratul recunoscându - le astfel legitimitatea celor doi. Se
produce tot acum şi o schismà între Apus şi Răsă rit, papa Simplicius convocând un
sinod la Roma, care i- a excomunicat pe Acachie ş i pe patriarhul Alexandriei, Petru
64

Mongius. Ruptura a fost prima dintre cele dou ă Biserici purtând numele de schisma
acachian ă şi a durat pân ă în anul 518. În interiorul Imperiului se părea că
Henotikonul va aduce o destindere la Alexandria, dar pân ă la urm ă el nu satisf ă cea
nici pe ortodoc şi, nici pe monofizi ţ i. Primii nu puteau accepta concesiile fàcute
monofizi ţiilor, iar ceilal ţ i le considerau insuficiente din cauza lipsei de precizare a
Henotikonului 134 . Astfel acest act a adus noi complica ţii în viaţa religioas ă a
Bizan ţului, mărind numă rul diziden ţilor: monofizi ţi extremi şti şi modera ţ i. Prin
încercarea de a pă stra Orientul monofizit, Constantinopolul a pierdut Occidentul
ortodox: schisma acachian ă a fost unul din elementele de dezacord care au condus
pân ă la urm ă la separarea din 1054 135 .
Împăratul Anastasie (491- 518) fost un sus ţin ător deschis al monofizi ţ ilor. El
a intrat în conflict cu patriarhul Eufemie, pe care l- a condamnat ca fiind nestorian ş i
l- a înlocuit cu Macedonie, calcedonian convins. La început, împăratul a avut ca bază
a atitudinii sale religioase Henotikonul lui Zenon, dar cu timpul monofizitismul să u
s- a accentuat spre satisfac ţia copţ ilor şi a sirienilor, dar spre nemul ţ umirea
crescând ă a ortodoc şilor. Anastasius depune din scaun şi
pe Macedonie, înlocuindu -
l cu Timotei, monofizit recunoscut. În 512 el a numit la Antiohia un cunoscut teolog
monofizit, Sever al Antiohiei, care a condamnat în mod oficial Sinodul de la
Calcedon în 518. Chiar dac ă în Palestina şi în Siria, unii călugări aflaţ i sub
conducerea Sfântului Sava, întemeietorul binecunoscutei Lavre a Palestinei,
rămâneau ortodoc şi şi nu recuno şteau ierarhia monofizit ă , cu cît anii treceau
prăpastia dintre necalcedoneni şi ortodoc şi creştea. Marea majoritate a sirienilor ş i
practic tot Egiptul era pe drumul ereziei. Nu din întâmplare ortodoc ş ii din aceste
regiuni au primit numele de melki ţ i sau «oamenii împăratului». Din păcate sinteza teologic ă a Calcedonului nu s- a putut impune în întreg
Imperiul. Schisma monofizit ă demonstra c ă pre ţul plă tit pentru unirea dintre
Biseric ă şi Stat sau mai bine zis pre ţul plătit de Biseric ă pentru pă catele Imperiului,
constituia prima tragedie a lumii creştine. Leon I cel Mare, Zenon. Patriarhul Acachie, Henotikonul şi
conflictul dintre Orient şi
Occident
Dup ă moartea lui Marcian, Senatul a ales ca împărat un alt ofiţ er, pe nume
Leon, fost administrator pe domeniile lui Aspar. El a fost primul împă rat care a
primit coroana imperial ă de la patriarhul Constantinopolului. Pân ă la el toţi ceilal ţ i
împăra ţi, respectând tradi ţia roman ă , au primit coroana din mâinile comandantului
suprem al armatei, ori al unui înalt func ţionar civil. Iniţiativa din 457 avea la bază
prestigiul de care se bucura patriarhul de la Constantinopol, mai ales dup ă Sinodul
de la Calcedon. De acum înainte toţi împă raţ ii bizantini vor fi încorona ţ i de
patriarhul capitalei, iar încoronarea capăt ă semnifica ţia unei consacr ă ri religioase.
Încoron ării civile cu caracter militar i se adaug ă o ceremonie bisericeasc ă , care va
căpăta din ce în ce mai mult ă importan ţă , iar în Evul Mediu va reprezenta actul
veritabil al încoron ării 136 .
134 Vezi şi alte amănunte în urmă torul subcapitol.
135 Jean- Pierre VALOGNES, Vie et mort des chrétiens d’Orient , Fayard, Paris, 1994, p. 38- 39.
136 Alain DUCELLIER, Le drame de Byzance , Paris, 1976, p.122- 124.
65

În timpul domniei lui Leon, acesta în alian ţă cu un ofiţ er isaurian pe nume
Tarasikodissa îl vor asasina pe comandantul aramatei, Aspar, magister militum per
Orientem , reuşind astfel s ă elimine influen ţ a germanilor de la Curte. Unii istorici
privesc acest eveniment drept o etap ă important ă în procesul de naţ ionalizare a
armatei bizantine şi de slăbire a influen ţei barbare în Imperiu. Dup ă victoria
împotriva lui Aspar, Tarasikodissa obţine puteri sporite la palat, căsă torindu- se
chiar cu Ariadna, fiica împă ratului şi îşi schimb ă numele în Zenon 137 .
Pe plan militar, bizantinii sufer ă o mare înfrângere în Africa, flota condus ă de
cumnatul lui Leon, Basiliskos, fiind înfrânt ă într- o expedi ţ ie împotriva vandalilor
regelui Genseric.
La moartea lui Leon în 474, nepotul să u Leon al II- lea, de numai 7 ani, fiul lui
Zenon şi al Ariadnei, ajunge împărat, iar Zenon devine împărat asociat al fiului să u.
Murind Leon al II- lea chiar în toamna anului 474, Zenon va conduce singur Imperiul.
Domnia este scurt ă, pân ă în ianuarie 475, când o conspira ţie greac ă îndreptat ă
împotriva isaurienilor, care căpătaser ă prea mare putere în capital ă, îl înlătur ă de pe
tron. Locul îi este luat de cumnatul lui Leon I, Basiliskos. Dup ă 20 de luni Zenon reia
îns ă conducerea Imperiului şi domne şe liniştit pe o durat ă de 15 ani (476- 491).
Un eveniment deosebit al domniei sale este că derea Imperiului Roman de
Apus sub herulii lui Odoacru, care în 476 înlătur ă de pe tronul Romei pe Romulus
Augustus 138 . Chiar dac ă nu se proclam ă împă rat, recunoscând suveranitatea
Imperiului Roman din Răsărit, el este numit de Zenon magister militum per Italiam ,
primind în grij ă administra ţia provinciei. Domina ţia sa asupra Italiei nu va fi lung ă ,
deoarece Zenon pentru a se debarasa de ostrogo ţii din Peninsula Balcanic ă (care
întreprindeau multe incursiuni devastatoare), îl convinge pe unul din conduc ă torii
lor, Teodoric del Tânăr, s ă porneasc ă în 488 împotriva lui Odoacru. Acesta din urmă
este înfrânt în 493, înving ătorul devenind stăpânul Italiei ş i întemeietorul Regatului
ostrogot al Italiei cu capitala la Ravenna 139 . Zenon va rezolva astfel dou ă probleme
deosebit de grave: înlăturarea lui Odoacru şi îndep ă rtarea germanilor. Plecarea
acestora din urm ă nu va însemna ş i rezolvarea unor probleme de ordin etnic în
interiorul Imperiului, legate de creşterea exagerat ă a puterii isaurienilor la Curte sau
de ordin religios cu privire la disensiunile profunde născute între ortodoc şi ş i
monofizi ţi, dup ă Sinodul al IV- lea.
Învăţătura adoptat ă la Calcedon nu a fost din păcate acceptat ă de toat ă
Biserica, conducând la o divizare care se men ţine pân ă astă zi. Reamintim c ă pentru
creştinul de rând, dogma Sfintei Treimi şi a celor dou ă naturi ale Mântuitorului
rămâne o formul ă abstract ă, făr ă s ă joace mereu un rol determinant în credin ţ a lui
personal ă. Pentru creştinii din sec. al V- lea, defini ţia adoptat ă la Calcedon era mai
degrab ă o nega ţie a unei exeprien ţe religioase anterioare, astfel încât hotă rârile lui
nu mulţ umeau decât pe câţiva antiohieni, pe modera ţ ii de la Constantinopol precum
şi pe trimi şii romani. În Egipt îns ă, Calcedonul reprezenta o tră dare a principiilor
marelui Chiril. Călugării sirieni se vor alia cu egiptenii, sloganul fiind: Calcedonul
este o reabilitare a lui Nestorie .
În martie 457, la Alexandria poporul alege propriul patriarh monofizit în
persoana lui Timotei Elurul, iar Proterius este omorât. În 475, monofizi ţii îşi asigur ă
şi scaunul Antiohiei prin alegerea unui oarecare Petru. Autorit ăţile înţeleg acum că
137 Emilian POPESCU, Istoria şi spiritualitatea… p.62.
138 Jacques BROSSE, op. cit., p. 67.
139 IBIDEM, p. 70- 73.
66

monofizi ţii era sus ţinu ţi de forţ e importante, amenin ţând practic unitatea politic ă a
Imperiului. În 475, uzurpatorul Basiliskos, cel care l- a înlocuit pentru puţ in timp pe
Zenon, public ă o Enciclică, care de fapt condamna Calcedonul, cerând episcopilor să- şi pun ă sămnă turile pe acest act. Între 500 ş i 700 de episcopi s- au supus îndemnului
imperial. Revenit la putere în 476, Zenon sus ţine mai întâi ortodoxia calcedonean ă ,
dar sub influen ţa patriarhului de la Constantinopol, Acachie, şi în faţa creş terii
alarmante a monofizismului în Egipt, Siria şi Palestina, public ă în 482 Henotikonul ,
un decret dogmatic în care era recunoscut ă valabilitatea deciziilor celor trei Sinoade
Ecumenice, pe care le considera suficiente, anatematizând atât pe Nestorie cât ş i pe
Eutihie, dar şi pe cei care învăţau o doctrin ă divergent ă.
În forma şi conţ inutul său, Henotikonul era o încercare de a duce dezbaterea la
nivelul conceptelor hristologice şi de a- l sustrage piedicilor terminologice. Dac ă nu
ar fi avut alte implica ţ ii controversele hristologice puteau fi rezolvate pe baza unei
întoarceri la situa ţia care a urmat reconcilierii dintre Sfântul Chiril ş i Ioan al
Antiohiei din 433. Textul nu crea îns ă premisele favorabile acestui demers,
men ţ ionând pe de- o parte condamnarea eutihienilor la Calcedon, iar pe de alta se
referea la Calcedon într- un context defavorabil. Cu toate acestea, pe planul rela ţ iilor
biserice şti, au avut loc câteva modific ă ri notabile: toate scaunele episcopale mai
importante au intrat din nou în comuniune. Petru Mongius, cel care îl înlocuise pe
Timotei Elur, a fost recunoscut arhiepiscop al Alexandriei, iar Acachie al
Constantinopolului intra în mod oficial în comuniune cu el. Deoarece pozi ţia oficial ă
a Constantinopolului era în chip firesc cea calcedonian ă , Petru scria lui Acachie
urmă toarele: „Fiind conduc ătorul nostru al tuturor, aţi unit Biserica lui Dumnezeu ş i
ne- aţi convins cu probe de netăgă duit c ă Sinodul ţinut la Calcedon nu a fă cut nimic
contrar celui ţinut la Niceea, cofirmând hotă rârile Părinţilor de la Niceea” 140 . Această
recunoa ştere chiar şi formal ă a Calcedonului de către un şef al opozi ţ iei, a constituit
un eveniment ce părea s ă justifice politica lui Acachie. Din pă cate, Mongius se va
confrunta în Egipt cu rebeliunea monastic ă, care- l condamn ă pentru faptul că
intrase în comuniune cu calcedoneni. Unii se vor separa de conduc ătorul lor (numi ţ i
acefali, pentru c ă nu mai aveau conduc ător), arhiepiscopul în astfel de condi ţ ii ,
dând dovad ă şi de mult ă instabilitate, aruncând anatema asupra Calcedonului ş i a
Tomosului lui Leon I cel Mare, papa Romei.
La Antiohia, arhiepiscopul Calendion, fiind strict calcedonean, a respins
Henotikonul , dar este compromis prin implicarea sa într- un complot politic ce viza
ră sturnarea lui Zenon. Urmarea: este exilat în 484. Scaunul va fi recuperat de Petru
Fullon, care nu numai c ă recunoa şte Henotikonul , dar devine ş i un propagandist
activ, introducând la un moment dat în practica liturgic ă Trisaghionul. Din pă cate,
promovarea Trisaghionului şi opozi ţia fa ţă de calcedoneni vor contribui la
promovarea unui adevă rat slogan monofizit.
Chiar şi în Palestina, unde Calcedonul era sus ţinut de călugări, Henotikonul a
fost acceptat la Ierusalim, iar personalit ăţ i calcedoniene au salutat unificarea
Bisericii 141 . Situa ţia creat ă de Henotikon , aşa cum era descris ă de istoricul Evagrie: „în
acele zile, Sinodul de la Calcedon a fost declarat în mod deschis ca oficial de
Biseric ă, dar nici respins de toţi. Fiecare episcop acţiona dup ă propria convingere” 142 ,
140 V. GRUMEL, Les Règestes des Actes du patriarcat de Constantinople , I, Paris, 1932, pp. 156- 159,
161, 164 167.
141 A.J. FESTUGIERE, Les moines d’ Orient , II, Paris, 1961, pp. 121- 122.
142 EVAGRIE, Istoria bisericeasc ă , III , 30, p. 126.
67

nu putea s ă se prelungeasc ă, doar dac ă nu exista un real consens asupra fondului
hristologic şi o interpretare acceptabil ă pentru tradi ţia Bisericii. Numai c ă perioada
lui Zenon sau cea al lui Anastasius (491- 518), nu vor face decât s ă favorizeze un
monifizism care respingea ambiguit ăţile ş i insista asupra respingerii clare a
Sinodului. Pentru mai multe decenii, Biserica din Constantinopol, sub Acachie ş i
succesorii săi, a rămas practic singurul centru care a rezistat acestei tendin ţ e.
Paradoxal, episcopii capitalei, sus ţină torii naturali ai politicii imperiale, erau singurii
care se opuneau. Aliaţ ii naturali ai Calcedonului, erau în mod firesc papii de la
Roma, rela ţia dintre cele dou ă scaune fiind întrerupt ă îns ă de atitudinea lui Acachie.
Se va ajunge astfel la aşa- numit ă schism ă acachian ă, care va dura pân ă în 518 143 . În
privin ţa lui Acachie, ortodoc ş ii nu- l considerau formal responsabil de un document
publicat de împă rat, iar legă tura sa cu Petru Mongius nu putea fi un argument
împotriva sa, deaorece rezulta din recunoa şterea formal ă a Calcedonului de că tre
acesta din urm ă.
Anastasius I (492- 518). Politica sa religioas ă.
Revolta lui Vitalian
Dup ă moartea lui Zenon, în fruntea Imperiului va fi ales un func ţ ionar de la
Curte, pe nume Anastasius 144 . În acea vreme, Imperiul era frământat de două
probleme majore: una de natur ă religioas ă, care diviza popula ţia înc ă de la Sinodul
al III- lea Ecumenic, dar mai ales dup ă Sinodul al IV- lea de la Calcedon, iar alta de
natur ă etnic ă, anume problema străinilor, mai cu seam ă a isaurienilor, care
deveniser ă un pericol intern în vremea lui Zenon. De aceea, poporul cerea cu
insist ăn ţă ca viitorul împărat s ă fie un ortodox şi un împă rat roman. Noul ales,
Anastasius, nu era îns ă un ortodox convins 145 . Mama sa era arian ă , un unchi
maniheu, iar el însu şi avea înclina ţii monofizite. Înainte de alegerea sa ca împă rat
avusese un conflict cu patriarhul Eufemius, pentru faptul c ă ţ inuse în Biserica Sfânta
Sofia o serie de conferin ţ e cu caracter eterodox. Din acest motiv patriarhul nu a fost
muţ umit de alegerea împăr ătesei Ariadna, soţia lui Zenon, de Senat şi de armat ă .
Pân ă la urm ă s- a ajuns la un compromis şi anume s- a hotă rât ca Anastasius s ă se
angajeze în scris c ă va respecta hotă rârile Sinodului de la Calcedon. Anastasius a
consim ţit la acest lucru, dar cum se va vedea, el nu- ş i va respecta angajamentul. În
mai 492 noul împă rat se va căsători cu Ariadna şi va domni pân ă în 518.
Înc ă de la începutul domniei sale, Anastasius va rezolva problema isaurienilor.
El îl va omorî pe fratele lui Zenon, Longinus, care organizase un complot împotriva
noului împă rat, va confisca bunurile isaurienilor şi îi va alunga din capital ă . Aceste
măsuri au fost urmate de lupte lungi şi crâncene, care au durat 6 ani, în urma că rora
isaurienii au fost înfrân ţi.
143 Jean MEYENDORFF, op. cit. p. 222.
144 C. CAPIZZI, L’imperatore Anastasio I. Studio sulla sua vita, la sua opera e la sua personalità, Roma,
1969.
145 H.W.G. LIEBESCHÜTZ, Barbarians and Bishops. Army, Church and State in the age of Arcadius and
Crysostom, Oxford, 1992.
68

În anul 502 împăratul Anastasius are de luptat şi împotriva perş ilor, pentru
care angajeaz ă forţ e militare considerabile. Dup ă lupte indecise, în anul 506 este
încheiat un armisti ţiu pe o durat ă de 7 ani.
Politica religioas ă a lui Anastasius
Anastasius era un împărat în vârst ă (61 ani), dar competent ş i energic.
Cunoscând opozi ţia fa ţă de Sinodul de la Calcedon, el rămâne fidel Henotikonului ,
mergând chiar spre o radicalizare a pozi ţiei anticalcedoniene. În Egipt el sus ţ inea pe
scaunul de la Alexandria făr ă echivoc, pe toţi cei care erau împotriva Sinodului al IV-
lea: Atanasie al II- lea, Ioan al II- lea, Ioan al III- lea de Nikiu, Dioscur al II- lea ş i
Timotei al IV- lea 146 . Cu toate acestea, regimul inaugurat de Henotikon excludea un
triumf radical al monofizismului ş i pemitea afirmarea unui calcedonism puternic,
capabil nu numai s ă se men ţin ă, dar s ă devin ă chiar dominant în mai multe scaune
episcopale importante ale creştin ătăţii orientale. Acest calcedonism, ca reac ţ ie
împotriva monofizismului, căpăta pe alocuri forma unei afirm ă ri a limbajului
hristologic antiohian. Aşa se întâmpl ă cu partidul calcedonian de la Constantinopol,
în vremea arhiepiscopilor Eufemius şi Macedonius. Astfel marii teologi care în tabă ra
monofizit ă concepeau lupta lor ca pe o apă rare a Sfântului Chiril, puteau argumenta
cu mai mult ă convingere c ă sinodul de la Calcedon echivala cu o restaurare a
nestorianismului. Aceşti teologi monofizi ţi au găsit mai mult ă audien ţă la Curtea lui
Anastasius, în special către sfâr ş itul domniei sale. În afara Constantinopolului,
scaunele de la Ierusalim (patriarhul Ilie, 493- 516) şi
Antiohia (Flavian al II- lea, 498-
512) erau ocupate de calcedoneni, dar trebuiau s ă fac ă fa ţă unei opozi ţii puternice ş i
adesea violente.
Tabăra anti- calcedonean ă numă ra doi teologi de valoare: Filoxene, episcop de
Mabug în Siria şi un convertit de la păgânism, Sever. Sirian, Filoxene nu cuno ş tea
greaca, fiind autorul mai multor scrieri împotriva Sinodului al IV- lea. Între 506- 507,
atitudinea sa se va radicaliza prin cererea adresat ă episcopului să u, Flavian al
Antiohiei, de a pronun ţa anatema împotriva Sinodului de la Calcedon. Dorin ţ a nu i- a
fost împlinit ă şi trimite împăratului o scrisoare în care îşi exprima pă rerea sa în
materie de credin ţă, cerând sprijin imperial. De data aceasta, având ş i sprijinul
împăratului, Filoxene reuşe şte s ă impun ă patriarhului Flavian o retragere par ţial ă :
acceptarea condamn ării lui Nestorie şi a eutihienilor, dar nu şi a defini ţ iei adoptate
la Calcedon. În ciuda acestui compromis, monofizi ţii vor obţ ine la sinodul de la
Sidon din 512, depunerea ş i exilarea lui Flavian. Noul patriarh va fi Sever, cel care va
accepta Henotikonul (ca de altfel marea majoritate a calcedonenilor), dar îi va
anatematiza pe Nestorie, Eutihie, Tomosul lui Leon şi
Sinodul de la Calcedon 147 .
Născut la Sozopolis, în Pisidia, Sever a primit o educa ţie aleas ă în domeniul
retoricii, filozofiei, dreptului şi a limbii grece ş ti, fiind botezat la maturitate în anul
488. Atras la un moment dat de idealul monastic, el este iniţiat în ascez ă la Maiuma.
Teolog strălucit, capabil s ă critice brutalitatea lui Dioscur, dar credincios pozi ţ iilor
pe care le considera juste, el devine purt ă torul de cuvânt al unei hristologii despre
care afirma a fi singura expresie legitim ă a Ortodoxiei chiriliene. Succesul carierei
146 J. MEYENDORFF, Op. cit. p. 222.
147 Vezi cuvântul său de intronizare în Patrologia Orientalis , II, ed. R. Graffin, 1907, p. 322.
69

sale îl datoreaz ă personalit ăţii sale impozante şi bineîn ţ eles patronajului imperial. În
capitala Imperiului va sta chiar timp de 3 ani, între 508- 511, desconsiderându - l pe
arhiepiscopul ortodox, Macedonie, prin promovarea în cântarea Trisaghion (Sfinte
Dumnezeule) a cuvintelor: «Care Te- ai răstignit pentru noi» 148 .
Toate acestea au produs agita ţie în rândul popula ţ iei ortodoxe, ajungându - se
chiar la un şir de revolte. Între cele mai importante mişcă ri contestatare, care au avut
loc acum se numă r ă şi cea condus ă de Vitalian, între anii 513- 515 149 . Acesta era
originar din cetatatea Zaldapa, în sudul Dobrogei, unde îndeplinea şi func ţ ia de
comes foederatorum , adic ă de comandant al trupelor de foederati , alcă tuite în
majoritate din barbari. Vitalian s- a declarat apără torul credin ţei ortodoxe ş i a
asociat la răscoal ă nu numai trupele de barbari, dar ş i pe cele romane din dioceza
Traciei, precum şi ţărani din diverse regiuni. Nemul ţumirea ţă ranilor se datora
noului sistem de impozitare, instituit de Anastasius, care pe de- o parte reprezenta o
degrevare a celor care se ocupau cu comer ţul şi meşte ş ugurile, dar pe de alta
reprezenta o sarcin ă greu de suportat pentru popula ţia rural ă. La acestea se adă ugau
unele măsuri luate împotriva colonilor, cum ar fi cele înscrise în Constitu ţ ia din anul
500, prin care se decreta aservirea tuturor agricultorilor rămaşi 30 de ani pe acela ş i
pământ şi în general fiscalitatea sever ă, ce urmă rea realizarea de economii. În aceste
condi ţii, Vitalian atac ă de mai multe ori trupele imperiale, ajungând chiar pân ă sub
zidurile Constantinopolului. Tratativele purtate cu Anastasius vor duce la numirea
lui Vitalian în func ţia de magister militum per Thraciam şi la promisiunea convoc ă rii
unui Sinod Ecumenic, sub preş eden ţia papei. Numai c ă papa Hormisdas punea ca
prim ă condi ţie ca împă ratul şi toţi episcopii orientali s ă aprobe actele Sinodului de la
Calcedon şi Tomosul lui Leon, negocierile fiind în acest fel întrerupte. Vitalian atacă
din nou Constantinopolul pe mare şi pe uscat, flota sa este îns ă distrus ă , iar el chiar
dac ă scap ă cu via ţă, îşi va pierde titlul de magister militum per Thraciam . Obiectivul
acestei răscoale a disp ărut odat ă cu moartea lui Anastasius în anul 518.
Tot în 518 au dispă rut şi unele personalit ăţ i angajate în conflictul monofizit:
Timotei al Constantinopolului, patriarhii ortodoc şi exila ţi (Ilie al Ierusalimului ş i
Flavian al Antiohiei). În curând se va încheia şi un acord de pace între Roma ş i
Constantinopol, cu un triumf aparent al Romei ş i al Sinodului de la Calcedon. În
ciuda aparen ţelor, Biserica din Constantinopol nu va adopta niciodat ă punctul de
vedere roman cu privire la Acachie (succesorii săi, Eufemius ş i Macedonius,
excomunica ţi de papi, vor fi venera ţi ca sfin ţi în Orient). Împă carea care va duce la
unire, va fi de fapt impus ă de un om, cu presepective largi, poate un adevă rat
vizionar: Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Viziunea sa era a unui Imperiu care ar
fi unit Orientul şi Occidentul, cu papa de la Roma într- un sistem imperial, iar solu ţ ia
teologic ă punea capăt conflictului dintre apără torii Sinodului de la Calcedon ş i
opozan ţii lui din Orient. Tot acest demers implica abandonul Henotikonului . Numai
c ă politica religioas ă a lui Zenon şi Anastasius era interpretat ă în mod diferit în
Occident sau în Orient. Occidentul considera mereu aceast ă politic ă ca pe o tră dare a
Calcedonului, iar Orientul nu vedea în schisma dintre calcedoneni ş i necalcedoneni o
148 Cu acest prilej împăratul Anstasius a publicat un text intitulat Typos , redactat în bun ă parte de
Sever. În acest text era anatematizat Sinodul de la Calcedon. Typosul nu a avut niciodat ă statutul de
edict imperial oficial. Vezi Ch. MOELLER, Un fragment du Type de l’empereur Anastase I- er, în Studia
Patristica III, Berlin, 1951, p. 240- 247; E. KLUM- BÖHMER, Das Trisagion als Versöhnungsformel der
Christenheit , Mün chen- Viena, 1979.
149 I. MICULESCU, Revolta lui Vitalian în contextul politicii religioase ş i economice a lui Anastasius I,
în
G.B., nr. 3, 1987, p. 569- 583.
70

uptur ă definitiv ă. Cei care acceptaser ă Henotikonul şi care- l interpretaser ă în sensul
calcedonian nu erau considera ţi ca nişte eretici. De aceea, Eufemius ş i Macedonius ai
Constantinopolului precum şi Flavian al Antiohiei şi Ilie al Ierusalimului ş i- au
păstrat reputa ţia, chiar dac ă au acceptat Henotikonul . De fapt meritul lor pentru
păstrarea credin ţei calcedoniene era la fel de mare ca ş i cel al episcopilor Romei mai
puţin dispu şi
la compromis.
Reformele administrative ale lui Anastasius
Unul din marile merite ale lui Anastasius a fost acela de a pune ordine în
finan ţ ele Statului. El a procedat la o serie de reforme pe care le- a aplicat metodic.
Anastasius a încercat s ă dea valoare stabil ă monedei de bronz numit ă follis, care să
fie cât mai apropiat ă de valoarea în aur. Pentru perceperea impozitelor în oraş e a
hotă rât ca aceast ă colectare s ă fie făcut ă de către un videx , care depindea de
prefectura praetoriului. Pân ă aici impozitele din cetăţi erau percepute de decuriones ,
membrii ai consiliilor municipale, care garantau strângerea regulat ă a impozitelor cu
propriile averi. Pentru a preveni eventualele abuzuri ale vidicesilor, Anastasius a
întărit şi lărgit drepturile celor care erau chema ţi s ă apere popula ţia de nedrept ăţ i:
defensores civitatium ş i episcopii. Pentru asigurarea strângerii banilor necesari, s- a
hotă rât ca întreaga comunitate s ă fie privit ă ca o unitate fiscal ă, responsabil ă pentru
încasarea tuturor impozitelor. Deci, dac ă din diverse motive o proprietate nu mai era
solvabil ă, ceilal ţi erau obliga ţi s ă plăteasc ă pentru ea. Mă surile acestea la care s- au
mai adăugat şi altele, au contribuit la restabilirea finan ţ elor Statului, la moartea sa,
Anastasius, lăsând o rezerv ă apreciabil ă de aur (cca. 105.000 kg. de aur). Din banii
aduna ţi acum împăratul Anastasius va construi un zid de apă rare a capitalei, la 40
de km., spre Vest de zidul lui Teodosie al II- lea, închizând o zon ă imens ă , el pornind
de la Marea de Marmara şi mergând pân ă la Cornul de Aur 150 .
Raporturile cu popoarele barbare din Occident
Dup ă moartea lui Odoacru în 493, Anastasius îl accept ă pe Teodoric cel Mare
ca rege al Italiei. Teodoric a păstrat aproape întreaga administra ţie roman ă , fiind
preocupat în chip deosebit s ă nu- i supere pe membrii Senatului. O apropiere între
popula ţia roman ă şi barbari (goţi), nu a fost posibil ă din cauza diferen ţei de credin ţă :
goţii erau arieni, iar romanii ortodoc şi 151 . Relaţ ii amicale a avut Anastasius cu Clovis,
regele francilor, căruia îi trimite insemnele demnit ăţ ii de consul, socotindu - l un
reprezentant al puterii imperiale în Apus.
150 Emilian POPESCU, Istoria şi spiritualitatea… p. 75.
151 J. PROSTKO- PROSTYNSKY, Utraeque res pubicae. The Emperor Anastasius I’ Gothic Policy, Poznan,
1994.
71

Politica lui Anastasius la Dunărea de Jos
Domnia lui Anastasius a avut o mare importan ţă ş i pentru Scythia Minor,
deaorece în aceast ă perioad ă se constat ă o întărire a frontierei dună rene cu noi trupe
şi fortifica ţii. Anastasius nu a urmă rit lărgirea frontierelor Imperiului, ci întă rirea
capacit ăţii de apărare. La Dunărea de Jos şi Tracia îşi fac apari ţia în aceast ă perioad ă
bulgarii, care în 493, 499, 502, au prădat o parte din Imperiu. Împotriva lor ş i a altor
eventuali invadatori, împăratul a luat măsuri de refacere a zidurilor de incint ă a unor
cetăţi precum: Histria, Dinoge ţia, Capidava, unde au fost descoperite cără mizi
ştampilate cu numele împă ratului, ceea ce ne demonstreaz ă c ă în aceste locuri s- au
făcut eforturi importante de fortificare a cetăţ ilor. Tot acum s- au construit în
Scythia Minor numeroase bazilici creş tine, cum ar fi cele de la Histria, Tomis,
Callatis, Tropaeum Traiani, Dinoge ţia şi Capidava 152 .
Din punct de vedere al organiz ării biserice şti înregistr ă m un progres al
numă rului de episcopi; acum se trece de la existen ţ a unui singur episcop la Tomis, la
15 scaune întemeiate în principalele oraş e ale provinciei: Histria, Callatis, Axiopolis,
Tropaeum Traiani, Zaldapa, Capidava, Noviodunum, Troesmis, Aegissus, Salsovia,
Constantiniana etc. 153 . Pân ă la Anastasius, ierarhii de la Tomis semnau de obicei în
actele oficiale cu formula: „X episcopus Tomitanus,” înso ţ it de numele provinciei
Scythia, ca de pild ă „Ioannes Tomitanae civitatis episcopus provinciae Scythiae” 154 .
Dup ă Anastasius aceast ă formul ă se schimb ă . Ea ne apare astfel în anul 520, în
actele unui sinod de la Constantinopol, care a ales ca patriarh pe Epifanie. Între
mitropoli ţii care semneaz ă o scrisoare de informare că tre papa Hormisdas se afla la
numă rul 7 ş i „Paternus mosericordia Dei episcopus provinciae Scythiae
metropolitanus” 155 . Versiunea latin ă a datelor de mai sus este întărit ă de un
document din anul 518 şi anume de o scrisoare a legaţ ilor papali din Constantinopol
către acelaş i pap ă Hormisdas. Aceşti reprezentan ţ i ai papei la Constantinopol îl
informeaz ă despre tulbur ările pe care „călugării sciţi” le provoac ă în legătur ă cu
unele probleme ale dogmei stabilite la Calcedon; ei spuneau printre altele: „aceş ti
monahi îşi acuz ă episcopii din provinciile lor, între care este ş i Paternus,
întâist ătătorul cetăţii Tomis”. Este vorba deci, de mai mul ţ i episcopi, între care este
pomenit Paternus, care avea un rol important.
Considera ţii asupra perioadei de la Constantin cel Mare pân ă la
Anastasius
152 Epifanie NOROCEL Tomitanul, Bazilicile din Tomis , în vol. De la Dună re la Mare. Mărturii istorice ş i
monumente de art ă creştină , Galaţi, 1977, p. 84- 89; Adrian RĂDULESCU, Bazilicile creş tine de la
Axiopolis, Callatis ş i Tropaeum Traiani , în vol. De la Dună re la Mare. Mărturii istorice ş i monumente
de art ă creştin ă . Galaţi, 1977, p. 90- 97
153 Unii afirm ă c ă numă rul atât de mare de episcopate este discutabil: vezi L. BÂRZU, S. BREZEANU,
Originea ş i continuitatea românilor , Bucure şti,
1991, p. 219.
154 Emilian POPESCU, Istoria ş i spiritualitatea… , p. 77.
155 I. BARNEA, Discul episcopului Paternus , în Analecta , II, 1944, p. 185- 197.
72

Aceast ă perioad ă de aproape dou ă secole este destul de confuz ă , în Orient dar
ş i în Occident asistând la o succesiune de peste 20 de împă raţ i: spanioli, ilirieni, traci
şi chiar un asiatic. Câteva domnii sunt mai lungi ş i demne de remarcat: lui
Constantiu al II- lea, fiul lui Constantin, i- a urmat vărul să u Iulian (361- 363), cu care
a luat sfârş it dinastia lui Constantiu Chlor. Dup ă aceş tia, în Orient a guvernat Valens
(364- 378), iar în Occident Valentinian. Lui Valens, i- a urmat Teodosie I cel Mare
(379- 395), iar fiii săi, Honorius şi
Arcadius, au condus primul Occidentul, iar cel de-
al doilea Orientul. Arcadius l- a avut ca succesor pe Teodosie al II- lea (408- 518). La
începutul secolului al V- lea, Occidentul s- a confruntat cu o succesiune de invazii
barbare, iar Orientul a fost guvernat între 450- 518 de împăra ţ i ca: Marcian, Leon I,
Zenon şi Anastasius. În toat ă aceast ă perioadà de fapt numai dou ă domnii au fost
mai importante: aceea a lui Teodosie I, pentru c ă acesta a fost ultimul împă rat care a
condus efectiv Imperiul şi cea a lui Teodosie al II- lea, care în ciuda mediocrit ăţ ii sale,
prin lunga perioad ă în care a condus Imperiul de Răsărit a reuşit s ă îndeplineas ă o
oper ă util ă în mare parte, dus ă la bun sfârş it de unii dintre miniş trii să i sau de sora
sa, Pulcheria.
Acest fenomen a fost favorizat de urmă toarele cauze:
Forţ ele vitale ale Imperiului erau concentrate în Orient . Este de fapt ce ş i- a dorit
Constantin odat ă cu crearea Constantinopolului. În vremea lui Teodosie al II- lea,
pe lâng ă lărgirea zidului de incint ă al oraş ului, a luat fiin ţă ş i o Universitate pe
care o înzestreaz ă cu 31 de catedre, repartizate aproape egal între limbile greac ă
şi latin ă. Acest fapt este foarte interesant, pentru c ă demonstraz ă voinţ a
Constantinopolului de a fi şi capitala intelectual ă a Imperiului.
Creştinismul s- a dezvoltat diferen ţiat în Răsărit ş i în Apus . În secolul al IV –lea cea
mai înalt ă autoritate religios ă în Apus, Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului,
proclama independen ţa spiritual ă în raport cu Statul, în timp ce tot acum, în
Orient, Teodosie I făcea din creş tinism o religie de Stat. În secolul al V- lea, papa
Leon cel Mare afirma primatul scaunului de la Roma, în timp ce canonul al
XXVIII- lea de la Sinodul al IV- lea Ecumenic plasa Răsăritul sub dependen ţ a
canonic ă a Patriarhiei de la Constantinopol.
Şocul invaziilor barbare inegal resim ţit în Răsărit ş i Apus . Răsă ritul, ceva mai abil
şi mai puternic, a rezistat mai bine în aceast ă perioad ă invaziilor barbare, în timp
ce Occidentul, s- a prăbu şit. Prin aceasta, ceea ce era un dezechilibru crescând
între cele dou ă părţi ale Imperiului, a devenit o ruptur ă.
73

Probleme de ordin religios
În secolele IV- V, pe plan intern, istoria Bizan ţ ului se va confrunta cu diverse
probleme de ordin religios. Trebuie reţinut faptul c ă prin dezvoltarea monahismului,
care se organizeaz ă în secolele IV- V, creşte în mod evident forţ a moral ă şi social ă a
creştinismului, ce se va manifesta acum şi sub forma unei forţ e de expansiune
deosebit ă, prin evanghelizarea Armeniei de către Grigorie Lumină torul, a Abisiniei de
către Frumen ţiu, a goţilor de către Ulfila. Tot acum asist ăm şi la sfâr ş itul
păgânismului. Împăratul Constantiu luase mai multe măsuri favorabile creş tinilor,
limitând activitatea păgânilor. Din păcate, succesorul să u Iulian, educat atât în
spiritul păgânismului grec cât şi în religia creştin ă, odat ă ajuns la putere a dat un
edict prin care ordona redeschiderea templelor şi reorganizarea cultului pă gân. El a
dat şi o declara ţie de toleran ţă, îns ă a exclus pe creştini din func ţ iile importante ale
Statului. Dup ă moartea lui Iulian, pân ă la Teodosie I, păgânii au continuat s ă observe
nestingeri ţi cultul şi obiceiurile lor. Teodosie I a luat îns ă mă suri dure împotriva
păgânilor: faimosul edict din 392 interzicea sacrificiile şi orice ceremonie păgân ă
precum şi accesul la temple. Jocurile olimpice au fost ş i ele interzise în 393, iar
misterele lui Eleusis în 396. În Occident, episodul cel mai semnificativ ră mâne
decizia luat ă de Graţian de a scoate statuia zeiţ ei Victoria din Senatul de la Roma,
care simboliza în ochii tuturor grandoarea trecutului roman.
Dup ă Sinodul de la Niceea, împăratul Constantin cel Mare nu a dus o politic ă
bine definit ă cu privire la arieni. Printre succesorii săi, Constantiu ş i Valens au fost
arieni. În vremea lui Teodosie I, acesta va fi îns ă foarte categoric cu arienii, gonind
din Constantinopol pe episcopul arian şi dând niceenilor toate bisericile din ora ş . În
380, el a publicat un edict prin care numai cei care aderau la învăţătura niceean ă cu
privire la Sfânta Treime aveau dreptul s ă se considere «creş tini catolici», în timp ce
ceilal ţi, arienii, erau considera ţ i eretici. Un sinod convocat de Teodosie I la
Constantinopol în 381, confirma simbolul de credin ţă de la Niceea în ceea ce privea
consubstan ţialitatea Tatălui şi a Fiului şi completa afirmând consubstan ţ ialitatea
Sfântului Duh cu celelalte dou ă Persoane. Aceala şi Sinod fixa ş i locul episcopului de
la Constantinopol: primul dup ă cel de la Roma. Nu era vorba înc ă de egalitate, dar
asist ăm deja la pozi ţia de superioritate a scaunului de la Constantinopol fa ţă de
ceilalti confra ţi din Răsărit. Aceste hotă râri extrem de importante i- au asigurat lui
Teodosie I un loc de frunte în istoria creştinismului, ală turi de Constantin cel Mare.
Teodosie proclama de fapt c ă nu exist ă toleran ţă în materie de religie: este o religie
de Stat obligatorie, a cărei dogm ă este fixat ă de împărat, care o impune supu şilor să i.
Ortodoxie şi erezie devin acum subiect politic şi religios în acelaş i timp sau în unele
situa ţii, puncte de vedere care risc ă s ă se confunde. Trebuie notat faptul c ă aceast ă
politic ă a lui Teodosie se opunea ideilor pe care le apă ra în acea vreme în Occident
Sfântul Ambrozie, convins c ă în problemele biserice şti nu trebuie s ă se amestece
puterea temporal ă. Astfel, atitudinea lui Teodosie anun ţ a viitoarele conflicte dintre
Răsărit şi Apus. În sfârş it, locul pe care- l va ocupa de acum înainte
Constantinopolul, va declan şa reac ţia episcopilor de la Antiohia ş i Alexandria,
jucând astfel un rol important în luptele din secolul al V- lea, aspectul teologic
mascând uneori interese de ordin material.
74

Marile migraţ ii şi
arianismul popoarelor barbare
Barbarii nu au fost mereu tenta ţi s ă intre în Imperiu prin violen ţă sau pentru
jaf: popoarele germanice nu aveau decât admira ţie şi respect pentru măre ţia roman ă .
Ei doreau numai s ă beneficieze de binefacerile si de bogăţ iile sale, de aceea Imperiul
i- a primit adesea cu bună voin ţă în armat ă sau administra ţie. Asistă m uneori la o
adevă rat ă «invazie pacifist ă ». În vremea lui Teodosie I, sau mai ales sub Arcadius,
goţii devin atotputernici la Constantinopol, iar conduc ătoarul lor, Gainas, reuş eş te
chiar să- l omoare pe Eutropius, unul din favori ţii Curţ ii imperiale. Urmarea acestui
gest: o revolt ă popular ă soldat ă cu asasinarea lui Gainas. Pe timpul lui Marcian ş i
Leon I, un alt conduc ător got, Aspar, ajunge s ă guverneze Orientul pân ă în ziua în
care împă ratul, avertizat de pericolul unei nemul ţumiri generale, îi înlătur ă atât pe
Aspar cât şi pe partizanii săi, punând astfel capăt influen ţei goţ ilor la
Constantinopol. Nu va fi îns ă uşor pentru Imperiu s ă fac ă fa ţă masei germanice sau
altor barbari «agita ţi», atunci când în fruntea lor s- au aflat conduc ători ambi ţioş i.
Numai c ă vizigo ţii lui Alaric, hunii lui Atilla, sau ostrogo ţii lui Teodoric, dup ă ce vor
pune în mare pericol Orientul, vor fi dirija ţi că tre Occident, ce va fi sacrificat în cele
din urm ă în beneficiul salvării celeilalte jumă tăţi a Imperiului.
Vizigo ţii
Imperiul a considerat o bun ă perioad ă de timp c ă remediul pentru a face faţă
tendin ţ ei de depopulare a unor zone ar fi stabilirea triburilor germanice cu statut de
foederati . Măsura era oricum binevenit ă, deoarece aceş tia exercitau presiuni serioase
la frontiere. Astfel, în vremea împă ratului Valens, întâlnim în Moesia Inferioar ă cca.
20.000 de vizigo ţi, care în scurt timp se vor revolta. În urma bătă liei de la
Adrianopol din 378, romani sunt înfrân ţi, iar împă ratul Valens este ucis.Teodosie I a
reuşit să- i mai potoleasc ă , impunându - le chiar un tratat de pace prin care era
men ţinut ă condi ţia lor de foederati . Dup ă moartea lui Teodosie, conduc ă torul vizigot
Alaric a declan şat o nou ă ofensiv ă , de data aceasta în Tracia, apoi în Macedonia,
Tesalia şi chiar în Peloponez. În urma negocierilor, împăratul Arcadius a obţ inut
instalarea vizigo ţilor în Illiric, iar Alaric a fost numit magister militum per Illyricum .
Măsura se va dovedi abil ă, aten ţia lui Alaric îndreptându - se acum că tre Occident.
Dup ă o prim ă tentativ ă în 402, când este învins de generalul lui Honorius, Stilichon,
Alaric reuş eşte în 410 s ă cucereasc ă Roma. Dup ă aceast ă dat ă ei se vor instala în
Galia şi Spania şi
nu îi vom mai întâlni în Orient.
Hunii
Ei au fost cei care i- au înlocuit pe vizigo ţi. Teodosie al II- lea le dă dea anual un
tribut în aur. Bienecunoscutul conduc ător hun Atilla nu se va mul ţ umi cu acest
tribut şi va obţine de la Teodosie al II- lea şi titlul de magister militum . Nesatisf ă cut,
Atilla a trecut Dunărea în 441 cucerind oraşele Sirmium şi Naissus (Ni ş ),
îndreptându - se către Constantinopol. Constrâns ş i de pericolul persan, Teodosie al
II- lea a semnat în 443 un tratat umilitor cu hunii, prin care tributul anterior era
75

triplat. În cele din urm ă Atilla şi- a dirijat forţ ele că tre Vest, iar în 452 e înfrânt de
către împă ratul Marcian, Imperiul fiind salvat pentru a doua oar ă.
Ostrogo ţii
Suple ţea diploma ţiei bizantine se va manifesta înc ă odat ă cu prilejul invaziei
ostrogo ţilor. Sub Leon I ei au primit pământuri, numai c ă ş eful lor, Teodoric, mândru
de serviciile aduse împăratului Zenon, s- a arătat exigent ş i a invadat Peninsula
Balcanic ă, amenin ţând Constantinopolul. Tot acum lucrurile se precipit ă ş i în
Occident: în 476, un şef al unor triburi germanice, Odoacru, l- a înlă turat pe ultimul
august de sânge roman, Romulus Augustus, cucerind Italia. În plus, el obţ ine de la
Zenon delega ţie pentru a guverna Italia. Dându- ş i seama de pericolul reprezentat de
o astfel de autonomie, Zenon se gânde şte să- l pedepseasc ă atât pe el, cât ş i pe
Teodoric. Planul său era urmă torul: îl sfătuie şte pe acesta din urm ă s ă lupte
împotriva lui Odoacru, promi ţ ându - i în cazul unei victorii succesiunea. Teodoric
reuş este să- l înfrâng ă pe Odoacru, cucere ş te Ravenna, iar Orientul este salvat pentru
a treia oar ă. Teodoric se instaleaz ă ca suveran al Italiei având Ravenna drept
capital ă, cerând împă ratului Anastasie legitimitatea. Prin acest gest se poate observa
cum împăratul din partea oriental ă a Imperiului reuşea să- şi păstreze încă
autoritatea. Aparen ţele erau salvate: Imperiul îşi conserva unitatea, iar împă ratul
autoritatea. Vom asista îns ă la un proces care cu timpul se va accentua, anume acela
al opozi ţiei din ce în ce mai vizibil ă dintre Orientul intact şi Occidentul deş irat între
ostrogo ţii ce deţineau Italia, francii ce ocupau o bun ă parte a Galiei, vizigo ţ ii care
aveau restul Galiei şi Spania, iar vandalii deţin ători ai Africii. De altfel, încerc ă rile lui
Justinian din secolul al VI- lea, de refacere a frontierelor occidentale se vor dovedi în
bun ă măsur ă zadarnice, separa ţia fiind defintiv ă.
Prezen ţa acestor barbari la grani ţele Imperiului era o tradi ţie, ca ş i încadrarea
lor uneori în armata roman ă; puterea civilizatoare a romanit ăţii asigura însă
asimilarea lor rapid ă . Invaziile masive din secolele IV- V vor modifica profund datele
prezen ţ ei barbare pe teritoriul Imperiului suscitând aprigi controverse. Pentru unii,
lumea roman ă risca să- şi piard ă identitatea: aceşti barbari trebuiau elimina ţ i cu atât
mai mult cu cât o bun ă parte dintre ei erau arieni. Pentru alţii, încrez ă tori în
superioritatea civiliza ţiei romane, prezen ţa lor era o şans ă pentru repopularea unor
teritorii ca cele din Tracia, depopulate înainte de invazii. În cazul ostrogo ţ ilor lui
Teodoric, prea puternici pentru a fi învinş i şi prea numero şi pentru a fi asimila ţ i,
este experimentat ă chiar o solu ţie original ă: devenit magister militum , regele
ostrogot conduce Italia cucerit ă în numele împă ratului şi men ţine administra ţ ia
roman ă.
Aceast ă situa ţie necesita de asemenea şi o pace durabil ă pe cel de al doilea
front, deschis aproape în permanen ţă confrunt ărilor cu perş ii. Luptele se vor da timp
de mai multe decenii pentru controlul câmpiilor bogate situate între Tigru ş i Eufrat
sau pentru oraşe prospere precum Edessa. În aceast ă zon ă, singura solu ţie viabilă
era o pace durabil ă, pe care o vor încheia în cele din urm ă Justinian ş i Cosroe I în
anul 532.
76
Arianismul popoarelor migratoare

Începând cu a doua jumă tate a secolului al IV- lea, arianismul şi- a gă sit noi
adep ţi printre popoarele migratoare. Astfel, informa ţ ii precise despre arianismul
acestor popoare avem din 376, când goţii lui Fritrigern, în ră zboi cu cei ai lui
Atanaric 156 şi amenin ţa ţi de huni, au acceptat creştinismul de nuan ţă arian ă impus
de împă ratul Valens. Privitor la acest moment, Socrate spunea: “Fritrigern ceru
ajutorul împăratului Valens, care comand ă trupelor ce se aflau în garnizoan ă în
Tracia spre a- l sus ţ ine. Fritrigern biruind pe Atanaric cu ajutorul acestei sporiri de
puteri, a vrut să- şi arate recuno ştiin ţa pentru binele făcut şi a îmbrăţ işat credin ţ a
împăratului şi i- a îndemnat şi pe supu şi s ă fac ă acela şi lucru” 157 . La rândul să u,
Teodoret de Cyrr spunea c ă supu şii care au trecut Dunărea ş i au încheiat pace cu
Valens “primiser ă de mult ă vreme razele cuno ştiin ţei dumnezeie şti şi erau hrăni ţ i cu
dogmele apostolice” 158 . Din acest citat se poate observa c ă ei erau ortodoc ş ii fapt
confirmat de răspunsul pe care l- au dat lui Valens: “nu vom suporta s ă pără sim
învăţătura părinteasc ă” 159 . Procesul de evanghelizare arian ă intreprins de Ulfila la
Nordul Dunării nu poate fi pus la îndoial ă 160 , istoricul Orosiu spunând chiar c ă goţ ii
au solicitat împă ratului Valens trimiterea de episcopi 161 . La rândul să u, profesorul
Emilian Popescu este de părere c ă putem afirma c ă se aflau arieni printre goţ ii
evangheliza ţi din stânga Dunării, dar de dat ă recent ă şi într- un num ă r destul de
redus; de fapt, ei dateaz ă din vremea în care la cererea lui Fritrigern, împă ratul
Valens le- a trimis misionari şi
episcopi arieni 162 . De asemenea, trebuie s ă luă m în
considera ţie şi faptul c ă pentru goţ ii de rând, mai precis pentru marea lor
majoritate, diferen ţe între ortodoc şi şi arieni nu existau 163 .
În privin ţa vieţii biserice şti a vizigo ţilor se cunosc foarte puţ ine lucruri. Cu
toate acestea putem remarca activitatea misionar ă a Sfântului Niceta de Remesiana
printre vizigo ţii din Illiric, făr ă a cunoa şte îns ă rezultatele ei 164 . Se pare c ă pe vremea
conduc ătorului lor Reccared (586), sub influen ţ a episcopului Leandru de Sevilla, ei
au renun ţat
la arianism convertindu - se la Ortodoxie 165 . Episcopii arieni au fost
invita ţi s ă urmeze calea regelui, arianismul disp ărând din regatul vizigot după
aproximativ doi ani. Unitatea bisericeasc ă a fost sărbătorit ă de Reccared printr - un
sinod care a avut loc la Toledo în anul 589, la care regele a mărturisit credin ţ a
ortodox ă şi l- a anatematizat pe Arie. La fel, părin ţii, episcopii şi ceilal ţ i clerici sau
156 Fa ţă în fa ţă se aflau pe de- o parte grupurile gotice creştinate ale lui Fritrigern ş i Alaviv, iar de
cealal ă parte grupurile gotice pă gâne, cel mai important fiind cel al lui Atanaric sau cel al lui
Winguric, Inguric şi alţii. Cf. Dan Gh. TEODOR, Creştinismul la est de Carpa ţi de la origini pân ă în
secolul al XIV- lea, Iaşi, 1991, p. 57.
157 SOCRATE, Historia ecclesiastica , IV, p. 33 trad. de I. GHEORGHIAN (1897), text din FHDR, vol. II (H.
MIHĂILESCU şi V. POPESCU), Bucure şti,
1970, p. 222- 231.
158 TEODORET DE CIR, Historia ecclesiastica , trad. Pr. V. SIBIESCU, col. P.S.B., p.44.
159 IBIDEM.
160 K. KLEIN, Gotenbischof Wulfilas als Bischof und Missionar , în Festschrift F. Müller, Stuttgart, 1967, p.
84- 107.
161 OROSIU, Historiarum adversum paganos libri VII, text şi trad în FHDR II, p. 188- 197.
162 E. POPESCU, Creştinismul în eparhia Buzăului pân ă în secolul al VII- lea , în Spiritualitate ş i istorie ,
vol. I, p. 271.
163 “Crezul” lui Ulfila din Scrisoarea lui Auxen ţ iu de Durostorum , infirm ă unele supozi ţ ii mai vechi
conform cărora Ulfila s- ar fi putut întorce la Ortodoxie dup ă moartea lui Valens. Cf. R.P.C. Hanson,
The Search for the Christian Doctrine of God. The arian Controversy 318- 381. Edinburgh, 1993, p.
590.
164 PAULIN DE NOLLA, Carmen XVII, text şi trad. în FHDR, vol. II, p. 176- 181.
165 ISIDOR DE SEVILLA, Historia Gothorum Wandalorum Sueborum , p. 52- 53, trad. în englez ă de G.
DONINI şi G.B. FORD jr., History of the Goths, Vandals and Suevi, Leiden, 1970.
77

persoane din fruntea regatului au semnat o mărturisire de credin ţă împotriva
învăţăturii greşite a lui Arie 166 . La sinodul de la Toledo se afirma din păcate ş i
purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul o inova ţie care s- a dovedit a fi pân ă astă zi un
serios obstacol pentru restabilirea unităţ ii biserice şti 167 . Chiar şi în aceste condi ţ ii
Reccared şi vizigo ţii nu se considerau desp ărţ iţi de Biseric ă , iar acest adaos este
posibil s ă fi fost introdus pentru a accentua puterea dumnezeiasc ă a Fiului, într- un
act de negare a arianismului 168 .
Pentru ostrogo ţi putem spune c ă au fost barbarii care au primit arianismul de
la vizigo ţi. Cu toate c ă este destul de greu de spus când a avut loc convertirea
ostrogo ţilor, se pare c ă lucrarea misionar ă din timpul regilor Valamir, Teodomir ş i
Vidimer, foederati ai Imperiului în Panonia, a jucat un rol important în acest proces.
De asemenea, la sfârş itul secolului al V- lea ostrogo ţii lui Teodoric au fost converti ţ i
la creştinismul arian. Fie c ă ne află m în Tracia, Moesia sau Panonia, cel mai probabil
este c ă vizigo ţii, deveni ţi urma şi ai lui Ulfila, au propov ăduit credin ţa semiarian ă
printre fraţ ii lor goţi 169 . Este de necontestat faptul c ă în acest proces o mare
importan ţă a avut şi traducerea Bibliei, înţeleas ă şi de ostrogo ţ i. Jordanes este
convins de dependen ţa arianismului ostrogo ţilor de cel al vizigo ţilor 170 . Această
filiaţ ie religioas ă este demonstrat ă şi de calendarul gotic comun celor dou ă neamuri.
Pe de alt ă parte este greu de înţeles cum misionarii vizigo ţ i arieni au putut veni la
Contantinopol sau din Moesia lui Ulfila s ă propov ăduiasc ă ostrogo ţilor invada ţ i de
huni dup ă 370 171 . De aceea, este mult mai uşor s ă ne imagin ăm c ă ostrogo ţ ii au
putut fi aduş i la creştinismul arian în provincia Panonia, deci între anii 456- 472. Lex
gothica , credin ţa şi legea goto- arian ă , au ajuns la cea mai mare înflorire în regatul
lui Theodoric cel Mare 172 . Theodoric a profesat un arianism generator de cultur ă :
crea ţ iile arhitecturale legate de arianismul ostrogot sunt dintre cele mai celebre
realiz ări ale antichit ăţ ii târzii, nu numai ale perioadei în care Theodoric a condus
acest regat. Arianismul în forma în care a fost preluat şi dezvoltat de ostrogo ţ i, a
avut un rol important în sus ţinerea şi dezvoltarea identit ăţii lor, iar prin toleran ţ a
afişat ă uneori de Theodoric fa ţă de creştini sau evrei, el a câş tigat sprijin politic din
partea acestora. Probabil c ă dac ă nu ar fi fost ră zboiul de pe vremea lui Justinian,
ostrogo ţii ar fi trecut la Ortodoxie odat ă cu vizigo ţ ii. Universul religios al
ostrogo ţilor nu a fost schimbat radical odat ă cu trecerea la creş tinismul arian. Nu
trebuie s ă credem c ă arianismul ostrogo ţilor era departe de cel nă scut la biserica
Baucalis din Alexandria. Practicarea acestei forme de creştinism a permis însă
nobililor păgâni s ă fac ă parte din Orbis Romanum et Christianum făr ă s ă renun ţ e la
vechile tradi ţii păgâne 173 . Dezvoltarea structural ă a Bisericii ariene era legat ă ş i de
contactul cu Biserica Ortodox ă organizat ă, iar trăirea simpl ă a creş tinismului i- a
apropiat pe ostrogo ţii de rând de arianism. Se poate spune c ă a existat un mesaj
comun al creştinismului, astfel încât arieni şi ortodoc şi au putut face unii paş i
împreun ă.
166 A.M. JACQUIN, Histoire de l’Eglise, t. II, Paris, 1936, p. 389- 390.
167 Vezi adaosul Filioque.
168 Vezi J. MEYENDORFF, op. cit. p. 163.
169 H. KUHN, Die gotische Mission , în Saeculum , 27, 1976, p. 50- 65.
170 O.J.MAENCHEN- HELFEN, The World of the Huns , Berkeley, Los Angeles, London, 1973, p. 61.
171 E.A. THOMSON, Christianity and the Northern Barbarians , în ed. A.D. MOMIGLIANO, The Conflict
between Paganism and Christianity in the Fourth Century , Oxford, 1963, p. 70.
172 H. WOLFRAM, History of the Goths , Berkeley, Los Angeles, London, 1988, p. 331.
173 Th. BURNS, A History of the Ostrogoths , Bloomington, 1984, p. 160- 161.
78

Creştinismul adoptat de goţ i sau de alte popoare barbare este diferit prin
dogm ă de cel ortodox, dar în privin ţ a cultului este aproape identic. Procopius de
Cezareea scria c ă ceremoniile nu difer ă aproape deloc 174 , Salvian ne spune c ă “goţ ii
citesc din acelea şi cărţi, din profe ţi, apostoli şi Evanghelii” 175 , iar Victor de Vita indică
faptul c ă se serveau de limba lor şi ca limb ă liturgic ă, graţ ie îndeosebi traducerii
Bibliei de către Ulfila 176 . O alt ă particularitate a ritului got era şi obiceiul de săvârş i
slujbele noaptea sau în zori 177 . Acest obicei era atât de reprezentativ pentru arieni
încât un episcop italian ajunge s ă fie acuzat în aceast ă perioad ă pentru simplu fapt
c ă ţinea
slujbele noaptea 178 .
Iconografia baptisteriului arian de la Ravenna ne arat ă c ă Hristos nu este un
simplu om: la Botez un înger se afl ă lâng ă El. Pe tronul care se vede în ceruri este
reprezentat ă Sfânta Cruce, iar Tatăl nu este nică ieri. Cu alte cuvinte, Hristos nu este
de aceea şi natur ă cu Tatăl, El are un loc privilegiat, dar nu cu Dumnezeu- Tatăl 179 . În
acelaş i sens, al negării întrup ă rii Fiului lui Dumnezeu, arienii nu vedeau natura
trupului, astfel încât cultul Sfinţilor constituia un alt aspect care diferen ţ ia
arianismul barbar de creştinism 180 . Goţii arieni aveau propriul calendar liturgic ş i
păstrau formulele tradi ţionale ale clerului: episcopi, preo ţ i, diaconi. În momentul
intră rii în grani ţele Imperiului, multor popoare barbare nu le- a fost greu s ă renun ţ e
la păgânism, excep ţie făcând francii şi suevii, care şi- au men ţinut credin ţa păgână timp de o genera ţie. Pân ă la urm ă arianismul nu a avut prea mari ş anse de
supravie ţuire, deoarece dup ă secolul al IV- lea era asociat barbariei. Sensul civilizator
a generat trecerea creştinismului arian spre creştinismul ortodox.
Secolul lui Justinian (518- 610)
La începutul sec. al VI- lea, Imperiul îşi revenise de pe urma ş ocului produs de
invazii; politica riguroas ă dus ă de Anastasie adusese Statului prosperitate financiar ă ,
condi ţii care îi vor permite lui Justinian s ă se îndrepte mai degrab ă că tre Occidentul
roman. Acest mare cuceritor a cunoscut înc ă de la început o serie de dificult ăţ i.
Urma ş al unchiului său Iustin I (518- 527) 181 , el a trebuit s ă fac ă fa ţă în anul 532 unei
teribile revolte. Unul din locurile privilegiate de dialog şi confruntare între împărat ş i
popor era la vremea aceea hipodromul . O parte a popula ţiei capitalei era organizat ă
în facţiuni, la început îndeplinind mai degrab ă rolul unui club însă rcinat cu
organizarea curselor: albaş trii şi verzii. Pentru asigurarea ordinii şi apără rii zidurilor,
174 PROCOPIU DIN CEZAREEA, De bello gothico , trad. de H. MIHĂ IESCU, Scriptores byzantini, vol. III,
Bucure şti,
1963, p. 18,31.
175 SALVIAN, De gubernatione Dei, trad. de D. POPESCU, în vol. Boethius ş i Salvinus . P.S.B., 72, 1992, p.
188- 330.
176 Cf. J. ZEILLER, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l’Empire romain , Paris,
1918, p. 514.
177 SOCRATE, Op. cit. p. 8.
178 Cf. J. ZEILLER, Op.cit. p. 515.
179 M. ROUCHE, Clovis. Suivi de vingt et un documents traduits et commenté s, Paris, 1996, p. 265.
180 Neaşteptând pe Hristos s ă se întrupeze în fiecare, sfin ţ ii nu reprezentau pentru arieni Trupul lui
Hristos. De aici şi lipsa unei ecleziologii ariene. Ei dau exemple despre puterea miraculoas ă în trup: pe
de- o parte, minuni precum cele ale Sfântului Martin de Tours ş i cele ale Sfântului Hilarie de Poitiers,
iar pe de alt ă parte, înfrico şătorul comportament al poseda ţilor.
181 A.A. VASILIEV, Justin the first , Cambridge, 1950.
79

aceste facţiuni dispuneau de aşa- numitele miliţ ii, aproximativ 900 de oameni pentru
albaş trii ş i 1500 pentru verzi. Între aceste partide formate îndeosebi din tineri
turbulen ţi, confrunt ările erau frecvente; în plus, între ele aveau loc ş i dezbateri
religioase, verzii fiind în majoritatea lor monofizi ţi, iar albaş trii calcedoneni. Chiar
dac ă disputele erau frecvente, în anul 532 cele dou ă partide se aliaz ă sub deviza:
Nika (învinge). Debordat de situa ţie, Justinian se gânde şte s ă fug ă. Din fericire soţ ia
sa Teodora, care provenea din mediul popular al hipodromului, refuz ă ideea
împăratului şi în cele din urm ă revolta este înăbuş ită
182 . Dup ă acest eveniment care
putea avea consecin ţe dramatice pentru Justinian, acesta îş i poate pune în aplicare
cele dou ă obiective ale domniei sale: pe de- o parte restabilirea integrit ăţ ii teritoriale
şi prosperitatea Imperiului, iar de cealalt ă parte impunerea unei ortodoxii în care
împăratul putea decide asupra dogmelor şi a organiz ării Bisericii. Astfel se explic ă
întreaga politic ă extern ă a lui Justinian, în care ideea dominant ă era recucerirea
Occidentului, în timp ce opera sa legislativ ă şi administrativ ă viza s ă redea
Imperiului forma iniţial ă şi
splendoarea sa.
Pentru problemele de ordin religios, Roma nu mai oferea solu ţii ş i de aceea
Justinian ezita, înclinând în cele din urm ă pentru o înţelegere cu Occidentul ş i cu
papalitatea. Soţia sa, Teodora, avea îns ă mai mult înclina ţii monofizite, înţ elegând
poate mai bine importan ţa
provinciilor orientale.
Expansiunea militar ă a lui Justinian
Pentru refacerea Imperiului Roman, Justinian avea nevoie de libertate de
mişcare în partea de Vest şi în acest sens el rezolv ă chestiunea perş ilor prin pacea
din 532. În baza tratatului încheiat cu Chosroe I Anuchrirvan (531- 579) se dorea
realizarea unei păci eterne, în baza căreia Bizan ţul se obliga s ă plăteasc ă cca. 11.000
livre de aur în schimbul apără rii de către perş i a Caucazului. În anul 540, Chosroe
încalc ă tratatul de pace încheiat în urm ă cu 7 ani şi invadeaz ă Siria, distruge
Antiohia, cucerind mai multe oraşe. În Nord, perşii invadeaz ă Armenia, Iberia ş i
ocup ă Lazica, pe malul oriental al Mării Negre. Pentru a rezolva noua situa ţ ie,
Justinian accept ă mărirea tributului, obţinând un armisti ţiu de 5 ani. Acest armisti ţ iu
a mai fost prelungit de înc ă dou ă ori ş i nu a putut fi transformat într- un tratat de
pace pe o durat ă de 50 de ani decât în anul 562. Tributul a fost ridicat la 30.000 de
solidi, daţi de bizantini în schimbul eliber ării de către perşi a Lazicăi. Aceş ti bani
erau plătiţ i pentru apă rarea Caucazului împotriva barbarilor din Nord. Plata a fost
făcut ă în avans pe primii 7 ani, iar în al optulea an trebuia plă tit în avans pe
urmă torii 3 ani. Victoriile perş ilor în Orient marcau astfel începutul perioadei
marilor expansiuni în detrimentul Bizan ţului.
Dup ă pacea din 532, prin generalul Belizarie, Justinian recucere ş te Africa din
mâna vandalilor condu ş i de Gelimar. Regatul vandal este nimicit, iar teritoriile sale
revin Imperiului bizantin, fiind organizate într- o prefectur ă a pretoriului separat ă ,
care cuprindea 6 provincii, inclusiv Sardinia 183 . Luptele de gheril ă provocate de
182 R. BROWNING, Justinian and Theodora , Londra, 1971.
183 Ch COURTOIS, Les vandales et l’Afrique , Paris, 1955.
80

ăştina şii mauri înceteaz ă şi ele în 548, când sunt înfrân ţi de strategul 184 bizantin
Ioan Troglita.
În anul 535, acela ş i general Belizarie începe recucerirea Italiei din mâna
ostrogo ţilor.
Cad pe rând Roma 185 şi Ravenna, capitala ostrogo ţilor, reuşind să- l facă
prizonier pe Vitiges, conduc ătorul ostrogo ţ ilor. Cu toate acestea, bizantinii vor fi
nevoi ţi s ă mai aştepte înc ă pân ă în 552, când un alt ilustru general bizantin, Narses,
îi va înfrânge pe ostrogo ţi la Busta Galorum. În 554, Justinian a dat o lege numit ă
Pragmatica sanctio , prin care restabilea autoritatea Bizan ţului
asupra întregii Italii.
Între anii 550- 554, Justinian profitând de un conflict intern al vizigo ţ ilor din
Spania, trimite trupe pe mare, care reuşesc s ă cucereasc ă pentru Imperiu Sud- Estul
ţării, inclusiv Cartagina Nou ă, Malaga şi Cordoba 186 . Chiar dac ă numai o parte a
Imperiului Roman fusese recucerit ă, Justinian a reuşit cel puţin s ă transforme Marea
Mediteran ă în ceea ce era altădat ă: un lac roman. Numai c ă în Orient apar noi
ameni ţări: perşii, hunii şi mai nou slavii. Slăbit, Justinian se va mulţ umi în cele din
urm ă cu plata unui tribut, iar pe barbari îi va ţine la distan ţă printr - o diploma ţ ie
abil ă.
Implicarea Imperiului la Dunărea de Jos
La Dunărea de Jos Imperiul bizantin a avut de înfruntat incursiunile slavilor ş i
bulgarilor, amesteca ţ i cu trupe de huni. În 528 a avut loc prima incursiune la
Dunărea de Jos, la care au participat conduc ători de elit ă precum: Baduarius,
magister militum et dux Scythiae şi Iustinus, magister militum et dux provinciae
Moesiae Secundae . Armata bizantin ă a fost înfrânt ă , Iustinus a murit pe câmpul de
lupt ă, invadatorii prădând un vast teritoriu pân ă în Tracia. În anul 529, cete de
sclavini 187 în alian ţa cu bulgarii pătrund din nou în Imperiu, dar sunt respin ş i de
armata imperial ă, comandat ă de gepidul Mundus, numit în acelaş i an magister
militum per Illyricum . Un an mai târziu Chilbudios, un ofiţer de origine slav ă numit
de Justinian magister militum per Thraciam şi pus s ă păzeasc ă Istrul, reuşe ş te în
numai 3 ani să- i alunge pe huno- bulgari ş i pe sclavini din dioceza Traciei. Procopius
de Cezareea, contemporan cu împă ratul Justinian, în lucrarea De bello Gothico III, 14,
1- 6, ne spune: «Chilbudios, era aşa de temut de barbari, încât timp de trei ani, cât s-
a ostenit în acest ă cinste, nimeni nu a mai trecut Istrul împotriva romanilor….» 188 . Cu
aceast ă ocazie au fost recucerite mai multe puncte strategice din Oltenia, Muntenia
şi din Banat, între care Drobeta, Sucidava, Turris (Turnu Mă gurele), Constatiniana
Dafne, Liderata şi a fost extins ă domina ţia bizantin ă pe o bun ă parte din teritoriul
fostei provincii Dacia. Moartea brutal ă a lui Chilbudios în 533, în urma unei lupte cu
sclavinii, a permis dup ă aceast ă dat ă incursiuni repetate ale barbarilor dincolo de
Dunăre. Pentru a le face fa ţă, Justinian a fă cut apel de mai multe ori la mijloace
diplomatice, a învrăjbit popula ţiile migratoare unele împotriva altora, ori a cump ă rat
pacea în schimbul unor apreciabile sume de bani. Astfel domina ţia bizantin ă este
184 Strategul era guvernatorul unei teme acumulând puteri civile şi
militare
185 Roma a rezistat unui lung asediu, organizat de ostrogo ţii condu şi
de Vitiges (536- 541)
186 P. GOUBERT, Byzance et l’Espagne wisigothes (554- 711), în REB, I, 1944, p. 5- 78.
187 Sclavinii reprezentau o popula ţie indo- european ă a cărei habitat iniţial era situat între Nipru ş i
Vistula; ei se vor instala în Balcanii bizantini formând mici principate independente sau sclavinii.
188 PROCOPIUS DE CEZAREEA, Op. cit., p. 35.
81

men ţinut ă nu numai în dreapta Dunării, ci şi dincolo de fluviu, pe o zon ă destul de
întins ă, în Banat, Oltenia şi Muntenia. Documentele arheologice ş i epigrafice din
aceast ă zon ă sunt o mărturie elocvent ă a expansiunii politice ş i economice bizantine
din vremea lui Justinian 189 .
În Peninsula Balcanic ă perioadele de pace cu cele de ră zboi au alternat la
intervale scurte. Pe vremea lui Justinian ultimele invazii de mari propor ţii în acest ă
zon ă sunt cele ale kutrigurilor, o ramur ă a hunilor, condu şi de Zabergan 190 . Dup ă ce
au distrus multe cetăţi în calea lor, printre care şi Dinoge ţia, aceştia vor fi înfrân ţ i cu
mare greutate de că tre generalul Belizarie, chiar sub zidurile Constantinopolului.
Spre sfârş itul domniei lui Justinian, la Dunărea de Jos şi- a făcut apari ţia o altă
popula ţie nomad ă, înrudit ă cu huno- bulgarii, avarii, pe care împă ratul i- a aş ezat cu
statut de foederati la frontiera fluviului.
Pentru a face fa ţă acestor repetate conflicte, Justinian a dat ordin s ă se
construiasc ă în Peninsula Balcanic ă şi la Dunărea de Jos sute de fortifica ţ ii dispuse
pe mai multe linii de apărare. În Scythia Minor a fost continuat ă opera de întă rire a
limesului început ă de Anastasius. Procopius de Cezareea men ţioneaz ă un numă r de
40 de aşezări la care au fost efectuate lucră ri de construc ţ ie. Între acestea pot fi
amintite: Sucidava, Axiopolis, Troesmis, Noviodunum, Aegissus, Ulmetum,
Constantiniana, Tomis, Callatis etc 191 .
Codul juridic de la Teodosie al II-lea la Justinian
Pentru a conduce pe oameni, Legea divin ă nu era de ajuns, ori Justinian a fost
moştenitorul unei situa ţii juridice destul de confuze. Cele câteva date men ţ ionate
mai sus marcheaz ă cu siguran ţă politica extern ă a lui Justinian, dar au mai puţin ă
greutate fa ţă de opera juridic ă realizat ă în vremea sa. Cu alte cuvinte Corpus Juris
Civilis este încoronarea şi punere la punct definitiv ă a lucră rilor anterioare. Datorit ă
imperfec ţiunilor întâlnite în Codexul Teodosian , a abunden ţ ei legislative din vremea
împăra ţilor din a doua jumă tate a secolului al V- lea (Leon, Zenon, Anastasius) se
impunea o oper ă de sintez ă. Pentru realizarea acestei lucră ri Justinian a avut
concursul unor juriş ti de seam ă , între care amintim pe Trebonian. Totul a început la
13 februarie 528, atunci când Justinian nume şte o comisie format ă din 7 membri, în
frunte cu Trebonian, având misiunea de a reuni într- un cod toate constitu ţ iile
(legile) imperiale în vigoare, de la Hadrian (117- 138) şi pân ă în secolul al VI- lea,
eliminând elementele care nu mai corespundeau cerin ţ elor timpului. Comisia trebuia
s ă utilizeze Codexul Teodosian precum şi culegerile particulare alcă tuite în timpul lui
Diocle ţ ian : Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus . Demersul lui Justinian s- a
concretizat pe 7 aprilie 529, când lucrarea intitulat ă Codex Justinianus a fost gata. La
15 decembrie 530, împă ratul nume şte o nou ă comisie format ă din 16 membri, pusă
sub conducerea aceluia şi Trebonian cu misiunea de a codifica lucră rile de
interpretarea legilor (jurispruden ţa) juriş tilor romani din secolele II- III. Dup ă trei ani
189 O. TOROPU, Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia Traian ă sub- carpatic ă (secolele III- XI) ,
Craiova, 1976, 264 p.; E. POPESCU, Inscrip ţiile greceşti ş i latine din secolele IV- XIII descoperite în
România , Bucure şti, 1976, p. 293- 349; Ion BARNEA, Octavian ILIESCU, Corina NICOLESCU, Cultura
bizantin ă în România , Bucure ş ti, 1971, p. 30.
190 Louis BREHIER, Vie et mort de Byzance , ediţia din 1992, Paris, p. 30- 39.
191 Emilian POPESCU, Istoria şi spiritualitatea… p. 84- 102.
82

lucrarea a fost gata şi publicat ă la 16 decembrie 533 sub numele de Pandecte sau
Digeste . La 21 noiembrie 533 a apărut o alt ă lucrare intitulat ă Institutiones , realizată
din însărcinarea lui Justinian de către Teofil şi Dorotei, profesori la ş colile de drept
din Constantinopol şi Beyruth, precum ş i de consacratul Trebonian. Lucrarea era de
fapt un manual elementar de drept, pus la îndemâna studen ţilor în drept ş i care
prezenta un material selec ţionat din Codex Justinianus şi Digeste , fiind împăr ţ it în 4
cărţi. Numărul mare de legi promulgate de Justinian în cursul celor 5 ani scur ş i de la
apari ţia lui Codex Justinianus (529) a impus publicarea unei noi ediţ ii înbog ăţ ite a
Codexului amintit şi care va apare sub numele de Codex repetitae praeselectionis la
16 noiembrie 534, în 12 cărţ i. Legile promulgate între anii 535- 565 au purtat numele
de Novellae, adic ă legi noi în numă r de 154 ş i redactate în marea lor majoritate în
limba greac ă. Unele dintre aceste legi făceau referire şi la teritoriul ţă rii noastre,
dându- ne informa ţii despre viaţa politic ă şi religioas ă din acest ă zon ă a Imperiului.
Astfel Novela a XI- a ne vorbe şte de arhiepiscopia Iustiniana Prima, întemeiat ă de
Justinian în anul 535 şi care avea în subordine dou ă episcopii din Banat, Lederata ş i
Recidiva 192 .
Toate lucră rile juridice publicate pe vremea lui Justinian au primit din partea
juriş tilor Universit ăţ ii din Bologna, începând cu secolul al XII- lea, denumirea de
Corpus Juris Civilis 193 . Cel care adesea este numit «ultimul împă rat roman» ş i «primul
bazileu bizantin», a rămas în istorie şi prin numeroasele sale iniţ iative legislative.
Atât faimosul său cod de legi, cât şi Digeste , Institutiones sau Novelele , reflectau de
fapt visul unei ordini universale creştine şi romane. Fragmente întregi din aceast ă
legisla ţie tratau despre Biseric ă, despre disciplin ă şi moral ă, accentuând concep ţ ia
bizantin ă şi medieval ă asupra Bisericii şi societ ăţii. Chiar dac ă principalele direc ţ ii
ale acestei legisla ţii urmă reau principii stabilite deja din vremea lui Constantin cel
Mare şi Teodosie I, contribu ţia lui Justinian rămâne profund ă. Nenum ăratele secţ iuni
ale Codului său vorbeau despre proprietatea bisericeasc ă , despre datoriile clerului,
despre drepturile episcopale în cadrul societ ăţii, despre disciplina călugă rilor sau
despre măsurile care trebuiau luate împotriva ereticilor. La rândul lor Novelele 6 ş i
123 reprezint ă un fel de constitu ţie a Bisericii Imperiale. Întemeiate esen ţ ial pe
legisla ţia canonic ă existent ă promulgat ă la Sinoadele Ecumenice, aceste texte
depăş eau cadrul strict ş i legiferau în domenii despre care sinoadele nu aminteau
nimic. De exemplu Justinian interzicea hirotonia ca episcop a celor care aveau soţ ii
sau copii 194 sau formula faimosul sistem al «pentarhiei», conform că ruia Biserica
Universal ă trebuia condus ă de 5 patriarhi: Roma, Constantinopol, Alexandria,
Antiohia şi
Ierusalimul 195 . Sistemul nu a func ţionat în mod real niciodat ă , schisma
monofizit ă eliminând de la început influen ţa Alexandriei ş i Antiohiei; rezulta mai
192 Alexandru A. MUNTEANU, Arhiepiscopia Justiniana Prima şi jurisdic ţ ia ei,
în S.T., XIV, nr. 7- 8, 1962,
p. 441- 470; Emanoil BĂBU Ş, Justiniana Prima în lumina noilor cercet ă ri , în S.T., XXXIX, 1987, nr. 1, p.
84; Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , vol. I, Bucure şti,
1980, p. 161.
193 Alain DUCELLIER, Byzance et le monde orthodoxe, Paris, 1997, p. 40- 43.
194 Codul lui Justinian, I, 3, 47. Numai prima condi ţie a rămas valabil ă dup ă Sinodul Trulan din 692.
195 Pentarhia sau conducerea în 5 este un cuvânt care apar ţ ine terminologiei oficiale bizantine:
Sfântului Maxim Mă rturisitorul în secolul al VIII- lea, Sfântului Teodor Studitul în secolul al IX- lea, lui
Fotie, Petru al Antiohiei în secolul al XI- lea, Balsamon al Antiohiei în secolul al XII- lea. Termenul
desemna o conducere colegial ă asigurat ă de Biseric ă la nivel universal, prin concertul celor 5
patriarhate majore ale Bisericii primare: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia ş i Ierusalim.Vezi
Elie MELIA, La Pentarchie, son historique, son elucidation canonique et theologique , în Témoignage et
Pensée Orthodoxe , nr. 46, 1985, p. 42.
83

degrab ă o suprema ţie de facto a Constantinopolului în Orient şi o autoritate redus ă a
celorlalte patriarhate ortodoxe.
Arta în perioada lui Justinian
Principala bazilic ă a capitalei imperiale, consacrat ă lui Hristos, Înţ elepciunea
lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24) , fusese contruit ă iniţial în vremea lui Constantin ş i
Constans. Ea a fost incediat ă în 404 pe vremea tulbur ă rilor provocate de exilul
Sfântului Ioan Gur ă de Aur. Reconstruit ă pe timpul lui Teodosie al II- lea ea a fost
înc ă o dat ă distrus ă în timpul răscoalei Nika, în 532. Reconstruc ţ ia edificiului i- a
permis lui Justinian să- şi afirme vocaţ ia sa de constructor, exprimat ă atât în capital ă
cât şi în provincie prin ridicarea de noi biserici sau alte edificii. Împă ratul va
încredin ţa unor savan ţi precum geometrului Antemios din Tralles ş i fizicianului
Isidor din Milet, construirea unei imense bazilici cu cupol ă . În cinci ani edificiul a
fost gata, iar la inaugurarea sa pe 27 decembrie 537, Justinian declarând: ”Te- am
învins Solomoane”. Din păcate, în urma unui puternic cutremur de pă mânt, cupola
se va dărâma şi va fi refăcut ă în 563. Caracteristica acestei biserici era tocmai
mărimea cupolei, cu un diametru iniţial de 31 m., ridicat ă la o înălţ ime de 50 m.
Aceast ă cupol ă domina întreg edificiul. Procopius de Cezareea spunea c ă ea “este
atât de uşoar ă şi aerian ă, c ă pare c ă st ă mai puţ in pe ziduri, decât c ă este suspendat ă
cu un lan ţ de aur din înaltul cerului” 196 . Susţinut ă de 4 mari arcuri, care se sprijin ă
pe 4 piloni foarte puternici, ea se propte şte la Est ş i la Vest pe 2 mari semicupole,
care la rândul lor au ca punct de sus ţinere 3 niş e semicirculare. Cupola reprezenta
de fapt Împărăţ ia lui Dumnezeu care domin ă pe cea a oamenilor. În timpul
diverselor ceremonii ce vor avea loc pân ă la 1453, împăratul ocupa spa ţ iul de sub
cupol ă tocmai pentru a aminti asisten ţei legă tura sa cu Dumnezeu, în centru fiind
sfera cereasc ă şi trimisul pe pământ, împăratul 197 . Prin abilitatea lor extraordinară
arhitec ţii au reuşit s ă fac ă în acelaş i timp şi un edificiu solid, de propor ţ ii
armonioase, realizând o adevă rat ă capodoper ă 198 . Poate c ă îndră zneala lor a fost
puţin cam mare dovad ă fiind cutremurul care a dus la dărâmarea cupolei, refăcut ă
ulterior de acelaş i Isidor din Milet. De atunci încoace, Sfânta Sofia apare ca una
dintre cele mai mari crea ţii ale arhitecturii, un monument tipic, în care se rezum ă un
întreg ansamblu de metode şi idealuri de art ă . Cupola va deveni de acum încolo
caracteristica arhitecturii bizantine. În exterior, basilica nu are nimic deosebit,
zidurile fiind construite din cărămid ă aparent ă. În schimb, interiorul are o bogăţie ş i
un lux deosebit, care au devenit de asemenea caracteristice stilului bizantin.
Frumusetea pavajului din marmur ă şi mozaic, coloanele înalte de marmur ă ,
decora ţia bogat ă a capitelurilor lucrate ca nişte bijuterii, placajul pere ţ ilor cu
marmur ă policrom ă care vor s ă imite covoarele din Orient, stră lucirea mozaicurilor
de pe cupole şi abside, minunatele vase din aur şi argint, ţesăturile din mătase ş i aur
196 Emilian POPESCU, Istoria ş i spiritulitatea… , p. 88.
197 A. GRABAR, L’Empereur dans l’art byzantin , Londra, 1974.
198 C. MANGO, L’Architecture byzantine , Paris, 1993; J.M. SPIESER, Histoire de l’Art et Archéologie de
Byzance: de la vie des formes à leur fonction sociale et à leur foctionnement anthropologique , în Billans
et perspectives des Etudes m édiévales en Europe , Actes du 1er Congrès européen de la FIDEM, Spoleto,
27- 29 mai 1993, Louvain- la Neuve, 1995, p. 81- 96; R.J. MAINSTONE, Hagia Sophia. Architecture,
Structure and Liturgy of Justinian ’s Great Church , Londra, 1988.
84

care decorau altarul, toate uluiau pe privitori. Acealş i Procopius afirma: ”ea este
opera puterii şi îndemân ării omene şti, precum şi a divinit ăţii”. Ea reprezint ă şi astă zi
un monument celebru deşi dup ă că derea Constantinopolului sub turci a devenit
moschee. Azi este muzeu atât pentru creştini cât şi
pentru musulmani.
Sfânta Sofia nu a fost singura oper ă de art ă din timpul lui Justinian. În vremea
sa au fost construite şi alte biserici, într- un stil care dovede şte ingeniozitate ş i
noutate. Din pă cate multe dintre acestea au fost distruse de- a lungul anilor. La
Constantinopol se mai păstreaz ă bisericile: Sfinţii Serghie şi Vach dup ă un plan
octogonal, precum şi
Sfânta Irina 199 . Cel mai bine s- au conservat bisericile din
Ravenna: Sfântul Apolinarie in Classe, Sfântul Apolinarie il Nuovo (ultima tot după
un plan octogonal). La Tesalonic Justinian a refă cut biserica Sfântul Dumitru, care
păstreaz ă pân ă astă zi forma ei original ă , iar la Efes biserica Sfântul Ioan
Evanghelistul. Toate acestea sunt capodopere care strălucesc prin frumuse ţ ea
placajelor, a pavimentelor de marmur ă policrom ă , ori a mozaicurilor cu un decor
deosebit de bogat. Mozaicurile de pe bisericile amintite din Ravenna, ne dau o
imagine a luxului şi vieţii bizantine din secolul al VI- lea, asupra strălucirii ş i fastului
imperial.
Aceleaş i tendin ţe se întâlnesc şi în alte opere din acest ă perioad ă , cum ar fi
manuscrisele cu litere de aur şi argint pe pergament de purpur ă, ţesă turile scoase la
iveal ă cu prilejul săpăturilor arheologice din Egipt, sculpturile din filde ş, lucră rile de
orfevrerie. În toate acestea se întâlnesc elemente tradi ţionale greco- romane, dar ş i
influen ţe orientale, în special siriene, din a căror combina ţie a ieşit arta bizantin ă 200 .
Constantinopolul va deveni, din vremea lui Justinian, un centru artistic ş i cultural de
prim ordin, preluând în multe privin ţe rolul pe care l- au avut mai înainte oraş e
precum: Antiohia, Alexandria şi Efes. Va lua naştere o art ă nou ă , iar printre scopurile
principale se va numă ra în primul rând glorificarea lui Dumnezeu şi a împă ratului.
Întreaga art ă va fi în serviciul creştinismului. Reformele administrative în vremea lui Justinian
În ciuda acestei opere durabile, pe plan intern situa ţia nu avea îns ă nimic
entuziasmant. Îndeosebi puterea împă ratului era inegal respectat ă . De aceea între
535- 536, sub impulsul prefectului pretoriului 201 Ioan de Capadocia, Justinian
intreprinde o ampl ă reform ă administrativ ă. Mă surile din acest timp au fost dictate
şi de tulbur ările provocate de răscoala Nika, percum ş i de presiunile tot mai mari din
partea popula ţiilor migratoare, ori ale perşilor. Împăratul era nemul ţ umit de faptul
c ă func ţionarii şi guvernatorii de provincii erau corup ţi, se dedau la abuzuri ş i
neglijen ţe grave. În acest sens ia o serie de măsuri expuse în Novelele VIII ş i XVII din
199 Th. F. MATHEWS, The byzantine churches of Istanbul, a photographic survey , Pennsylvania State
University Press, 1976; M HARISSON, A Temple for Byzantium , Londra, 1989 (prezint ă biserica Sfântul
Polieuct din Constantinopol); W. MÜLLER- WIENER, Bildlexikon zur Topographie Istanbuls , Tübingen,
1977; P. UNDERWOOD, Karye Djami , New York (4 vol.), 1966- 1975.
200 A. GRABAR, Sculptures byzantines de Constantinople, IVe- Xe siècle, Paris, 1963; Idem , L’Âge d’or de
Justinien . De la mort de Théodose à l’Islam , Paris, 1966. C. MANGO, The art of the Byzntine Empire
312- 1453 , Toronto, 1986.
201 Pe vremea lui Constantin era un fel de prim ministru. Puterea lor este limitat ă în secolul al VI- lea
de către guvernatorii de provincii. Ei vor dispare în secolul al VII- lea.
85

anul 535, prin care între altele, se suprima obiceiul de a se cump ăra func ţ ia de
guvernator pentru o anumit ă sum ă de bani, urmând ca cel care înaintase suma să- ş i
recupereze banii ulterior prin asuprirea popula ţiei. Împă ratul i- a obligat de
asemenea pe func ţionari s ă jure în modul cel mai solemn c ă n- au plă tit pentru
func ţiile lor nimănui o sum ă de bani 202 . Au fost aduse şi unele modific ă ri în
organizarea provinciilor, unele dintre ele fiind unificate ş i puse sub conducerea unui
guvernator militar (dux ).
La Constantinopol Justinian a lărgit atribu ţiile şefului poli ţiei ( prafectus
vigilum ), care a luat numele de praetor plebis şi a creat un post, acela de quaestor cu
misiunea de a se ocupa de mulţ imea vizitatorilor şi imigran ţ ilor de tot felul, care
veneau în numă r mare în capital ă. Pentru a micş ora pericolul extern, tot mai
amenin ţător dinspre Nordul Scythiei, Justinian a făcut o mare organizare economic ă
şi militar ă, grupând Scythia ş i Moesia (provincii cu resurse economice reduse) cu
provinciile maritime Cipru şi Insulele Mă rii Egee, pe care le- au pus sub comanda
unui quaestor Justinianus exercitus . Sediul acestui comandant pare s ă fi fost la
Odessos ori la Tomis. La Constan ţa s- a descoperit piatra funerar ă a lui Marcellus 203 ,
vicar 204 de Odessos şi care las ă posibilitatea ca Tomisul s ă fi fost sediul acestui vicar,
ori să- şi fi găsit moartea aici cu prilejul unei călătorii de lucru.
Justinian şi
Biserica
Nu putem înţelege importan ţa lui Justinian în istorie ş i mai ales în istoria
Bisericii, făr ă a vedea în el primul ideolog al Imperiului creştin, cel care a dus alian ţ a
lui Constantin pân ă la o concluzie logic ă. În aceast ă perioad ă s- a realizat o prim ă
sintez ă a creştinismului bizantin, care va orienta cursul ulterior al Ortodoxiei.
Justinian nu a făcut niciodat ă distinc ţie între tradi ţia politic ă roman ă ş i
creştinism. Considerându - se împă rat roman, el se autointitula şi împărat creş tin.
Concep ţia sa îşi avea originea în unitatea indisolubil ă dintre Imperiu ş i religia
creştin ă. Numai c ă aceast ă teorie avea şi unele ambiguit ăţ i. Mai întâi, trebuie amintit
faptul c ă sub influen ţa creştinismului, Imperiul suferise modific ări substan ţ iale:
Justinian se considera slujitorul ş i executantul voii lui Dumnezeu, iar Imperiul ca
instrument al planului divin privind lumea. Imperiul era plasat sub semnul Sfintei
Cruci, iar misiunea sa era prezervarea şi răspândirea creş tinismului printre oameni.
Interesul lui Justinian pentru lucrarea misionar ă, contribu ţia sa decisiv ă la opera
caritativ ă a Bisericii, dona ţiile fă cute Bisericii, nu trebuie minimalizate sau uitate,
eviden ţiind sinceritatea credin ţei sale şi interesul real pentru teologie. Codul să u de
legi începea cu o adevă rat ă mărturisire de credin ţă în Hristos ş i în Sfânta Treime, iar
pe Sfânta Mas ă a bisericii Sfânta Sofia erau gravate cuvintele: «Ceea ce este al Tă u,
ceea ce este primit de Tine, Îţi este oferit de Justinian şi Teodora» 205 . Cuvintele era
expresia conş tiin ţei şi credin ţei împăratului. 202 Alain DUCELLIER, Byzance et le monde… , p.39.
203 Emilian POPESCU, Istoria şi spiritualitatea… p. 84.
204 Conduc ătorul unei dioceze, unitate administrativ ă intermediar ă între prefectura pretoriului ş i
provincii. Vicarul şi diocezele au disp ărut în a doua jumă tate asecolului al VI- lea.
205 P. de MEESTER , Les origines et le développement du texte grec de la liturgie de Saint Jean
Chrysostome , Rome, 1909, p. 340.
86

Din păcate sunt unii istorici care văd în acest ă viziune a lui Justinian mai
degrab ă o expresie a cezaropapismului său, adic ă subordonarea Bisericii Statului 206 .
Alţii îns ă, văd în Justinian inventatorul «simfoniei», adic ă a teoriei autentic ortodoxe
a raportului dintre Biseric ă şi
Stat 207 . Chiar dac ă în teorie şi chiar în practic ă a dorit
plasarea creştinismului în centrul activit ăţii Statului, împă ratul a uitat Biserica.
Cuvântul «Biseric ă » apare adesea în scrierile lui Justinian, definind misiunea unui
împărat credincios, «păstr ător al credin ţei creştine şi apar ă tor al Sfintei Biserici
Universale şi Apostolice împotriva dezordinei», dar situa ţia real ă era puţin diferit ă
fa ţă de aceste cuvinte 208 .
În conştiin ţa creştinilor, Biserica a fost de la început o comunitate nou ă , noul
popor al lui Dumnezeu, edificat pe Taina Botezului. Aceast ă naştere atribuia vieţ ii
creştine o nou ă dimensiune: îl introducea pe primitor în Împăra ţ ia care nu era din
aceast ă lume şi îi dădea acces la „viaţa veşnic ă”, făr ă îns ă a pierde calitatea de
cetăţ ean al acestei lumi 209 . Altfel spus nu numai persecu ţ iile au pus Biserica în afara
lumii, dar şi alteritatea fiinţ ei sale. În secolul al IV- lea, frontiera dintre Biseric ă ş i
lume era transparent ă. Mulţi ezitau s ă primeasc ă Botezul, având conştiin ţ a „rupturii”
pe care o antrena acest ă Tain ă . De exemplu Sfântul Vasile cel Mare a fost botezat la
o vârst ă adult ă, iar Sfântul Ioan Gur ă de Aur critica pe cei care întârziau s ă se
boteze. În secolul al V- lea limita exterioar ă dintre Biseric ă şi lume începe s ă dispar ă ;
comunitatea creştin ă tinde din ce în ce mai mult spre o coinciden ţ a cu societatea
bizantin ă în totalitatea sa. Cu toate acestea, în învăţătura şi conştiin ţ a Bisericii,
principiul era mai puţin intact: în calitate de comunitate care nu „este din aceast ă
lume”, Biserica este deci distinct ă de orice comunitate „natural ă”. Chiar dacă
metodele de predicare sau de acţiune printre oameni au înregistrat unele modific ă ri,
chiar dac ă slujbele s- au dezvoltat şi au căpătat un aspect solemn sau dac ă Biserica a
pătruns în diferitele sfere ale vieţii umane, ea rămânea în esen ţă ceea ce trebuia să
fie: adunarea poporului lui Dunmnezeu, care mărturisea înainte de toate Împărăţ ia
Lui. Pân ă astă zi rugăciunea euharistic ă păstreaz ă inspira ţia eshatologic ă de la
început, iar la fiecare Liturghie, Biserica mărturise şte ce „ea nu este din acest ă lume”
şi c ă „apar ţine vieţii viitoare”. Coinciden ţa dintre comunitatea sacramental ă ş i cea
natural ă a antrenat dup ă creş tinarea Imperiului o deplasare a frontierei dintre
Biseric ă şi lume. Limita exterioar ă separa pe creştini de pă gâni, ori acum ea devine
interioar ă şi stră bate conştiin ţele creştinilor. Apar ţinând atât lumii cât ş i Bisericii,
creştinul trebuia s ă recunoasc ă diferen ţa lor ontologic ă. În timp ce efortul să u este
îndreptat spre iluminarea vieţii sale de învăţătura lui Hristos, el ştie c ă Împăra ţ ia lui
Dumnezeu, bucuria vieţii veşnice în Hristos, nu este din acest ă lume. Acest ă bucurie
este experimentat ă de fiecare creş tin la Sfânta Liturghie, când în momentul frângerii
pâinii este proclamat ă „moartea Domnului şi este mărturisit ă Învierea Sa”. Astfel,
Biserica în ansamblul ei reprezint ă taina Împărăţ iei lui Dumnezeu, anticiparea
victoriei sale, fiind totodat ă liber ă şi distict ă de lume. Toate eforturile teologilor din
secolele IV- V vizau tocmai conservarea în interiorul comunit ăţ ii ecleziale a
conş tiin ţei coexisten ţei celor dou ă planuri în viaţa creştin ă. Aceste eforturi explic ă
de altfel complexitatea ritualului liturgic ş i accentul tot mai mare pus pe caracterul
206 G. DAGRON, Empereur et Prêtre, Etude sur le “césaropapisme” byzantin , Paris, 1996; D.J.
GEANAKOPOULOS, Church and State in the Byzantine Empire: a Reconsideration of Caesaropapism , în
Church History, XXXIV, 1965.
207 Alexandre SCHMEMANN, Op.cit. p. 169.
208 IBIDEM.
209 Coloseni III,3.
87

„redutabil” al Sfintelor Taine, ca manifestare vizibil ă a unei realit ăţi cereş ti invizibile.
Prin rugăciune, Liturghie sau ascez ă, Biserica lupta împotriva unor tendin ţ e de
transformare a creştinismului într- o religie natural ă, solidar ă în întregime cu aceast ă
lume.
În aceasta const ă poate neîn ţelegerea dintre Biseric ă ş i Imperiu. Statul roman
putea adopta, făr ă prea mari probleme, învăţătura despre Dumnezeu ş i despre
Hristos, făcând din aceasta doctrina religioas ă oficial ă; putea elimina pă gânismul sau
pân ă la un punct creştina propriile legi. Numai c ă Imperiul nu putea recunoa ş te
Biserica drept o comunitate distinct ă, independent ă de lume. Absolutismul religios
al Statului roman şi faptul c ă împă ratul se considera reprezentantul lui Dumnezeu
pe pământ erau piedici serioase în schimbarea de atitudine 210 . Cu cât dimensiunile
Bisericii coincideau cu cele ale Imperiului, cu atât frontierele exterioare erau
eliminate, în conş tiin ţa Statului apărând ideea unei identit ăţ i perfecte de autoritate,
de origine divin ă. Dup ă abolirea păgânismului, împă raţ ii au renun ţat la func ţ iile
sacre sau sacerdotale pe care le exersau în vremea Romei antice, iar autoritatea
sacramental ă, doctrinar ă sau pastoral ă a ierarhiei biserice şti nu a fost limitat ă . Statul
proteja ierarhia, confirma doctrina Bisericii aşa cum fusese ea stabilit ă la Sinoadele
Ecumenice, numai c ă problema rela ţiei dintre Biseric ă ş i Statul bizantin a fost cu
timpul înlocuit ă de cea a rela ţiei dintre autoritatea secular ă şi ierarhie 211 . În
conş tiin ţa imperial ă, Biserica se confunda cu lumea, lumea fiind creştin ă două
principii complementare fiind necesare existen ţei şi organizarii sale: împăratul ş i
preotul. În literatura bizantin ă din aceast ă perioad ă apărea compara ţ ia raportului
dintre Biseric ă şi Stat ca cea dintre suflet ş i trup; Statul conceput ca un trup animat
de prezen ţa în el a Bisericii, sufletul său 212 .
Aceast ă concep ţie era diferit ă de cea din perioada Bisericii primare. Atunci
Biserica era un trup, un organism viu, un popor nou, ireductibil unei comunit ăţ i
naturale. Chiar dac ă toţi oamenii erau chema ţi s ă fac ă parte din acest corp ş i puteau
deveni membrii săi, lumea nu se putea confunda cu Biserica pentru c ă în ea ş i prin
ea oamenii participau la o alt ă lume şi la o alt ă via ţă, care se va manifesta cu slav ă la
sfârş itul acestei lumi. În realitate Imperiul, în calitatea sa de moş tenitor ideologic al
păgânismului, vedea în Stat singura form ă de comunitate orânduit ă de Dumnezeu ş i
care îmbrăţ işa toate domeniile vieţii umane. Singura diferen ţă între acest model ş i
cel al teocra ţie păgâne era c ă Imperiul, prin alegerea împă ratului, a putut afla pe
adevă ratul Dumnezeu şi religia sa creştin ă. Hristos a dat preo ţ ilor puterea de a ierta,
vindeca, sfin ţi şi învăţa, iar Statul trebuia s ă le dea acestora onoruri deosebite, că ci
de rugăciunile lor depindea prosperitatea Imperiului. În conştiin ţ a primelor secole la
Bizan ţ, Biserica era asimilat ă ierarhiei, dogmelor, slujbelor divine, dar func ţ ia ei era
deţinut ă de Stat. Problema raportului dintre Biseric ă şi Stat nu se punea înc ă ,
deoarece totul se reducea la rela ţii în sânul aceluia şi Stat, între puterea secular ă ş i
cea spiritual ă. Legisla ţia şi politica religioas ă a lui Justinian va aduce îns ă un ră spuns
acestei situa ţii.
210 Vezi punctul de vedere Adrian GABOR, art. cit., p.195- 197
211 În Omilia 23 a Sfântului Ioan Gur ă de Aur, se făcea o distinc ţie clar ă între putere, care este de
origine divin ă, şi func ţia ei, care este de natur ă uman ă. În ceea ce prive şte rela ţiile dintre Biseric ă ş i
Stat, Sfântul Ioan Gur ă de Aur vorbe şte despre ascendentul pe care puterea spiritual ă o are asupra
puterii temporale. În acest sens el a luat atitudine mai ales în timpul revoltei declan ş ate la Antiohia în
387. Vezi J.Ch. BAUR, Der heilige Johannes Chrysostomos und seine Zeit, 2, München, 1930, p.12- 20.
212 A. SCHMEMNN, Op.cit.p.174.
88

Simfonia bizantină
Soluţia propus ă de Justinian este cunoscut ă în istorie sub numele de
„simfonie”. Iniţiativa sa este foarte bine exprimat ă în Novela a VI- a: „Sacerdo ţiul ş i
Imperiul (sacerdotium şi Imperium ), sunt dou ă daruri pre ţ ioase pe care Dumnezeu
le- a lăsat oamenilor din dragostea Sa nemă rginit ă. Sacerdo ţiul prive ş te lucrurile
divine; Imperiul conduce lucrurile muritoare şi le guverneaz ă; şi unul şi celă lalt,
provin din acelaş i principiu, dirijând cursul vieţii umane” 213 . La rândul să u Imperiul
prelua asupra lui grija păstr ării dogmelor biserice şti şi a demnit ăţ ii sacerdotale.
Clerul, în armonie cu Imperiul, orienta întreaga via ţă public ă spre Dumnezeu.
Aceast ă teorie putea fi foarte bun ă numai c ă Biserica învăţa c ă lumea avea
dou ă valori absolute: Dumnezeu ş i omul, restul inclusiv Statul fiind limitat prin
natur ă, datorit ă apartenen ţ ei exclusive la lume. Statul, prin natura sa era limitat, nu
putea reprezenta o valoare absolut ă. De aceea creştinii au suferit ş i s- au jertfit
atunci când au refuzat s ă recunoasc ă Statului dreptul de a supune pe om. Idealul
creştin nu era de a uni Biserica cu Statul, ci dimpotriv ă de a face o distinc ţ ie între
ele. Statul este creştin numai în măsura în care nu are preten ţ ia de a fi totul pentru
om, în măsura în care renun ţă a determina în chip exclusiv viaţ a omului. Teoria lui
Justinian dorea s ă se impun ă în mentalitatea teocratic ă a Imperiului pă gân, pentru
care Statul era forma sacr ă şi absolut ă a lumii, sensul să u, justificarea sa. Nu putem
vorbi deci de subordonarea Bisericii Statului, deoarece orice subordonare presupune
dou ă subiecte distincte, în timp ce pentru modelul teocratic nimic nu poate fi în
afara Statului: religia prin fiinţ a sa este o func ţie statal ă.
„Binele Bisericii constituie forţ a Imperiului”, aceste cuvine ale lui Justinian
reprezinta cheia teoriei sale 214 . El accept ă distinc ţia dintre autoritatea imperial ă ş i
cea spiritual ă, considerându - o pe aceasta din urm ă drept purt ătoare de adevă r. El
admitea c ă Imperiul şi sacerdo ţiul au func ţ ii diferite, dar totul este subordonat
binelui Imperiului, puterii şi prosperit ăţii sale, ca valoare ultim ă şi absolut ă. Chiar ş i
dragostea lui Justinian pentru monahism, demonstrat ă prin înfiin ţ area a zeci de
mănăstiri pe întreg teritoriul Imperiului, avea drept surs ă acest absolutism religios.
„Dac ă aceşti sfin ţi îl roag ă pe Dumnezeu pentru prosperitatea Imperiului, cu mâini
pure şi suflete ferite de păcate, înseamn ă c ă armatele noastre vor fi victorioase iar
oraşele bine administrate” 215 .
Politica de reconciliere cu Roma şi
ruptura cu Orientul
În vremea lui Justinian asist ăm la noi conflicte de ordin religios. Chiar dac ă a
fost ultimul împărat roman de pe tronul Imperiului bizantin, el a fost ş i un domn
creştin, un suveran conştient de originea divin ă a puterii sale. Noţiunea de Imperius
Romanus se confund ă cu cea de ecumenicitate creştin ă, iar victoria religiei creş tine
peste tot pământul nu avea mai puţ in ă valoare ca cea a restaur ă rii puterii romane.
213 M. BERANGER fils, Les novelles de l’Empereur Justinian , Metz, 1811, t. 1, p. 129- 131.
214 A. SCHMEMANN, Op.cit.p. 176.
215 Novela 133, XVI, Despre viaţa călugă rilor , capitolul V.
89

Justinian considera c ă prima îndatorire a unui suveran era “de a păstra intact ă
puritatea credin ţei creştine, de a o apăra împotriva oricărei perturb ă ri, de a sprijini
Biserica Ortodox ă şi Apostolic ă” amintindu - şi c ă “pioşii şi dreptcredincio şii împăra ţ i
care l- au precedat, aveau ca scop extirparea ereziilor şi men ţinerea pă cii în Sfânta
Biseric ă a lui Dumnezeu”.
Urmând aceast ă direc ţie, Justinian dăduse înc ă din anii 527- 528 legi severe
împotriva ereticilor şi închisese templele lui Isis şi Amon din Egipt 216 . În anii
urmă tori va lua şi alte măsuri împotriva cultelor păgâne 217 şi a evreilor că rora le va
cere s ă foloseasc ă în cultul lor textul în limba greac ă a Septuagintei 218 . În anul 529,
Justinian ordon ă închiderea Universit ăţii din Atena un ultim refugiu al pă gânismului.
Prin aceast ă atitudine Justinian nu făcea altceva decât s ă se înscrie liniei antip ă gâne
adoptat ă de Teodosie I, îns ă prin inversare şi radicalizare îş i apropria atitudinea lui
Iulian: învăţământul trebuia pe viitor s ă se situeze în cadrul unei doctrine oficiale
definit ă de Biseric ă, împă ratul având îndatorirea ca ea s ă fie respectat ă 219 .
Justinian a precizat şi grani ţele dintre legea laic ă (civil ă) şi cea monahal ă ,
mergând atât de departe încât a adus corecturi şi hotă rârilor Sinoadelor 220 . Toată
aceast ă legisla ţie avea la baz ă obligativitatea călugărilor de a ră mâne fideli votului
dat lui Dumnezeu. Cel care abandoneaz ă mână stirea trebuie adus înapoi cu forţ a ş i
dac ă pleac ă din nou, este trimis în armat ă, fàr ă s ă poat ă beneficia de bunurile ş i de
situa ţia sa juridic ă anterioar ă. În anul 529 a luat măsuri şi împotriva unor aristocra ţ i
şi a altor persoane, care se fă ceau vinovate de practicarea în secret a riturilor
păgâne. Dac ă refuzau s ă se iniţieze în doctrina creştin ă şi s ă se boteze, erau exila ţi ş i
li se confiscau toate bunurile.
216 Jupiter Amon continua s ă persiste mai les în oracole, dar avea ş i unele temple, îndeosebi în unele
oaze mai izolate, cum ar fi cea din Audjila, în deş ertul din Sudul Cirenaicii. Justinian a închis templul
şi l- a transformat într- o biseric ă creştin ă cu hramul Sfânta Maria. Cultul zeiţ ei Isis se men ţ inea de
asemenea în insula Filos, dar Narses, guvernatorul miliar al Tebaidei a închis templul acesteia în 540.
Acest sanctuar a fost transformat şi el în loca ş creştin. 217 Împăratul a căutat s ă distrug ă complet cultul păgân. Ca măsuri speciale împotriva pă gânilor a dat
2 ordonan ţe, prin care se urmă rea nimicirea elenismului. Guvernatorii din Constantinopol trebuiau să
cerceteze şi s ă descopere practicile cultice păgâne, ca astfel s ă înlă ture toate nelegiuirile religiei
păgâne. Nimeni nu avea voie s ă sacrifice zeilor sau s ă îndeplineasc ă ceva din riturile pă gâne, în caz
contrar cel în cauz ă riscând pedeapsa cu moartea. Vezi Pr. Vasile Gh. SIBIESCU, Împă ratul Justinian I
ş i ereziile , tez ă de doctorat, Bucure şti,
1938, p. 183.
218 Justinian I a avut o atitudine ostil ă fa ţă de toţi cei care nu erau creş tini. Astfel, prin edictul din 527
el îi punea pe acelaş i plan pe iudei, pe samarineni ş i pe elini. Din punct de vedere al drepturilor civile,
ei erau considera ţi cetăţ eni de categoria a doua, deci inferiori creş tinilor: ei nu puteau fi martori
împotriva creştinilor, nu puteau s ă aib ă servitori din rândul creştinilor boteza ţi ş i nici dintre
catehumeni. Vezi R.P.J. PARGOIRE, L’Eglise byzantine de 527 à 847 , Paris, 1923, p. 14.
219 Asupra Şcolii filozofice păgâne din Atena vezi E. GIBBON, Histoire du declin et de la chute de
l’Empire Romain , vol I, trad. în francez ă de M. GUIZOT, Paris, 1983, p. 73- 77. S- a crezut c ă motivul
închiderii acestei şcoli era faptul c ă avea multe averi, care au trecut prin aceat ă decizie în proprietatea
Statului. Nu trebuie uitat îns ă faptul c ă Iustinian urmă rea un ideal: unirea politic ă şi religioas ă a
Imperiului. Pentru el adevă rata Filozofie era cea creştin ă, a Sfinţilor Părinţi. Închiderea ş colii filozofice
din Atena şi alungarea profesorilor ei, a însemnat distrugerea ultimei fortă reţ e a elenismului din
Imperiul bizantin.
220 În iniţiativele legislative ale lui Justinian, monahismul ocupa un loc de frunte. Novelele lui conţ in
dispozi ţii detaliate privitoare la înfiin ţarea, organizarea, averea şi viaţa mână stirilor. În vremea lui
Justinian era nevoie de o reglementare, pentru c ă de la Sinodul de la Calcedon din 451, nu se mai
dăduse nici un canon pentru a pune rânduial ă în viaţa monahal ă. Chiar ş i sinodul de la Calcedon
stabilise numai principii generale. Vezi Arhid. Prof. I.N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe (note ş i
comentarii), Sibiu, 1992, p. 78- 97.
90

În ceea ce prive şte arianismul putem spune c ă mai dă inuia la vremea aceea în
Africa, Italia şi Spania, regiuni ocupate de vandali, ostrogo ţi şi vizigo ţi 221 . În lupta sa
pentru apărarea Ortodoxiei împăratul Iustin I i- a forţ at pe arieni s ă treac ă la
credin ţa ortodox ă, confiscându - le averile şi bisericile 222 . Aceasta l- a determinat pe
regele Teodoric cel Mare al ostrogo ţilor s ă protesteze la Contantinopol, unde l- a
trimis pe papa Ioan I (523- 526), în anul 526. Din delega ţia papal ă mai fă ceau parte 4
senatori şi epicopul Ecclesius al Ravennei. Misiunea era de a cere împă ratului
ridicarea sanc ţ iunilor dictate împotriva arienilor. Misiunea ambasadei s- a soldat cu
un eşec, la întoarcere papa fiind închis, iar Teodoric a conficat bisericile creş tinilor
ortodoc şi
din Ravenna, dându - le arienilor 223 . Victoriile militare ale lui Justinian au
creat premisele restaur ării Ortodoxiei, dup ă cucerirea Italiei în anul 554, împă ratul
dând aşa- numita Pragmatica sanctio , prin care se restabilea autoritatea bizantină
asupra provinciilor italiene 224 . Astfel se restabileau ş i drepturile Bisericii Ortodoxe,
Pragmatica sanctio , având înscrise atât legi civile cât şi mă suri de ordin religios: erau
recunoscute dona ţiile făcute Bisericii Ortodoxe, fie de unii regi goţ i, fie de
împăr ă teasa Teodora sau de Senatul roman. De asemenea, erau retrocedate
ortodoc şilor toate imobilele, mai ales biserici, confiscate de regii ostrogo ţ i de la
Teodoric pân ă la Totila 225 .
Înc ă din momentul în care pe tronul Bizan ţ ului se mai afla Iustin I, Justinian se
gândea s ă introduc ă în politica sa religioas ă o reconciliere cu Roma. Gândul să u era
expresia unui proiect mai amplu: restaurarea Imperiului din Occident. În haosul care
domnea atunci în Occident singura legătur ă dintre Bizan ţ şi tradi ţia roman ă era
papa. Autoritatea sa era de necontestat printre barbarii germani, deşi aceş tia erau
arieni din momentul în care Ulfila îi botezase pe goţ i în secolul al IV- lea. Justinian
miza pe papalitate pentru restaurarea puterii sale în Occident, în timp ce clerul
roman rămânea fidel papei Leon şi Sinodului de la Calcedon. Numai c ă atunci când
Justinian ajunge pe tron în 527, situa ţia în Orient era diametral opus ă fa ţă de cea din
Occident. În Egipt, Biserica era în întregime în mâinile monofizi ţ ilor, iar în alte
provincii adep ţii Henotikonului sau monofizi ţii modera ţi fă ceau legea. Biserica
Antiohiei avea în frunte pe Sever, „creierul” teologiei monofizite. Iustin ş i Justinian
au încercat mai întâi s ă constrâng ă episcopatul Imperiului s ă revin ă la credin ţ a de la
Calcedon, dar noii episcopi numi ţi şi consacra ţi la Constantinopol, trebuiau s ă facă
apel la forţ ele de ordine pentru a- şi ocupa scaunele. Agita ţia era tot mai mare ş i
printre credincio şi, numai Palestina rămânând acum ortodox ă . În Siria, la Edesa, nu
departe de frontiera cu Persia, precum şi în regiunile îndep ă rtate ale Asiei Mici,
ierarhia calcedonian ă se instala în for ţă. Pentru Egipt nimeni nu îndră znea să - l atace
pe Sever al Antiohiei şi pe alţi conduc ători monofizi ţi care- şi găsiser ă refugiul aici.
În 531, Justinian schimb ă în mod radical politica sa: el abandoneaz ă
recurgeera la for ţă în schimbul unei politici de compromis. Mulţi istorici pun acest ă
schimbare de atitudine pe influen ţa exercitat ă asupra împăratului de că tre Teodora,
care nu ezita să- i ajute pe cei acuza ţi de erezie. Alţ i istorici vorbesc de o repartizare
a rolurilor între so ţ şi soţie: sus ţinerea Ortodoxiei de către Justinian ş i a
monofizi ţilor de către Teodora ar fi fost de fapt o manevr ă politic ă destinat ă
prezerv ării unităţ ii Imperiului, permi ţând celor dou ă curente s ă se sprijine pe
221 Toţi aceştia erau arieni.
222 L. DUCHESNE, L’Eglise au VI e siècle, Paris, 1925, p. 75 ş i 133.
223 IBIDEM, p. 140.
224 Pr. V. SIBIESCU, Op.cit., p. 159.
225 IBIDEM.
91

puterea imperială 226 . Cu toate acestea Justinian nu putea ignora amenin ţă rile impuse
de aceast ă divizare religioas ă, în spatele căreia stătea separatismul de tip naţ ionalist.
Astfel problema religioas ă cea mai delicat ă ră mânea acum, aceea a
monofizi ţilor, Justinian datorit ă influen ţei deosebite a Teodorei având o pozi ţ ie
şovăielnic ă şi oscilant ă. Pân ă în 536 el se dovede şte îngăduitor fa ţă de monofizi ţ i, de
aceast ă atitudine beneficiind mul ţi episcopi monofizi ţ i, printre care Severus, fostul
patriarh al Antiohiei, readus din exil. Justinian organizeaz ă o întrunire între 6
calcedoneni şi 6 monofizi ţi modera ţi, care elaboreaz ă o formul ă de credin ţă , pe care
împăratul o promulg ă în 533 şi pentru care obţine ş i aprobarea papei Ioan al II- lea în
534. În aceast ă formul ă de credin ţă nu se vorbea de o singur ă fire sau de dou ă firi în
persoana lui Iisus Hristos, ci doar de Mântuitorul, care S- a întrupat, S- a fă cut om, a
fost răstignit şi este una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, de o fiin ţă cu ele.
Aceast ă formul ă nu a satisf ăcut nici pe calcedoneni, nici pe monofizi ţii modera ţi, aş a
c ă în 536 vine la Constantinopol papa Agapit, succesorul lui Ioan al II- lea ş i îl
convinge pe Justinian s ă renun ţe la formula adoptat ă deoarece nu era ortodox ă .
Patriarhul Antim, care fusese unul dintre autorii formulei, este depus din scaun ş i
reîncepe persecu ţia împotriva monofizi ţilor.
Cu timpul îns ă, prigoana a slăbit, iar monofizi ţii au fă cut noi progrese, mai
ales datorit ă influen ţei pe care o capăt ă nişte călugări învăţa ţi, Dome ţian ş i Teodor
Askidas, partizani ai origenismului (în lucrarea lui Origen, Despre principii, erau
strecurate unele greşeli dogmatice: preexisten ţa sufletelor, Fiul subordonat Tată lui,
la sfârş itul veacurilor păcătoş ii de toate categoriile, implicit diavolul, datorit ă marii
bună tăţi a lui Dumnezeu vor învia cu trupuri eterice şi vor fi restabili ţ i în starea
iniţial ă de nevinov ăţie), pe lâng ă Teodora şi împă rat. În 543 se ţine îns ă un sinod
local la Constantinopol, prin care erau condamnate nou ă propozi ţ ii din scrierile lui
Origen, iar numele său era trecut printre eretici 227 . Indignat de aceste hotă râri,
Teodor Askidas îndeamn ă pe Teodora şi pe Justinian s ă fac ă o nou ă încercare de a
atrage cel puţin o parte a diziden ţei monofizite. Reconcilierea era acum împiedicat ă
de o alt ă problem ă , anume reabilitarea la Sinodul de la Calcedon a lui Theodor de
Mopsuestia, Teodoret de Cyrr şi Ibas de Edessa, ale că ror scrieri erau considerate de
monofizi ţi
impregnate de nestorianism.
Teodor Askidas şi ceilal ţi monofizi ţi cu trecere la palat au reuşit să- l conving ă
pe Justinian s ă dea în 544 un edict teologic, «în trei capitole», prin care se
condamnau unele lucră ri ale lui Ibas de Edessa, Teodoret de Cyrr (Scrierile acestuia
226 Istoricul Evagrie Scolasticul ne relateaz ă c ă Justinian era de partea celor ce sus ţineau dou ă naturi
în Hristos, iar Teodora de partea celor ce sus ţineau o singur ă natur ă . Acest lucru nu excludea bunele
raporturi dintre ei, căci spune Evagrie “în problemele de credin ţă uneori părin ţ ii se deosebesc de
copii, bărba ţii de soţiile lor”. El presupune chiar c ă ar fi fost între ei o învoial ă secret ă în acest sens,
dar tot el adaug ă c ă “ceea ce este sigur este faptul c ă ei nu au cedat niciodat ă unul pentru altul în
aceast ă privin ţă: Justinian a apă rat întotdeauna Sinodul de la Calcedon, în timp ce Teodora a protejat
mereu pe monofizi ţi”. Vezi EVAGRIE SCOLASTICUL, Istoria Bisericeasc ă. Prescurtare dup ă Istoria
bisericeac ă de Filostorgiu şi Teodor Citeţ ul , trad. Iosif GHEORGHIAN, Bucure şti, 1899, p. 130- 131 ş i
P.G., 82,2, col. 2720- 2721. Tot în legătur ă cu aceasta mai pot fi consulta ţi: L. DUCHESNE, Op.cit., p.
80- 81; Ch. DIEHL, Justinian et la civilisation byzantine au VI- e siècle, Paris, 1900, p. 65- 71. Datorită
sprijinului pe care l- a acordat monofizi ţilor, Teodora s- a bucurat de o deosebit ă cinstire din partea
acestora. Vezi, A.A. VASILIEV, Histoire de l’ Empire Byzantin , vol. I, Paris, 1901, p. 199.
227 E.A. CLARK, The Origenist Controversy. The cultural construction of an Early Christian debate ,
Princeton, 1972; J.F. DECHOW, Dogma and Mysticism in Early Christianity. Epiphanius of Ccyprus and
the Legacy of Origen , Louvain, 1988; Teodor M. POPESCU, Denaturarea istoriei lui Origen , în B.O.R., an
XLIV (1926), nr. 5- 12, p. 246- 247; Pr. Isidor TODORAN, Poate fi considerat Origen eretic?, în M.A., an
IV (1959), nr. 7- 8, p. 541- 542.
92

împotriva lui Chiril al Alexandriei şi contra Sinodului de la Efes) precum ş i opera lui
Theodor de Mopsuestia. Patriarhii şi majoritatea ierarhilor răsă riteni s- au opus
dorin ţei împă ratului, în schimb în Occident edictul a fost privit, în general
defavorabil.
Papa Vigilius, cunoscut şi prin coresponden ţa purtat ă cu episcopul Valentinian
al Tomisului, a fost adus cu forţ a la Constantinopol în 547 şi “convins” de împă ratul
Justinian şi de Teodora s ă adere la semnarea “celor trei capitole”, ceea ce Vigilius a ş i
făcut. Ecoul produs în Occident a fost negativ, ceea ce l- a determinat pe Vigilius să
retracteze cele afirmate mai înainte. În vara anului 551, Justinian îndemnat de
Theodor Askidas public ă un nou edict, cunoscut sub numele de “Mă rturisirea de
credin ţă a împăratului Justinian împotriva celor trei capitole”. Noul edict provoac ă o
confuzie şi mai mare îngreunând împăcarea, lucru sesizat şi de împă rat, ce va
convoca în 553 al V- lea Sinod Ecumenic. Papa Vigiliu, invitat special s ă se prezinte la
Sinod, motivând c ă este bolnav şi c ă va ră spunde în scris, trimite un memoriu numit
Constitutum , prin care exceptând un numă r mai mare din scrierile lui Teodor de
Mopsuestia, declar ă “cele 3 capitole” ortodoxe, amenin ţ ând cu anatema pe oricine le
va condamna. Participan ţii la acest Sinod nu au ţinut seama de protestul papii ş i au
condamnat “cele 3 capitole”, iar Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie sau Origen au fost
din nou anatematiza ţi. Pâna la urm ă şi papa a acceptat hotă rârile Sinodului.
Credincio şii din Milan, ca şi episcopii şi clericii din Nordul Italiei, Istria, Veneţ ia,
Dalma ţia, Galia şi Africa au refuzat s ă intre în legătur ă cu papa care a urmat lui
Vigiliu, Pelagiu, care fusese de acord şi el cu hotă rârile Sinodului V Ecumenic.
Opozi ţia episcopilor din Veneţia ş i Istria contra Sinodului de la Constantinopol din
553 este cunoscut ă sub numele de schisma istro- vene ţian ă, şi a durat pân ă în 607,
când episcopii veneţ ieni şi istrieni s- au împăcat cu Roma.
93

Moştenirea lui Justinian
Ultimii ani din viaţa lui Justinian au fost plini de amărăciune. Dup ă moartea
Teodorei, erorile politicii generale ş i viciile administrative au dus la o slă bire a
autorit ăţii imperiale. Cu toate neajunsurile interne sau cele de ordin religios ş i
politic, inerente unei perioade zbuciumate şi cu toate c ă multe din recuceririle
teritoriale nu au putut dura prea mult, domnia sa reprezint ă o culme de realiz ă ri.
Domnia sa nu a însemnat, aşa cum el şi- ar fi dorit, începutul unei ere noi, ci sfârş itul
unei epoci muribunde. Nu i- a fost dat lui Justinian s ă renoveze Imperiul. El a reuş it
numai să- l restaureze în exterior şi aceasta pentru scurt ă vreme, dar în interior
statul roman târziu îmbătrânit, nu a putut fi regenerat. De aceea, nici realiz ă rile
externe nu au putut dura, fiindc ă nu au avut o baz ă solid ă . Insuccesele lui Justinian
se datoresc planurilor sale prea ambi ţioase, precum ş i vremurilor destul de vitrige ,
în care i- a fost dat s ă încerce împlinirea lor.
Un aspect important al domniei lui Justinian a fost îns ă implicarea sa în
problemele de ordin religios. Atât împăratul cât şi împăr ă teasa Teodora au
considerat problemele hristologice drept esen ţiale pentru binele spiritual al societ ăţ ii
şi pentru propria lor mântuire. Mă surile coercitive pe care Justinian le- a considerat
necesare pentru unii opozan ţ i ai politicii sale, erau de fapt expresia a ceea ce el
considera a fi responsabilitatea unui împărat creştin: a răsplă ti virtu ţile ş i a corecta
greşelile supu şilor. El nu se considera infailibil ş i de aceea adesea schimba tactica. El
a acceptat în mod indubitabil conceptul tradi ţional creştin conform că ruia episcopii
aduna ţ i în sinod erau martorii Adevă rului. Cel mai bun indiciu al angajamentului
personal al lui Justinian în problemele religioase a fost atitudinea sa brusc ă , spre
sfârş itul vieţii, impunând Bisericii învăţătura greşit ă a aftarodochetismului 228 .
Demersul său nu avea nici o raţiune politic ă.
Justinian moare pe 14 noiembrie 565, lă sând Imperiul într- un apogeu destul
de fragil.
Situaţ ia Imperiului bizantin sub urmaş ii lui Justinian
Dup ă dispari ţia împă ratului Justinian, elementele de descompunere ale
Imperiului şi- au făcut apari ţia din ce în ce mai mult. Între anii 565 ş i 610 vom asista
la multe situa ţii critice. Succesorii imedia ţ i ai lui Justinian au fost: Iustin al II- lea cel
Tânăr (565- 578), Tiberiu al II- lea (578- 582), Mauriciu (582- 602) şi
Focas (602- 610).
În aceast ă perioad ă situa ţia intern ă a Imperiului bizantin a fost dominat ă de
grave probleme de ordin financiar. Moartea lui Justinian fusese de altfel urmat ă de
o reac ţie violent ă împotriva absolutismului imperial la Constantinopol, unde
diferitele facţiuni precum verzii sau albaş trii tulburau oraş ul sau în provincii acolo
unde nobilimea era destul de agitat ă. Toate acestea, la care se adaug ă ş i politica
dictatorial ă a lui Focas şi- au gă sit o rezolvarea în momentul în care pe tronul
228 Aftarodochetismul era o învăţătur ă sus ţinut ă de unii monofizi ţi, care afirmau c ă trupul lui Iisus
era incoruptibil (aftartos) dinainte de Învierea Sa , viaţa Sa pământeasc ă fiind diferit ă de cea celorlal ţ i
oameni.
94

Imperiului bizantin a ajuns în 610 fiul exarhului Cartaginei, Heraclius, domnia sa
marcând practic începutul epocii bizantine.
95

Politica externă
Pe plan extern, împă raţ ii acestei perioade abandoneaz ă politica occidental ă ,
Italia fiind aproape în întregime cucerit ă de lombarzi. Roma este abandonat ă ,
ultimul ajutor fiind gă sit în energia papei Grigorie cel Mare (590- 604). Pentru a salva
câte ceva, Mauriciu a creat un exarhat la Ravenna, un altul în Africa la Cartagina, în
care puterea militar ă şi cea civil ă erau reunite în mâinile unei singure persoane,
exarhul (reprezentantul puterii imperiale în cazuri speciale). Practic Imperiul
bizantin era amenin ţat din trei direc ţii: Spania – un spa ţiu destul de îndep ă rtat, Italia
– amenin ţat ă de invazia lombard ă şi Balcanii – unde slavii, avarii ş i bulgarii
amenin ţau însăşi viaţa Imperiului.
În aceast ă situa ţie, din Peninsula Iberic ă care se găsea acum înc ă în mână
bizantinilor, Imperiul a pierdut între 571- 572 Cordoba, iar ceva mai târziu în 629 a
fost cucerit ă definitiv de vizigo ţi. Făr ă a intra în detalii vom mai spune c ă influen ţ a
bizantin ă asupra culturii vizigote nu a fost neglijabil ă 229 .
Bizanţ ul şi
Italia
În ceea ce prive şte Italia, rezisten ţa bizantin ă a fost deosebit de slab ă , pentru
c ă efortul principal al Imperiului era îndreptat acum către Orient ş i Balcani.
Popula ţia care îşi revenise cu greu dup ă recucerirea bizantin ă, era acum nevoit ă să
fac ă fa ţă unei fiscalit ăţ i excesive, unui sistem de spoliere discutabil, astfel încât
venirea lombarzilor era privit ă cu bunăvoin ţă. În patru ani lombarzii vor stă pâni o
mare parte a Peninsulei cu excep ţia litoralului şi a lagunei; în mai puţ in de zece ani
ei reuşind s ă se organizeze în principate . Noul context permitea Bizan ţului s ă mai
deţin ă o parte important ă a Italiei de Sud: Sicilia 230 , Calabria, regiunea de coast ă care
înconjura oraş ele Neapole şi Amalfi 231 . În aceast ă perioad ă , papa Grigorie cel Mare a
reprezentat factorul de rezisten ţă împotriva lombarzilor, pă gâni în marea lor
majoritate şi a căror aristocra ţie era arian ă. Prestigiul moral al scaunului să u era
recunoscut în întreg Occidentul creştin. Coresponden ţa sa conţ ine numeroase
scrisori adresate episcopilor africani, îndeosebi în problema donatist ă , vechea
schism ă de la începutul secolului al IV- lea, care continua s ă reprezinte un factor
provocator în Biserică 232 . În acea vreme, în care o bun ă parte a Occidentului era în
mâna regatelor «barbare», legă turile acestora cu Biserica erau în mod evident
prioritare pe agenda de lucru a papei. De aceea, grija lui Grigore cel Mare era puterea
lombard ă în Italia: asist ăm acum la o ocupare brutal ă a pământurilor tradi ţ ional
romane de către regii şi ducii de neam germanic, arieni, care nu numai c ă atacau în
mod direct armatele exarhatului imperial de la Ravenna, dar se opuneau şi autorit ăţ ii
spirituale a papei. Exprimându - ş i frustrarea, papa Grigorie scria la un moment dat
229 Jacques BROSSE, Histoire de la chrétienté …p. 101- 124.
230 Il cristianesimo in Sicilia dalle origini a Gregorio Magno , Atti del Convegno di Studi (Catalalnisetta,
28- 29 octombrie), 1985.
231 Alain DUCELLIER, Byzance et le monde… , p. 91.
232 J.L. MAIER, Le dossiier du donatisme, I: Des origines à la mort de Constance (303- 361); II: De Julien
l’Apostat à Saint Jean Damascène , Berlin, 1987; MANDOUZE, Encore le donatisme. Problèmes de
méthode posé par la thèse de J :P : Brisson , în Antiquit é classique , 29, 1960, p. 61- 107.
96

unui prieten de- al să u de la Constantinopol: «Eu nu am fost făcut episcop de că tre
romani, ci de lombarzi» 233 . De altfel, el compara Roma cu un vultur care ş i- a pierdut
penele. Acest patriotism roman a lui Grigorie, justific ă ataş amentul său politic faţă
de Imperiul bizantin. În scrisorile adresate lui Mauriciu, el se numea «nevrednicul
tău servitor» ( indignus pietatis vestrae famulus ), iar influen ţ a mare pe care el o avea
în Occident, mai mare decât exarhatul de Ravenna, îl determina s ă dea chiar decrete
în numele împă ratului. Acest rol jucat acum de papalitate în Occident, ca
reprezentant imperial de facto , a servit mai târziu drept precedent psihologic, atunci
când papii îşi vor asuma o putere civil ă autonom ă . Cu toate acestea, Grigorie cel
Mare nu a fost mereu un instrument pasiv al politicii imperiale. În rela ţ iile sale cu
lombarzii, el a adoptat mai degrab ă o atitudine independent ă. Mult ă vreme
împăratul Mauricius şi exarhul să u, Romanus, s- au opus tratativelor de pace cu
cuceritorii. Papa îns ă a avut contacte cu regele lombard Agilulf, prin intermediul
soţiei acestuia, Teodelinda, care era ortodox ă . Mauricius va condamna aceste
iniţiative independente, Romanus îl va acuza de trădare, numai c ă aceast ă politic ă a
papei va da pân ă la urm ă roade sub exarhii Calinicus ş i Smarald, când se va încheia
pacea cu lombarzii. Mai mult chiar, Adaloald, fiul lui Agilulf ş i al Teodelindei a fost
botezat în credin ţa ortodox ă în 603 234 . Aceast ă politic ă pacifist ă va fi continuat ă ş i
de împă ratul Focas, asasinul lui Mauriciu (602), care trebuia s ă fac ă fa ţă acum unei
noi invazii persane. Convergen ţa politic ă dintre pap ă şi noul împărat era explicabil ă ,
dar nu justifica bucuria exprimat ă de Grigorie la instalarea acestui tiran. Ca ră spuns
la sus ţ inerea papei, Focas a publicat un decret special în favoarea primatului roman,
pentru acest gest fiind cinstit la Roma prin ridicarea în Forum a unei coloane. Acest
monument se păstreaz ă şi astă zi.
Relaţiile care au existat în vremea lui Grigorie cel Mare, între Biserica Romei ş i
alte centre ale creştin ătăţii, au arătat c ă papa înţelegea misiunea sa mai degrab ă în
termenii slujirii, decât în cei ai puterii. Într- o scrisoare adresat ă arhiepiscopului
Dominicus al Cartaginei, papa îi recuno ştea în mod formal drepturile, adică
independen ţa administrativ ă a Bisericii africane. Tot papa purta o coresponden ţ a
regulat ă cu patriarhii orientali, îndeosebi cu Evloghie al Alexandriei, Anastasie al
Antiohiei şi
chiar Kirion al Georgiei 235 . Tot din vremea lui Grigorie cel Mare nu pot fi
uitate daniile pe care el le- a făcut mănăstirilor din Ţara Sfânt ă ş i la Muntele Sinai.
Raporturile cu perş ii
În Orient, războaiele reîncep atât la frontiera persan ă cât şi la cea dună rean ă .
Conflictul cu perşii, dezastruos pentru Imperiu sub Iustin, se va termina în condi ţ ii
avantajoase sub Mauriciu, dar va reîncepe în vremea lui Focas. Motivul declan şă rii
acestui conflict, care părea pentru o bun ă perioad ă încheiat, a fost nerespectarea de
către Iustin a tratatului unchiului său 236 , Justinian, încheiat cu perş ii în anul 562. De
asemenea, un rol determinant l- a mai avut şi protec ţ ia pe care bizantinii o
233 M. SOMONETTI, Il cristianesimo in Italia delle origini a Gregorio Magno , în Roma e l’Italia, radices
imperii, Milano, 1992, p. 229- 285.
234 Jacques BROSSE, Op.cit., p. 123- 124.
235 M. Van ESBROECK, L’Eglise géorgienne des origines au Moyen Age , în Bedi Kartlisa , 40, 1982, p.
186- 199.
236 Iustin al II- lea era fiul Vigilantiei, sora lui Justinian.
97

manifestau fa ţă de armeni, cei care tot acum se revoltaser ă împotriva perş ilor.
Armenia avea nu numai o importan ţă strategic ă pentru Imperiu, dar era ş i un
furnizor important de militari, care îi înlocuiau pe mercenarii germani pleca ţ i în
Apus. Drept represalii la aceast ă atitudine, Chosroe I a invadat Syria, a pus stă pânire
pe cetatea Daras situat ă la frontier ă . Pe timpul lui Tiberiu (asociat lui Iustin II cu titlu
de caesar , el fiind mai înainte comes excubitorum , adic ă comandantul gă rzii
personale a împăratului), s- a încercat încheierea unei păci cu perş ii, dar pentru
aceasta era nevoie de întărirea forţ elor armate, care să- i dea prestigiul necesar să
trateze cu perşii. În vederea întăririi forţ elor sale militare, Tiberiu avea nevoie de un
armisti ţiu pe care- l obţine în Mesopotamia, dar nu şi în Armenia. În 578, în func ţ ia
de magister militum per Orientem este numit Mauriciu, care a repurtat unele victorii
ce i- au permis lui Tiberiu s ă negocieze pentru oprirea luptelor. Condi ţ iile puse de el
lui Chosroe erau generoase: în schimbul cetăţii Daras, perşii urmau s ă primeasc ă
unele teritorii pierdute precum Armenia. Tratatul era pe punctul de a fi încheiat,
când Chosroe moare în 579, succesorul său Hormisdas, rupând negocierile. Ră zboiul
reîncepe şi va dura pân ă la moartea lui Tiberiu în 582.
Succesorul lui Tiberiu, Mauriciu va continua conflictul cu perş ii, dar va
înregistra o oarecare ameliorare a situa ţ iei. În 591, Hormisdas a fost asasinat de
către satrapul Varanes din Media, iar fiul lui Hormisdas, Chosroe al II- lea a cerut
ajutor bizantinilor pentru a- şi recăpă ta tronul. Mauriciu îl ajut ă, Chosroe îşi recap ătă tronul iar în schimb cedeaz ă bizantinilor oraşele Martyropolis, Daras ş i întreaga
Armenie 237 . Relaţiile cu perşii se vor înrăut ăţi sub împă ratul Focas, Chosroe al II- lea
cucerind în 605 cetatea Daras şi
Cezareea Capadociei.
Situaţ ia din Balcani şi de la Dunărea de Jos
Revenind la conflictele succesorilor lui Justinian nu putem trece cu vederea
situa ţia de la Dună rea de Jos sau cea din Balcani. Mai întâi, Iustin al II- lea, prin
refuzul plăţii subsidiilor anuale kutrigurilor şi avarilor, este nevoit s ă fac ă faţă
invaziilor acestora dincolo de Dunăre în 566. Un an mai târziu avarii au acceptat să
dea ajutor lombarzilor în lupta acestora contra gepizilor, dup ă a că ror înfrângere vor
rămâne stăpâni în întreaga Câmpie Panonic ă . Din acest moment drumurile avarilor
vor fi deschise în toate direc ţ iile, devenind o putere de temut pentru Imperiul
bizantin. Tiberiu, în calitatea sa de coregent, a încheiat pacea cu ei în schimbul unei
sume anuale de 80.000 de solidi (364 kg. aur). Pentru aceast ă sum ă conduc ă torul
avar Baian se obliga s ă întreprind ă o campanie împotriva slavilor din Câmpia
Muntean ă. Înaintând de- a lungul Dunării, pe vechiul drum roman Singidunum -
Novae- Durostorum, avarii au ajuns pân ă în Dobrogea, de unde au trecut în stânga
Dunării. Sclavinii, ataca ţi pe neaş teptate, nu au opus nici o rezisten ţă , recunoscând
suzeranitatea lui Baian, căruia i- au şi predat miile de prizonieri, aduş i din provinciile
din dreapta Dunării (578). În acest fel, conduc ătorul avar îşi consolida înc ă odat ă
pozi ţia în zon ă, făcând din sclavini supu şii săi. În anul 582 avarii au cucerit oraş ul Sirmium, unde Baian îş i va instala noua sa
reşedin ţă. Din acest loc, alături de supu ş ii lor vor întreprinde mai multe incursiuni
asupra cetăţilor de la Dunărea de Jos ş i vor pustii teritoriile de Nord ale Imperiului,
237 Alain DUCELLIER, Michel KAPLAN, Byzance IVe- XVe siècle, Paris, 1996, p.22.
98

împreun ă cu Peninsula Balcanic ă, devenind stăpâni în zon ă . Astfel, pe la anul 580
slavii s- au aşezat pe teritoriul Imperiului, foarte probabil şi în Dobrogea, în num ă r
mare. În general, aşezarea lor nu a avut un caracter permanent şi nici inten ţ ii
paşnice, ci pentru jaf şi prad ă. Se poate semnala îns ă tot acum un început al
constituirii de aşezări statornice ale slavilor în Peninsula Balcanic ă.
Situa ţ ia s- a complicat pe vremea lui Mauriciu, când puternicul regat al
avarilor, împreun ă cu slavii, nu se vor mai mul ţumi cu simple expedi ţii de prad ă ,
dup ă care s ă se întoarc ă în locurile de unde porniser ă, ci se instaleaz ă permanent pe
teritoriul bizantin, aşa cum o făcuser ă din 580. Spre deosebire de germani care au
plecat în alte părţi, slavii au reuşit s ă creeze adevă rate unit ăţi
politico-
administrative în sânul Imperiului bizantin. Pân ă în anul 602 armata bizantin ă
condus ă de generalul Priscus şi apoi de fratele împăratului, Petru, a reuşit s ă ţin ă la
respect pe slavi şi s ă nu le permit ă instalarea în mas ă la Sud de Dunăre. Luptele s- au
purtat în Dobrogea, în Bulgaria de astă zi, în zona Banatului şi chiar în Muntenia ş i
Oltenia. Un contemporan al acestor evenimente, Teofilact Simocata ş i apoi Teofan
Confesorul la începutul secolului al IX- lea ne ofer ă unele mă rturii interesante despre
evenimentele din aceast ă perioad ă. Astfel, primul vorbind despre expedi ţ iile armatei
bizantine în Nordul Dunării (Muntenia), men ţioneaz ă ş i pe autohtonii de aici, care se
pun în slujba armatei bizantine, în lupta împotriva triburilor slave, precum ş i unele
râuri precum Ilivakia, identificat cu Ialomi ţa 238 .
De acum înainte zonele ocupate compact de slavi vor purta numele de
sclavinii, iar cele de popula ţia romanic ă , romanii. Spre deosebire de avari,
stăpânitorii lor, care invadau Imperiul pentru prad ă, dup ă care se întorceau, slavii nu
vor mai pleca de aici niciodat ă. Lipsiţ i îns ă de o organizare politic ă şi militar ă, ca ş i
de unitatea de care dădeau dovad ă avarii, ei au reuşit totu şi s ă se impun ă prin
numă rul lor mare. În 597 ei vor aveau chiar o tentativ ă de cucerire a
Constantinopolului, dar făr ă succes. Împotriva lor împă ratul Focas nu a luat nici o
măsur ă, fie din cauza slăbiciunilor armatei, fie c ă nu- i considera un pericol pentru
Imperiu. Fa ţă de avari acela şi Focas le- a mărit subsidiile, crezând c ă prin acest gest
putea să- i potoleasc ă.
Conflictul dintre papa Grigorie şi
Biserica de la Constantinopol
În ciuda raporturile bune dintre papa Grigorie cel Mare ş i Imperiu, între
episcopul Romei şi cel de la Constantinopol au apărut în aceast ă perioad ă unele
neîn ţ elegeri. În anul 595, papa anula în mod oficial condamnarea a doi clerici greci,
Ioan şi Atanasie, acuza ţi de erezie de că tre patriarhul Ioan Postitorul. Mai mult decât
atât papa i- a invitat pe cei doi la Roma. Cazul ilustreaz ă faptul c ă Grigorie era
conş tient de pricipatus roman definit de predecesorii săi. El era gata s ă lărgeasc ă
semnifica ţ ia canoanelor sinodului de la Sardica din 343, care permiteau Romei
anularea sentin ţelor altor mitropolii şi stabilirea unor curţ i de appel, din care urmau
s ă fac ă parte episcopii diocezelor vecine. În cazul celor doi clerici men ţiona ţ i,
Grigorie a adoptat o procedur ă direct ă , cazul fiind judecat la Roma. Cu toate acestea
el nu nega locul al doilea dup ă Roma al episcopului de la Constantinopol ş i înaintea
Alexandriei. Aceast ă ordine, care fusese stabilit ă la Sinodul de la Constantinopol din
238 Emilian POPESCU, Istoria şi spiritualitatea… p.212.
99

381, dar contestat de Leon în secolul al V- lea, apă rea în scrisoarea lui Grigorie din
590, prin care anun ţa
alegerea sa 239 . Acest realism al papei cu privire la pozi ţ ia
scaunului «Noii Rome», nu- l va împiedica s ă protesteze împotriva titlului de
«patriarh ecumenic» folosit de Ioan Postitorul. Contestat ş i de predecesorul lui
Grigorie, Pelagiu al II- lea în 588, titlul fusese utilizat de mai multe ori de că tre Ioan
Postitorul în coresponden ţa sa cu Roma din 595 cu privire la preo ţii Ioan ş i Atanasie.
În scrisorile adresate patriarhului Ioan Postitorul, împăratului Mauriciu ş i
împăr ătesei Constantina, papa Grigorie demonstra o necunoa ştere a semnifica ţ iei
termenului de «ecumenic». Folosit mai înainte de către patriarhii Alexandriei,
Constantinopolului şi a altor scaune, chiar ş i de Roma, titlul de «ecumenic »
(oikoumenikos) afirma o autoritate în cadrul «pă mântului locuit» (oikoumene) ,
termen care desemna în mod practic Imperiul 240 . El era aplicat de facto numai
patriarhului de la Constantinopol. În conştiin ţa bizantin ă nu se punea problema
negării autorit ăţ ii «apostolice» şi morale a vechii Rome, deoarece titlul era folosit ş i
în cazul episcopului de la Roma. Asimilarea sa la sfârş itul secolului al VI- lea, reflecta
probabil dorin ţa episcopilor de la Constantinopol de a- şi face cunoscut ă influen ţ a
„imperial ă” asupra rezisten ţ ei monofizite. Cu toate acestea, Grigorie cel Mare a dat
acestei probleme o dimensiune ecleziologic ă care demonstra pe de- o parte că
folosirea excesiv ă a unor titluri bizantine era străin ă spiritului latin, iar pe de altă
parte c ă existen ţa unui «episcop universal» era exclus ă, aici fiind inclus şi
el.
Prin traducerea incorect ă a cuvântului «ecumenic» cu «universal», papa îl
acuza pe patriarhul Ioan de un orgoliu de neiertat. «Luându- ş i titlul de episcop
universal» scria papa Grigorie împă ratului, patriarhul de la Constantinopol «juca
practic rolul antihristului, deoarece chiar şi Apostolul Petru, că ruia Hristos i- a
încredin ţat turma Sa, nu l- a numit niciodat ă episcop universal» 241 . El insist ă asupra
acestei idei, pe care o strecoar ă în scrisorile adresate colegilor să i, patriarhii
Anastasie al Antiohiei ş i Evloghie al Alexandriei. Rezultatul a fost nefavorabil, în
răspunsul său, Anastasie insinuând c ă papa a reac ţ ionat astfel din gelozie. La rândul
său, Evloghie era ceva mai conciliant, spunând c ă pentru «a- l asculta pe Grigorie»,
nu va folosi pentru colegul să u de la Constantinopol titlul de ecumenic. Mai mult
decât atât pentru a place lui Grigorie, Evloghie i se adresa cu titlul de pap ă universal,
care nu avea nimic excep ţ ional, fiind folosit des pentru episcopul de la Roma. Cu
toate acestea papa Grigorie cel Mare protesta: «…Eu v ă cer s ă nu mai folosi ţ i acest
titlu, atunci când vorbi ţi de mine. Eu ştiu cine sunt, iar voi cine sunte ţ i. Prin rang voi
sunte ţi fratele meu, dup ă moral ă pă rintele meu. Eu nu am dat un ordin, ci numai am
indicat ce mi s- a părut necesar. Am spus c ă voi nu trebuie s ă folosi ţ i titlul de
episcop universal, atât pentru mine cât şi pentru alţii. Onoarea mea este Biserica
Universal ă, vigoarea unit ă a fraţ ilor mei. Ceea ce m ă onoreaz ă cu adevă rat este faptul
c ă nimeni nu refuz ă onaorea ce i se cuvine. S ă dispar ă cuvintele care pot spori
vanitatea şi care rănesc milostenia» 242 .
La moartea patriarhului Ioan Postitorul în 595, succesorul său a continuat să
foloseasc ă titul de «patriarh ecumenic», iar împă ratul Mauriciu va ordona papei ca
subiectul s ă fie închis. Este greu de crezut c ă papa Grigorie a transformat concep ţ ia
239 Monumenta Germaniae Historica , Epistola I, 28, Berlin.
240 H.G. BECK, Kirche und Theologische Literatur im Bizantinischen Reich , München , 1959, p. 63- 64.
241 Monumenta Germaniae Historica, Epistola V, 37, Berlin.
242 J.M.R. TILLARD, L’Evêque de Rome , Paris, Cerf, 1982, p. 73- 74; 234. Nu exist ă un fundament istoric
aşa cum s- a pretins uneori, precum c ă Grigorie cel Mare, primind proteste de la Constantinopol, a
început s ă foloseasc ă titlul de servus servorum Dei. Aceast ă uzan ţă va deveni norm ă ceva mai târziu.
100

autoritar ă a primatului, pe care o aveau predecesorii săi, Victor şi Ş tefan, Damasus,
Leon sau Ghelasie. Grigorie nu era în opozi ţie cu concep ţiile contemporanilor să i, iar
ecleziologia papal ă exprimat ă în Decretum Gelasianum îi era străin ă. Ca toţ i papii
din aceast ă perioad ă , papa Grigorie se considera drept un succesor al lui Petru, pe
care- l aprecia ca surs ă a puterii episcopale, dar nu vedea Roma ca pe o putere
dominant ă în raport cu ceilal ţi episcopi 243 . El este deci un martor al
«ecleziologiei comuniunii», care a păstrat unitatea dintre Orient ş i Occident de- a
lungul primului mileniu al istoriei creştine. Dinastia lui Heraclius şi sfârş itul Imperiului Roman (610- 717)
Urcat pe tron în anul 610, împă ratul Heraclius a domnit pân ă în 641, iar
urma şii săi vor conduce Imperiul pân ă în 717. Dintre aceştia, doi sau trei merit ă a fi
men ţiona ţi pentru unele realiz ări
sau pentru durata domniei lor: Constant II (642-
668), Constantin IV (668- 685) şi Justinian II Rinohmetul sau «cel cu nasul tă iat»
(685- 695; 705- 711) 244 . Despre secolul al VII- lea, Charles Diehl spunea c ă «reprezint ă
perioada cea mai sumbr ă din istoria Bizan ţului. Este vorba despre o perioad ă de
criz ă profund ă, un moment decisiv în care existen ţa însăşi a Imperiului pă rea mai
degrab ă un joc» 245 . La rândul să u, G.Ostrogorsky, atribuie epocii lui Heraclius o
importan ţă excep ţional ă : este punctul de pornire al istoriei propriu- zise a
Bizan ţului, în timp ce pân ă acum Imperiul mai pă stra o serie de caracteristici ale
perioadei romane.
Aceste dou ă observa ţii îşi au juste ţea lor. În sec. al VII- lea civiliza ţia bizantin ă
a trecut printr- o adevă rat ă criz ă de valori: lips ă de scriitori, de istorici, de
construc ţii deosebite etc. Cu toate acestea asist ăm mai degrab ă la o schimbare a
aspectului Imperiului. Printre cauzele acestei schimb ări se numă r ă lipsa de unitate
între Occident şi Orient, iar în cazul Orientului, divergen ţ ele dintre regiunile
ortodoxe şi cele monofizite au creat mari probleme. Justinian eş uase în epuizantul
său efort de restabilire a «romanit ăţii», iar preţ ul ambi ţiilor sale greş it dirijate au
dus la cucerirea provinciilor cele mai bogate, de că tre arabi. De asemenea, în
Peninsula Balcanic ă, slavii s- au instalat pentru o perioad ă lung ă de timp,
ajungându - se tot acum şi la formarea primului Stat bulgar. În aceste condi ţ ii,
consecin ţa fireasc ă pe toate planurile – geografic, etnic, economic, religios ş i
administrativ – a fost aceea c ă Imperiul a suferit o transformare decisiv ă : nu mai
putem vorbi acum de un Imperiu Roman, ci de un Imperiu Grec de Răsă rit. El se va
adapta noilor condi ţii create şi va supravie ţ ui la dimensiuni reduse, dar ceva mai
omogen, mai bine propor ţionat forţ elor sale reale şi mai bine pregă tit pentru lupta
împotriva duşmanilor care- l înconjurau 246 . Sub aceast ă form ă va rezista pân ă la
sfârş itul sec. al XV-lea.
243 Yves CONGAR, L’Ecclésiologie du haut Moyen Age , Paris, 1968, p. 142- 146; 151- 153.
244 A. STRATOS, Byzance au VIIe siècle, vol. I- II, Paris, 1980; Ch. Diehl, Figuri bizantne… vol. II, p.385-
412; C. HEAD, Justinian II of Byzantium , Madison, 1971.
245 Vezi Paul LEMERLE, Histoire de Byzance , Paris, 1965, p. 65.
246 A. STRATOS, Les frontières de l’Empire byzantin au cours du VIIe siècle, în Actele celui de- al XIV- lea
Congres de Bizantinologie, tomul II, p. 421- 434.
101

Decaden ţa persan ă
Cele dou ă mari puteri mondiale de pân ă la sfâr şitul secolului al VI- lea ş i
începutul secolului al VII- lea erau Imperiul Roman şi cel persan: primul va reuşi să
obţin ă în detrimentul celui de- al doilea o victorie decisiv ă, dup ă care va fi ş i el învins
de arabi. În primii ani ai domniei lui Heraclius, perşii erau mai amenin ţă tori ca
niciodat ă, cuceririle lor efemere anun ţând parc ă pe cele de mai târziu ale arabilor: în
612 ei se aflau la Antiohia; în 614 la Ierusalim, de unde au luat părţ i din Sfânta Cruce
a Mântuitorului; în 618 sau 619 ei ajung la Alexandria. Heraclius a reluat ofensiva în
622 cu rezultate pozitive, în Armenia în 625, iar oraş ul Ninive l- a cucerit în 627.
Heraclius impune condi ţiile noii păci, în urma căreia persanii au fost constrân şi să
restituie toate posesiunile lor anterioare. Împăratul se întoarce din aceast ă campanie
victorios, este primit în triumf la Constantinopol în 629, aducând cu el şi părţ i din
Sfânta Cruce a Mântuitorului care au fost luate anterior şi pe care le reaşeaz ă la
Ierusalim. Tot acum Heraclius îşi ia şi titlul oficial de basileus 247 , care pân ă atunci în
limba greac ă desemna pe regele perşilor. Noul titlu era de fapt: pistos ev Xristo
Basilevs sau rege care are credin ţ a în Hristos, ca un fel de complement adus
vechiului titlu tradi ţional roman, imperator sau avtocrator . Schimbarea este
semnificativ ă cu atât mai mult cu cât în terminologia politic ă curent ă , putea fi
interpretat ca o diminuare a demnit ăţii imperiale. Titlul de împărat apar ţ inea
unicului şi universalului împărat în timp ce el avea mai mulţ i regi (în latin ă : reges ;
în greacă : basileis) ai naţiunilor, care revendicau o jurisdic ţie regional ă sau tribal ă 248 .
Schimbarea titlului imperial este interpretat ă ca un semn al noii conştiin ţ e «elenice»
a bizantinilor sau ca o imitare a titlului persan de “rege al regilor”. În realitate,
factorul decisiv era faptul c ă “basileus” era un termen biblic ş i mesianic: în Noul
Testament, Hristos este adevă ratul şi singurul basilevs sau rege, chiar dacă
suveranul Imperiului Roman, prin credin ţa sa în Hristos ( pistos en Xristo) se asocia pe
viitorul slujirii împă răteş ti a lui Hristos. Astfel, schimbarea reflecta mai întâi
integrarea unei ideologii creş tine teocratice, filozofiei politice romane oficiale. Pe
viitor, titlul de basileus devenea privilegiul exclusiv al singurului ş i universalului
suveran al Noii Rome, fiind refuzat acest titlu pretenden ţilor
franci sau slavi 249 .
Astfel, Heraclius îşi asuma în teorie şi în practic ă viziunea universal ă
moştenit ă de la Constantin, Teodosie I şi Justinian, conferindu- i totodat ă o
dimensiune explicit religioas ă. Aceast ă moştenire universal ă a fost păstrat ă ş i de
succesorii săi precum Constantin al II- lea, care atunci când arabii amenin ţ au
Constantinopolul se gândea chiar la transferul capitalei in Italia. In 610, situa ţ ia
Imperiului era atât de tragic ă încât Heraclius se gândea la o eventual ă retragere la
Cartagina, care părea mai sigur ă decât Constantinopolul. Triburile de slavi ş i de avari
247 Basileus desemna la început pe marele rege al Persiei. În titulatura bizantin ă este introdus pe
vremea lui Heraclius, mai precis în urma victoriilor repurtate de acesta asupra sasanizilor, devenind
din acest moment ecivalentul latinului imperator .
248 G. OSTROGORSKY, “Avtocrator I Samodrzac”, în Glasnik Srpske Akademije , 164, Belgrad, 1935, pp.
97- 187. Titlul de basileus a fost folosit de Heraclius într- o novel ă din 629, cf. J. şi P. ZEPROS, Jus
graecoromanum , I, Atena, 1931, p. 36.
249 Astfel împăratul combina dou ă titluri, cel religios ş i cel secular, intitulându - se drept “basileus care
are credin ţa în Hristos Dumnezeu şi împă rat al Romanilor” (en Hristo to Teo pistos Basilevs kai
avtocrator Romeon).
102

deţineau practic întreaga Peninsul ă Balcanica, iar ofensiva persan ă continua.
Antiohia si Damascul au fost cucerite in 613, iar cucerirea Ierusalimului, simbol al
domina ţiei creş tine în Orient s- a produs în 614. Toate evenimentele dramatice care
au avut loc pe perioda domniei sale, culminând cu apărarea capitalei în faţ a atacului
persan din 626, salvat ă prin protec ţ ia icoanei Maicii Domnului, au constituit fondul
politicii religioase a împăratului Heraclius. Armatele bizantine au comb ă tut cu
succes, pentru apărarea şi
prezervarea Imperiului roman universal.
Atât împăratul cât şi patriarhul nu puteau îns ă neglija păstrarea unit ăţ ii
religioase, amenin ţat ă de schisma dintre calcedonieni şi monofizi ţ i. Problema
devenise crucial ă în zona situat ă între Armenia, Siria şi Egipt, unde aveau loc bătă lii
decisive, nu numai pentru controlul teritorial şi politic, dar ş i pentru viitorul
popula ţiilor creştine orientale.
Instalarea slavilor în Grecia
Situa ţi între Oder ş i Vistula, popoarele slave considerate indo- europene, s- au
deplasat lent către S- E; în secolul al II- lea ei ocupau zona dintre Nipru şi S. Dună rii.
Ei apar în izvoare tocmai la începutul secolului al VI- lea, când au intreprins dese
incursiuni la Dunăre 250 . Între 580- 581 slavii au trecut masiv fluviul, fàr ă a întâmpina
nici cea mai mic ă rezisten ţă; ei au ocupat mai întâi Tracia ş i Macedonia, iar în 586
Tesalonicul a cunoscut primul dintr- o serie mai lung ă de asedii. Aflaţ i la început sub
controlul avarilor, au scăpat de aceştia şi s- au răspândit în Grecia pân ă în
Peloponez, unde vor ajunge în 587- 588. Ei s- au instalat sub forma unor mici entit ăţ i
independente numite sclavinii. În zona Tesalonicului ei au obţ inut chiar
independen ţ a fa ţă de avari. Între 604 ş i 615 slavii au asediat din nou Tesalonicul, iar
în 618 Heraclius a reu ş it s ă încheie pacea cu ei în schimbul permisiunii de a se
instala la por ţile ora şului. În partea de Nord a Balcanilor, triburile de slavi au ră mas
în continuare supuse avarilor, care îi vor substitui pe greci. Astfel, procesul de
slavizare va atinge o zon ă destul de larg ă, din Ahaia şi Tesalia pân ă în Macedonia. În
aparen ţă , slavizarea Balcanilor a fost un proces care a început din Sudul Peninsulei
Balcanice pentru a se îndrepta mai apoi spre Nord.
Penetrarea slavilor are îns ă acum un caracter nou: nu mai este vorba acum de
simple incursiuni, ci de instalarea în teritoriul grec în grupuri compacte, îndeosebi în
Macedonia, Epir şi Tesalia, cu ajutorul coră biilor construite dintr- un singur trunchi
numite monoxile, ajungând chiar şi în insule. Relaţiile dintre Imperiu ş i aceste triburi
invadatoare au fost pentru o lung ă perioad ă de timp destul de delicate: Constans II
(641- 660) ş i Justinian II (685- 695; 705- 711) vor întreprinde incursiuni militare
împotriva lor. În Macedonia, slavii au ră mas elementul dominant, iar Imperiul a fost
nevoit s ă se acomodeze acestei situa ţii, mul ţumindu - se cu o anumit ă suzeranitate
asupra lor. În restul Greciei slavii vor fi eleniza ţi. Rapiditatea cu care atât slavii cât ş i
celelalte popoare migratoare au ocupat Peninsula Balcanic ă poate fi explicat ă prin
vidul militar, administrativ, iar în unele zone chiar demografic, pe care l- au gă sit
toate aceste popoare. Între 593 şi 596 sistemul defensiv bizantin de la Dună re se
prăbu şeşte, Imperiul păstrând doar cetăţ ile mai mari precum: Singidunum,
Justiniana Prima, Naissus, Serdica.
250 C. RAZACHEVICI, Slavii în izvoare bizantine , în Magazin istoric, februarie 1997, p. 47- 50.
103

Bulgarii
Tot în aceast ă perioad ă amenin ţători au devenit şi bulgarii. Aceast ă popula ţ ie
de origine fino- ugric ă apăruse cu caracter episodic în mai multe rânduri. Goniţ i de
pe Volga de către cazari ei s- au deplasat sub conducerea hanului Asparuh că tre
Vest, ajungând pe la 670 în zona Deltei Dună rii. Pentru a- i opri Imperiul a intreprins
mai multe opera ţii militare combinate (armat ă terestr ă şi flot ă pe Dună re), dar
Constantin al IV- lea (668- 685) este învins şi este obligat s ă recunoasc ă noul Stat de
la Dunăre şi pân ă în Balcani. Din acest moment vom putea observa cum bulgarii îş i
vor întinde domina ţia asupra triburilor slave, dar vor fi slaviza ţi în scurt ă vreme,
ajungând chiar să- şi uite şi limba, în timp ce slavii pân ă acum destul de dispersa ţ i
vor cunoa şte o bun ă organizare politic ă impus ă de că tre bulgari. Rezultatul acestui
fenomen va fi constituirea în Nordul Traciei a unui Stat redutabil, ce va juca un rol
important şi funest în acelaş i timp, pentru Imperiul bizantin. Este important de
amintit şi un alt aspect al acestei perioade ş i anume: Imperiul va abandona în noul
context geopolitic vechile frontiere ale Dună rii, pentru a se replia spre vârfurile
muntoase din Nordul Traciei.
Cuceririle arabe
Pân ă în secolul al VI- lea prezen ţa celor dou ă Imperii, cel persan ş i cel roman,
rivale dar solidare, caracteriza Orientul Apropiat 251 . Mişcările de popula ţ ii care s- au
produs la periferia acestor Imperii au modificat uneori natura rela ţ iilor dintre
romani şi sasanizi, făr ă a pune in pericol existen ţ a lor. Începând cu secolul al VI- lea
lucrurile s- au schimbat, mai ales ca urmare a invaziilor popoarelor germanice in
Occident, a expansiunii slave şi a creş terii puterii arabe. De aceea, evenimentul cel
mai important al sec. al VII- lea rămâne cel al cuceririlor arabe 252 .
251 Vezi P. GOUBERT, Byzance avant l’Islam. t. I: Byzance et l’Orient sous les successeurs de Justinien ,
Paris, 1951; N. G. GARSOIAN, Byzantium and the Sasanids , în Cambridge of Iran 3, 2.
252 Arabia se afl ă situat ă între Golful Persic, Oceanul Indian şi Marea Roşie care prelunge şte
la Nord-
Est valea Iordanului. Peninsula Arabiei, traversat ă prin mijloc de tropicul Cancerului, este un imens
deşert de aproape 2.500.000 m 2 , ataş at din punct de vedere geologic Africii. Platforma arabic ă
accidentat ă la Est, de- a lungul Golfului Oman, printr- un lan ţ muntos, are în partea de SV, deasupra
Mării Roşii, un masiv de granit şi lav ă care ajunge la cca. 3.000 m. în extremitatea sudic ă . Prin
altitudinea ei aceast ă regiune purta în antichitate numele de “Arabia binecuvântat ă ”. Restul Peninsulei
este plin ă de deşert de nisip şi roci, seceta aproape total ă se adaug ă frigului deosebit de puternic
timp de 2 luni de iarn ă şi căldurii toride în restul anului. Aceast ă regiune oarecum inospitalier ă a fost
locuit ă de o popula ţie de limb ă arab ă din secolul al IX- lea î.d.Hr. Aceasta era în marea ei majoritate
nomad ă, organizat ă în triburi, adesea ostile, dar care au ajuns s ă se organizeze într- o entitate
durabil ă. Cu toate acestea, religia islamic ă, născut ă în secolul al VI- lea în mijlocul Arabiei, a constituit
un ferment important în determinarea destinului popoarelor arabe. În ceea ce prive şte apari ţ ia etniei
arabe, adic ă a popula ţiei care vorbea limba arab ă, este greu de precizat când a apă rut. Începând cu
secolul al IX- lea î.d.Hr., textele acadiene şi ebraice, plaseaz ă în regiunea deşertului siro-
mesopotamian şi în NV Arabiei o popula ţie ce purta numele în acadian ă de aribi, arabu, arubu , iar
ebraic ă de arab . Menţiunile indiscutabile despre arabi provin din jurul anului 853 î.d.Hr: la aceast ă
dat ă în Siria, regele Salmanasar al III- lea învinsese dup ă spusele sale, trupele coalizate ale regilor
Damascului, Israelului, Amonului ş i Ciliciei. La rândul lor, analele asiriene amintesc de luptele
monarhilor asirieni cu arabii, iar textele ebraice descriu pe arabii din nord ca fiind cei care se ocupau
104

În momentul în care scena politic ă era dominat ă de lupta dintre romani ş i
persanii sasanizi, Arabia a avut de suportat o transformare deosebit de important ă .
Aceast ă schimbare s- a simţ it mai mult pe plan ideologic, prin pă trunderea
creştinismului monofizit moderat legat de Bizan ţ, a creştinismului nestorian ş i a
iudaismului protejat de perş i. Toate aceste religii erau prezente în Arabia, dar mai
ales în Sudul ei. Evreii reuşiser ă chiar s ă impun ă în aceast ă zon ă un rege arab,
convertit la iudaism în secolul al IV- lea d.Hr. În jurul anului 510, un rege adept al
iudaismului militant ajunge la putere şi îi persecut ă pe creştini. La rândul să u,
Bizan ţul contraatac ă prin intermediul Imperiului creş tin al Etiopiei. În urma unei
revolte, la putere ajunge un sclav pe nume Abraha, apără tor al creş tinismului, dar
care oscila între cele dou ă puteri. Apropierea sa de Bizan ţ şi Etiopia a declan ş at o
contraofensiv ă persan ă, astfel încât pe la anul 600 d.Hr. armata persan ă a devenit
stăpân ă în zona Yemenului. În aceast ă perioad ă au prosperat unele centre
comerciale precum Mecca, a cărei economie monetar ă exercita o influen ţă dizolvant ă
asupra structurilor tribale şi a valorilor tradi ţionale.
Mecca (în arabă Makka ) era un centru comercial important stabilit în jurul
unui sanctuar binecunoscut. Cetatea era locuit ă de tribul Qoray ş , care se ocupa cu
traficul caravanelor. Un membru al acestui trib, pe nume Mohamed ibn’Abdallah pe
scurt Mohamed (născut pe la 570) orfan, să rac, devenit agent comercial al unei femei
(Kadija) deosebit de bogate, cu care s- a şi căsătorit, era în căutarea unei noi vieţ i
religioase 253 . În jurul anului 610 el a avut primele revela ţii şi predica precum c ă Allah
era atotputernic, c ă era singurul Dumnezeu şi c ă ascut ătorii săi trebuie s ă fie
pregă tiţi pentru Marea Judecat ă. Noua grupare, care num ăra la vremea aceea câţ iva
locuitori ai Meccăi, a fost înc ă de la început persecutat ă. În 622 Profetul împreun ă cu
adep ţii săi au gă sit refugiu în oaza de la Medina sau Yatrib. Mahomed a fost primit
aici de cele dou ă triburi păgâne şi de alte trei grup ă ri iudaice, divizate de luptele
interne, ca un fel de arbitru inspirat al Cerului. La Medina, comunitatea lui Mahomed
a sporit ca numă r, iar credincio şii săi se numeau moslim , musulmani , adic ă supu ş ii
lui Allah. Grupul a căpă tat în mod progresiv caracterul unui Stat teocratic, iar o serie
de înţelegeri a favorizat consolidarea legă turilor cu triburile arabe. Pentru trecerea la
noua religie era nevoie de o convertire superficial ă, iar triburile aliate plăteau taxă
legal ă numit ă zakat 254 . Triburile aliate se angajau de asemenea s ă nu atace alte
cu creşterea animalelor. Suprema ţiei culturale şi hegemoniei par ţiale
exercitate de statele asiro-
babiloniene asupra arabilor i- au succedat Imperiul persan. Pe la 481 armata lui Xerxes avea în
componen ţa ei şi
arabi.
Zona sud arabic ă, fertil ă şi cultivabil ă, a fost populat ă la o dat ă necunoscut ă de o popula ţ ie, care
vorbea dialecte semitice din grupul numit sud- arabic. Ei i- au asimilat pe indigeni ş i au intreprins
lucră ri ample de iriga ţ ii pentru dezvoltarea agriculturii. Un text ebraic din secolul al IX- lea î.d.Hr. ne
vorbe şte de regina Saba, care i- a făcut o vizit ă lui Solomon. Popula ţia Sabei ca şi popula ţ ia din Nordul
Arabiei a trimis la un moment dat regilor Asiriei, cămile ş i tot felul de plante aromate (715- 685).
Cartea profetului Iezechiel ne aminte ş te de negustorii din Saba care vindeau la Tyr aromate, pietre
preţ ioase şi aur. Exista deci un Stat la Saba înc ă din secolul al VIII- lea î.d.Hr., iar în secolul al V- lea
î.d.Hr. colonii Sabei s- au stabilit în Etiopia. Coloni sudarabici ai Etiopiei au format State, care
începând cu secolul al III- lea d.Hr. au creat un fel de cap de pod pe coasta arab ă a Mării Roş ii,
intervenind chiar uneori, în luptele dinastiilor sudarabe. Vezi The Cambridge History of Islam în două
volume: I The Central Islamic Lands, II The further islamic lands. Islamic society and civilization ,
Cambridge, 1970.
253 Vezi M. GAUDEFROY- DEMOMBYNES, Mahomet , Paris, 1968; M. Montgomery WATT, Mahomet , Paris,
1989; M. COOK, Muham mad , Oxford University Press, 1983.
254 Pentru cei care rămâneau creştini sau iudei exista o alt ă taxă.
105

grup ări musulmane şi s ă participe la războaiele împotriva non musulmanilor 255 .
Dup ă ce Mecca a capitulat în 630, pacea islamic ă s- a instaurat peste întreaga
Peninsul ă. În jurul anului 629, Mahomed a organizat o serie de expedi ţ ii care vizau
frontierele Imperiului Bizantin, numai c ă profetul a murit în anul 632.
Moartea lui Mahomed a privat tână ra comunitate musulman ă nu numai de
şeful ei religios, dar şi de un conduc ător politic a cărui prestigiu şi autoritate dă duse
posibilitatea consolid ării unei unit ăţi ce risca acum s ă dispar ă . În realitate, Profetul
nu prevă zuse nimic pentru succesiunea sa iar fiecare clan încerca să- şi impun ă un
candidat, în timp ce unele triburi făceau secesiune, recăpă tându - ş i completa
independen ţă. Dualitatea rolului lui Mahomed, Profet şi şef politic, fă cea deosebit de
delicat ă succesiunea sa. Asistă m la opozi ţ ia dintre locuitorii Medinei, care
revendicau onoarea de a apar ţine oraş ului ales drept reşedin ţă de către Profet ş i cei
ai Meccăi, concet ăţenii lui Mahomed. În sfâr şit, unii beduini care se aliaser ă cu
Mahomed, pentru c ă acesta reprezenta forţ a ş i autoritatea, dar care suportau cu greu
unele restric ţii, abandonau Islamul pentru a- i urma pe falşii profe ţi sau pentru a- ş i
relua vechile obiceiuri. Pân ă la urm ă un acord a fost încheiat între primii săi adep ţ i,
iar Abu Bakr a devenit primul kalif 256 . El trebuia s ă ghideze comunitatea, s ă se
îngrijeasc ă de aplicarea diferitelor prescrip ţii ale legii sacre, ş aria transmis ă de
Mahomed, dar care nu trebuia completat ă. Revela ţia era închis ă, Medina ră mânea un
loc privilegiat, în care se aflau cei care auziser ă Coranul şi care îl pă strau în
memorie. Anii care au urmat mor ţii lui Mahomed au reprezentat ş i perioada
expansiunii arabe în Orientul Apropiat, făr ă a putea considera acest fenomen drept
un plan al Profetului. În teritoriile cucerite, arabii au organizat hegemonia lor politică
iar prin intermediul credin ţei, primii califi au reuşit s ă men ţin ă unitatea unor
provincii deosebit de diverse.
Expansiunea în afara Peninsulei Arabice a fost mai întâi opera a 4 califi: Abu-
Bakr, Omar I, Otman şi Ali, considera ţi de majoritatea musulmanilor ca fiind niş te
“ghizi” (Raş idun ). Damascul a fost cucerit în 635, Ierusalimul a capitulat în 636,
Omar I fiind acela care a semnat actul de predare a oraş ului ş i garantând libertatea
de cult pentru creştini. Din acest moment Ierusalimul a devenit alături de Mecca ş i
Medina al treilea ora ş sfânt al Islamului 257 . Dup ă cucerirea Alexandriei în 642, au
urmat Magrebul în 697, Turkestanul chinezesc în 712 ş i Indiile în 710- 713. Începând
cu 711, Islamul s- a răspândit în Spania şi a ajuns pân ă în Pirinei, extinzându - ş i
influen ţa de- a lungul Vă ii Rinului. În ciuda unor succese sporadice înregistrate în
Sicilia sau în Italia Meridonal ă, între secolele VIII- IX, eş ecul de la Poitiers din 732 a
marcat sfârş itul expansiunii islamului în Vest.Cucerirea de noi teritorii nu a
însemnat în mod obligatoriu o arabizare şi o islamizare sistematic ă a popula ţ iei, ci o
organizare a veniturilor şi a cheltuielilor. Fiecare provincie îşi pă stra propriile
caracteristici şi tradi ţii.
La moartea lui Mahomed Imperiul bizantin putem spune c ă se afla într- o
pozi ţie destul de confortabil ă pe plan extern. Dup ă o disput ă teribil ă care a
culminat în secolul al VII- lea cu cucerirea Egiptului, a Siriei şi a Palestinei de că tre
perşi, Bizan ţul condus de Heraclius (610- 641) părea s ă câş tige definitiv
255 M.A SHABAN, Islamic History: a new interpretation , t. I, 600- 750, Cambridge University Press, 1971,
p. 52- 84. Vezi şi M. REKAYA, L’Islam. Religion et civilisation. Son expansion du VIIe au XVe siècle, Paris,
1978.
256 Kalif, de la “khalîfa Rasûl Allah”, “succesor al trimisului lui Allah”, asigura conducerea comunit ăţii.
ţ ă ă
întâlnit pe toţi profe ţii biblici, iar apoi s- a urcat la cer în prezen ţa
lui Dumnezeu.
257 Conform tradi iei, Mahomed în cursul unei c l torii nocturne ar fi venit la Ierusalim, unde i- a
106

confruntarea: sasanizii sunt respin şi în spa ţiul lor tradi ţional, Mesopotamia ş i Iran,
făr ă acces la Mare, în timp ce bizantinii deţ ineau tot litoralul mediteranean, din
Spania şi pân ă în Egipt, din Palestina şi pân ă în Italia. Din acest moment puterea
Bizan ţului pă rea imposibil de contestat, cu atât mai mult cu cât Persia va intra într- o
perioad ă de lupte intestine, care o vor împiedica s ă priveasc ă dincolo de frontiere. În
mod symbolic, în anul 629, când Heraclius readuce Sfânta Cruce la Ierusalim, după
ce 15 ani mai înainte perşii au luat- o în capitala lor Ctesifon, marcheaz ă un dublu
program: acela al Romei tradi ţionale şi cel al Imperiului romano- creştin nă scut în
secolul al IV- lea, care tindea către domina ţia întregii lumii de către deţin ă torii
Adevărului. Spre deosebire de vechea Rom ă, Bizan ţ ul învinsese defintiv singurul
rival, iar în plus recuperase Sfânta Cruce cea care determinase victoria lui
Constantin, primul împărat creştin. Cu toate acestea, victoria din 629 rămâne mai degrab ă aparent ă decât real ă .
Chiar dac ă Imperiul Roman de Răsărit reprezenta o for ţă militar ă , el era unit prin
cultura romano- elenistic ă, avea reguli juridice moş tenite din dreptul roman, iar
unitatea religioas ă era asigurat ă de creştinism. Acest ă for ţă cuno ştea ş i unele
slăbiciuni. Din punct punct de vedere militar, nenum ăratele războaie cu perş ii
epuizaser ă armata bizantin ă, iar unele provincii precum Siria ş i Egiptul erau
men ţinute de garnizoane mult prea dispersate şi făr ă sprijin financiar
corespunz ător. În privin ţa administra ţiei, înc ă din secolul al V- lea se înregistreaz ă o
transformare prea lent ă, făr ă o eliminare rapid ă a ramifica ţ iilor complexe ale unui
func ţionariat foarte ierarhizat. Unitatea pe plan cultural era asigurat ă de o aşa numit ă elit ă constantinopolitan ă ce vorbea şi scria în greac ă, o sintez ă între valorile
elenistice şi cele romane, păgâne şi creştine, care impunea o imagime omniprezent ă
a Romei. În realitate, majoritatea subiec ţ ilor Imperiului nu vorbeau greaca, fiind
departe de a se simţ i purt ă tori ai acestei noi expresii: latina domina Occidentul
hispanic şi italian, împăr ţind cu Africa limbile berber ă, copt ă în Egipt, siriac ă în Siria
şi Palestina, adevă rate limbi naţionale. Aceast ă diviziune lingvistic ă nu era atât de
grav ă, dac ă nu ar fi fost sus ţinut ă de contradic ţ ii mult mai grave de ordin economic,
social sau religios. Din punct de vedere social, Imperiul bizantin era un spa ţ iu
dominat de o aristocra ţie avid ă şi lucrat de ţă rani cu drepturi diminuate, în timp ce
în oraşe se confruntau bogăţia şi mizeria crunt ă, făr ă ca s ă putem vorbi în mod real
de existen ţa unei clase mijlocii. Bizan ţ ul era ancadramentul natural al popoarelor,
mai ales al celor din provinciile marginale, care nu erau grece ş ti, cum ar fi cazul cu
Armenia, Siria, Palestina, Egiptul. De aceea o astfel de situa ţ ie poate explica foarte
uşor mulţ imea greşelilor comise în momentul declan şă rii cuceririlor arabe, puse de
prea multe ori pe seama „maselor populare”.
În afara diviziunilor sociale avem divergen ţ ele religioase: din secolul al V- lea
cele mai grave erezii s- au dezvoltat în partea oriental ă a Imperiului. Cele mai
importante, nestorianismul sau monofizismul s- au extins: prima în Mesopotamia iar
a doua în Siria, Palestina şi Egipt, unde a devenit rapid majoritar ă, un mijloc de a- ş i
exprima revendic ările socio- economice şi personalitatea naţional ă. În faţ a unor
probleme religioase şi naţ ionale deosebit de complexe ca cele enumerate aici pe
scurt, Imperiul nu a avut întotdeauna o politic ă coerent ă: împăra ţilor ortodoc ş i le
vor succeda suverani cu simpatii monofizite. De aceea, toate tentativele de
compromis, aşa cum a fost cazul cu Ecthesisul lui Heraclius din 638, s- au dovedit
inutile.
107

În aceste condi ţii, sub conducerea primilor suverani arabi, califii, supranumi ţ i
şi ortodoc şi, ( raş hidun ) Abu Bakar, Omar, Utman şi Ali, Siria, Palestina ş i Egiptul,
mânate de diviziunile pe care le- am pomenit, au trecut făr ă rezisten ţă în mâinile
noilor cuceritori, în timp ce vechiul Imperiu persan se va prăbu ş i. În 661, generalul
Muawija preia puterea şi întemeiaz ă o adevă rat ă dinastie, aceea a Umayazilor, care
va reuşi s ă supun ă Nordul Africii şi Spania, lansându - se pe mare, cucerind Cipru ş i
ajungând pân ă la asedierea în dou ă rânduri a Constantinopolului.
O alt ă greşeal ă tactic ă a fost şi politica religioas ă a Bizan ţului fa ţă de
monofizi ţi, pe care succesorii lui Justinian au continuat să- i combat ă . Tentativele de
unire intreprinse de Heraclius, precum si noua doctrin ă creat ă de el ş i de patriarhul
Serghie, tocmai pentru a- i apropia pe ortodoc şi de monofizi ţi, au dus pân ă la urmă
la monotelism 258 . Aşa a luat fiin ţă o nou ă erezie monoenergismul 259 . Pe baza acestei
doctrine s- a putut realiza o unire în Armenia, Siria ş i Egipt, unde a fost ales ca
patriarh Cyr (631), mare apără tor al acestei formule. Împotriva acestei formule de
unire s- a ridicat îns ă patriarhul Sofronie al Ierusalimului, care va ajunge în 634
patriarh al Constantinopolului 260 . Sofronie a privit aceast ă nou ă învăţătur ă ca pe o
nou ă formul ă a monofizismului şi ca o depă rtare de la dogmele Calcedonului. Noua
formul ă monotelit ă a stat la baza edictului din 638, cunoscut ş i sub numele de
Ecthesis 261 (expunere de credin ţă), promulgat de Heraclius şi afiş at în narthexul
Sfintei Sofia. Pe scurt, nici ortodoc şii, nici monofizi ţii nu se vor înţ elege, iar
provinciile monofizite, Egiptul, Siria şi Palestina, ajung să- şi doreasc ă desprinderea
de Bizan ţ, preferând domina ţia arab ă, cunoscut ă pentru toleran ţa ei 262 . Astfel arabii
vor prelua în ultimii ani ai domniei lui Heraclius provincii pe care el le cucerise de la
perş i : 634- Bosra, 635- Damascul, 636- bătălia de la Yarmouk ce echivaleaz ă cu
pierderea definitiv ă a Siriei. În 637 sau 638, arabii au cucerit Ierusalimul, iar în 639
au ajuns în Mesopotamia, în 642 cuceresc Alexandria, apoi Ciprul ş i Rodosul,
atacând în cele din urm ă Constantinopolul.
Ofensiva asupra capitalei s- a desfăş urat în mod simultan pe ap ă ş i pe uscat
timp de 5 ani: din 673 pân ă în 677. Constantin al IV- lea va rezista, astfel încât arabii
se vor întoarce în 677 în Siria. Acest moment a reprezentat o mare victorie pentru
Constantin al IV- lea, cel care a opri progresul fulminant al arabilor. Ceva mai târziu,
între 693 si 698, întreaga Afric ă bizantin ă împreun ă cu Cartagina au trecut în
mâinile musulmanilor 263 .
Themele
258 Recunoa şterea în persoana Mântuitorului Iisus a unei singure voinţ e şi a dou ă naturi . Vezi ş i J.
GOUILLARD, L’hérésie dans l’Empire byzantin, des origines au XIIe siècles, în Travaux et mémoires , t. I,
1965 ; V. GRUMEL, Recherches sur l’histoire du monothélisme , în Echos d’Orient , 27, 1928, p. 6- 16 ş i
257- 277; 28, 1929, p. 19- 34 şi
272- 282; 29, 1930, p. 16- 28.
259 F. WINKELMANN, Die Quellen zur Erforschung des monoenergetisch- monothelitischen Streites , în
Klio, 69, 1987, p. 515- 559.
260 C. von SCHÖNBORN, Sophrone de Jérusalem . Vie monastique et confession dogmatique , Paris, 1972.
261 Decretul începea cu o mărturisire de credin ţă de tip calcedonian prin care erau recunoscute
primele cinci Sinoade Ecumenice. Textul afirma c ă Mântuitorul Iisus avea o o singur ă voinţă
, făr ă a
exista o confuzie între cele dou ă naturi ale Sale.
262 Vezi Pierre MARAVAL, Le Christianisme de Constantin… , p. 429- 430.
263 A. STRATOS, art.cit., p. 432.
108

Justinian încercase în zadar o reform ă de amploare, care urmă rea
concentrarea întregii puteri civile si militare în mâinile guvernatorilor de provincii.
Succesorii săi au continuat aceast ă politic ă, creând exarhatele 264 de Ravenna ş i
Cartagina: exarhul numit direct de împă rat ş i revocabil în orice moment, avea o
astfel de putere. Timp de mai multe secole, separarea puterilor în Stat constituise un
principiu al administra ţiei romane. Sistemul themelor era îns ă ceva contrar ş i s- a
dezvoltat mai ales în situa ţiile de criz ă . În secolul al VII- lea sistemul va desemna
practic circumscrip ţia unde era cantonat principalul corp de armat ă , thema având în
fruntea ei un militar, un general, un strateg , devenind cu timpul o subdiviziune
administrativ ă a Imperiului 265 . Themele erau constituite în func ţ ie de nevo : thema
armeniacilor este poate prima înfiinta ţă, iar mai târziu thema Anatolicilor era pentru
protec ţia Asiei Mici, în faţa invaziilor arabe, thema Opsikion pentru a apă ra capitala,
thema Mă rii pentru a răspunde ameni ţării flotei arabe, thema Traciei împotriva
bulgarilor, thema Heladicilor împotriva slavilor care amenin ţau Grecia, thema Siciliei
pentru a lupta împotriva amenin ţării arabe în Occident 266 . Din aceast ă sumar ă
enumerare se poate vedea clar cum noua organizare care s- a încheiat în secolul al
VIII- lea, bulversând administra ţia provincial ă cu subdiviziunile Imperiului, lua în
calcul diferitele pericole externe.
Themele corespundeau şi unor realit ăţ i sociale. Contingentul era de fapt
format din solda ţii vechiului corp de armat ă care dădea ş i numele lor themei.
Instala ţi în anumite locuri, ei au devenit cu timpul legaţ i de acel pă mânt, astfel încât
ajuta ţi şi de numeroase facilit ăţi fiscale şi de o protec ţie juridic ă , au transformat
armata într- o institu ţie practic ereditar ă. Nu se mai putea vorbi de o armat ă bazat ă
pe un sistem clasic de recrutare, ci de o înrolare ereditar ă . Serviciul militar nu era
permanent; pe perioada campaniilor militare stratiotul 267 avea o sold ă , iar pe timp de
pace se putea întoarce acas ă ocupându - se de cultivarea pă mântului pe care- l avea în
proprietate. Ori de câte ori era convocat, el trebuia îns ă s ă fie gata de lupt ă şi s ă aibă
echipamentul specific preg ă tit. Stratiotul era de fapt un fel de cavaler, care trebuia
să- şi procure singur echipamentul, calul şi armamentul. El se ocupa de între ţ inerea
acestor elemente, având totodat ă grij ă s ă fie în permanen ţă antrenat. Astfel,
sistemul militar bizantin a ştiut s ă utilizeze muta ţ iile sociale din mediul rural,
bazându - se pe pătura mic ă şi mijlocie a ţărănimii. Transform ări
sociale
264 Mai multe provincii conduse de un exarh, ce deţinea atât puterea militar ă cât şi pe cea civil ă .
Despre exarhate vezi Ch. DIEHL, Etudes sur l’administration byzantine dans l’exarchat de Ravenne ,
Paris, 1888.
265 R.J LILIE, Die zweihundertjährige Reform: Zu den Anfängen der Themenorganisation in 7 und 8
Jahrhundert , în Byzantinoslavica, Praga, 1, 1984, p. 27 şi
p. 190- 201.
266 În privin ţa înfiin ţării themelor exist ă mai multe controverse care pot fi regăsite la: A. PERTUSI, La
formation des thèmes byzantines , în Berichte zum XI Internationalen Byzantinistenkongress , München ,
1959. Despre înfiin ţarea primelor theme din Asia Mic ă vezi G. OSTROGORSKY în Byzantion , 23, 1954,
p. 31. Vezi şi H. AHRWEILLER, Recherches sur l’ administration de l’ Empire byzantin au IX- XI siècles ,
în Bulletin de Correspondance hellénique, 84, 1960, p. 1- 111, articol reluat şi în Etudes sur les
structures administrative et sociales de Byzance , Variorum Reprints, Londra, 1971.
267 Stratiotul: ţăranul, proprietar de pământ care dădea armatei themei de pe raza că reia se afla, un
soldat beneficiind pentru aceasta de importante măsuri fiscale şi de protec ţie.
109

Institu ţia aceasta a themelor nu este decât o parte a profundelor schimb ă ri în
urma cărora în secolele VII- VIII, Imperiul a cunoscut transform ă ri importante.
Perioada invaziilor a marcat o oarecare ruralizare a Imperiului bizantin 268 .
Importan ţa oraşelor scade, iar activit ăţ ile au fost diminuate prin pierderea regiunilor
orientale, Alexandria ş i Antiohia, puternic urbanizate. Schimburile comerciale au
înregistrat şi ele un evident regres, fapt demonstrat de slă birea emisiei monetare.
Marile axe comerciale ale acelor timpuri au fost o perioad ă întrerupte, iar Occidentul
era sărăcit şi anarhic. Cu toate acestea oraş ul nu a disp ă rut, el conservând triplul rol:
administrativ, militar şi religios. De asemenea, el ră mânea centru de recrutare al
armatei, reşedin ţa şefilor, reşedin ţa episcopului ş i a personalului bisericesc. Mari
oraşe precum Tesalonicul sau Efesul au supravie ţ uit, în timp ce altele precum Ancira
au cunoscut un sensibil declin. În aceast ă perioad ă, caracterul urban ş i- a schimbat
structura fapt uşor de observat din folosirea frecvent ă a termenului de kastron
(fortă rea ţă)
pentru a- l desemna.
Transform ări
demografice
Cu privire la situa ţia demografic ă din Imperiul bizantin în secolul al VII- lea
putem spune c ă avem puţine cuno ştin ţe. Este greu de estimat consecin ţ ele produse
de invazii sau de evaluat aportul invadatorilor, fie direct în cazul slavilor, fie indirect
în Orient, unde au fost repatriate popula ţ ii întregi. Ceea ce este sigur este faptul ca
popula ţia rural ă a crescut, cauza principal ă fiind mai degrab ă transform ă rile sociale
şi mai puţin aportul străin. Aceast ă situa ţie masca de fapt o serie de inegalit ăţ i, ceea
ce explic ă transferul de popula ţii din vremea unor împara ţi:
în 688, Justinian al II-
lea a transferat cca. 30.000 de bulgari şi de slavi în Bitinia; în 690 acelaş i împă rat a
dus ciprio ţ i în apropierea Cyzicului; iar în 762, Constantin al V- lea a deplasat
200.000 de slavi în Bitinia.
Din punct de vedere geografic, Imperiul nu mai deţ inea în Occident, decât
câteva posesiuni şi acestea puţin loiale; Orientul se va reduce la Asia Mic ă ş i la
Grecia. Pierderile în Occident au tranformat ideea roman ă în ceva utopic. Pentru a
mă sura întreaga amploare a pierderilor din Orient este de ajuns de amintit rolul pe
care timp de mai multe secole l- au jucat Siria ş i Egiptul. Beyrut, Antiohia sau
Alexandria, erau porturile cele mai prospere ale Mediteranei orientale; industria
Siriei era cea mai activ ă , iar Egiptul dup ă ce fusese grânarul Romei, devenise
principalul furnizor de grâne pentru Bizan ţ. Acestei importan ţ e economice se
adăug ă şi aportul celor dou ă provincii adus civiliza ţiei bizanine – art ă , teologie,
literatur ă – deoarece elenismul bizantin a fost mai mult ă vreme mai degrab ă sirian ş i
alexandrin decât asiatic. Astfel, Bizan ţul pierdea în aceast ă perioad ă cea mai bună
parte a patrimoniului său. De aici a rezultat şi un brusc dezechilibru, agravat prin faptul c ă Grecia era
supus ă tot acum unei slaviz ă ri masive care- i modifica caracterul. De aceea, începând
cu sec. al VII- lea, Imperiul bizantin era redus la Asia Mic ă. Dup ă dinastia lui
268 Vezi N. SVORONAS, Notes sur l’ origine et la date du Code Rural , în Travaux et Mémoires , 8, 1981,
p. 487- 500; M. KAPLAN, Quelques remarques sur les paysages agraires byzantins (VIe milieu du XIe
siècles): une société homogène , în Byzantinoslavica , 43, 1982, p. 200- 217.
110

Heraclius, probabil originar din Armenia, în secolele care au urmat, asiaticii vor fi tot
mai numero şi pe tron. Cu toate acestea, din punct de vedere etnic ş i religios,
înregistr ăm o sensibil ă omogenitate. Pierderea provincilor monofizite, însemna ş i
pierderea unor opozan ţi obstinan ţi în privin ţa politicii de conciliere. Consecin ţ ele nu
vor întârzia: la Sinodul de la Constantinopol din 681, Constantin al IV- lea a
condamnat monotelismul şi a restaurat Ortodoxia. O alt ă surs ă de disput ă dispare
acum: rivalit ăţile dintre Patriarhatul de la Constantinopol pe de- o parte ş i cei de
Alexandria, Ierusalim sau Antiohia de cealalt ă. Ortodoxia oriental ă a devenit de
acum încolo strâns grupat ă în jurul Patriarhatului de la Constantinopol.
Ca urmare a acestei concentr ări teritoriale şi etnice, Imperiul a căpă tat un alt
caracter: el devine în mod defintiv un Imperiu grec sau greco- asiatic. Mitul
Imperiului roman, că ruia eforturile lui Justinian i- au mai asigurat un secol în plus de
existen ţă, dispare odat ă cu folosirea limbii latine. Din secolul al VII- lea limba greac ă
a devinit limba oficial ă în administra ţie şi în armat ă; titlurile func ţ ionarilor se
elenizeaz ă, ca de altfel şi titulatura imperial ă . Practic nu se abroga ceva ci se
suprapunea o institu ţ ie alteia, care se învechise. Tot acum, un alt fapt demn de
remarcat este şi cvasidispari ţia prefecturii pretoriului . Noile diviziuni administrative,
se vor întinde practic pe întreg teritoriul Imperiului. Institu ţ iile care depindeau de
vechea prefectur ă a pretoriului se vor individualiza sub diferite nume precum:
stratiotikon pentru afacerile armate, genikon pentru cheltuielile cu caracter general,
idikon pentru cheltuielile de la Curte, iar mai târziu apari ţia logothetulu i pentru
responsabilitatea poştei imperiale.
Dinastiile isaurian ă şi amorian ă.
Iconoclasmul (717- 867)
Dinastia lui Heraclius a luat sfârş it printr- o revolt ă. Ultimul împă rat, Teodosie
al III- lea (715- 717), incapabil s ă restaureze ordinea a abdicat în momentul în care
strategul anatolicilor , Leon, a fost chemat de către partizanii să i pentru a fi încoronat
împărat. Leon al III- lea a condus Imperiul între 717- 741, fiind originar din
Germaniceea, în Nordul Siriei. El a inaugurat dinastia isaurian ă sau sirian ă , care a
supravie ţuit pe linie bărbăteasc ă pân ă la anul 780 şi chiar pân ă în 802, dacă
adăug ăm la aceast ă dinastie pe Irina, prima femeie care a deţ inut în mod deplin
func ţia de împărat, văduva lui Leon al IV- lea (775- 780) ş i pe fiul lor Constantin al
VI- lea, deci aproape 85 de ani. Din aceast ă dinastie a mai făcut parte ş i Constantin al
V- lea Copronimul (741- 775). Irina a fost detronat ă de propriul ministru de finan ţ e,
Nichifor I (802- 811), care a fost omorât într- un ră zboi împotriva arabilor. În 813, la
conducerea Imperiului a ajuns Leon al V- lea Armeanul (813- 820), urmat de Mihail al
II- lea (820- 829), cel care va inaugura dinastia de Amorium (de la localitatea
Amorium din Frigia). Din aceast ă dinastie au mai făcut parte împăra ţii:
Teofil (829-
842) şi
Mihail al III- lea (842- 867).
Evenimentele perioadei isaurienilor ş i a amorienilor au reprezentat o urmare
logic ă a ceea ce se petrecuse în secolul al VII- lea. În exterior, slavii, bulgarii sau
arabii vor crea cam acelea şi probleme ca şi pân ă acum. Pierderea Occidentului,
marcat ă de încoronarea lui Carol cel Mare, nu era decât o consecin ţă fireasc ă a
orientaliz ării Imperiului. În administra ţie, regimul themelor a cunoscut o evolu ţ ie
111

echilibrat ă fa ţă de secolul precedent, iar în plan legislativ, Ecloga 269 ră mâne un
document elecvent. În privin ţa problemelor de ordin religios asist ăm la apari ţ ia
iconoclasmului, o reac ţie violent ă care a marcat Biserica ş i Imperiul bizantin între
anii 730 şi
843.
269 Manual juridic în care sunt cuprinse cele mai importante legi din dreptul civil ş i penal. El
corespunde înlocuirii limbii latine cu limba greacă.
112

Iconoclasmul
Prin iconoclasm înţelegem acel curent eretic, care îş i are începutul mai înainte
de domnia lui Leon al III- lea, dar care, în timpul acestui împă rat a luat o amploare
deosebit ă, reprezentând chiar politica sa în materie religioas ă 270 . Etimologic
iconoclasmul înseamn ă distrugerea icoanelor. Pentru a indica aceea şi acţ iune de
distrugere şi de necinstire a icoanelor uneori se vorbe şte de iconomahie , adic ă de
lupt ă împotriva icoanelor. Erezia aceasta a fost în special iniţiat ă şi sus ţinut ă de
împăra ţi, beneficiind de sprijinul lor militar ş i politic, de aceea ea s- a deosebit de
precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impus ă. Perioada iconoclast ă este
lung ă, a durat aproape un secol, începând cu dinastia isaurian ă (717- 802) ş i
terminându - se în anul 843, când la conducerea Imperiului se aflau reprezentan ţ i ai
dinastiei de Amorium. Iconoclasmul a cunoscut dou ă faze: prima, care este
inaugurat ă de Leon al III- lea Isaurul în anul 726 şi se încheie în timpul împăr ă tesei
Irina şi a fiului ei Constantin al VI- lea, odat ă cu Sinodul al VII- lea Ecumenic de la
Niceea (787); a doua începe cu anul 813, odat ă cu urcarea pe tron a lui Leon al V- lea
Armeanul şi se termin ă în anul 843, când domnea împă ratul Mihail al III- lea din
dinastia de Amorium, patronat de mama sa, Teodora. Se poate face aici o observa ţ ie:
atât prin restabilirea cultului icoanelor la Sinodul al VII- lea Ecumenic, cât ş i la cel
din 843, acest lucru s- a făcut atunci când puterea suprem ă a Imperiului era deţinut ă
de femei. Dac ă prima restabilire a cultului icoanelor a fost de scurt ă durat ă , cea de a
doua a rămas în vigoare pân ă astă zi.
Originile şi evolu ţia iconoclasmului pân ă la Sinodul al VII- lea
Ecumenic
Icoanele exist ă practic de la începutul creş tinismului, având un scop
pedagogic: învăţ area istoriei sfinte. Acest aspect de ordin material s- a dezvoltat în
chip deosebit în secolul al IV- lea, dup ă ce prin edictul de la Milan împă ratul
Constantin cel Mare a acordat libertate creştinilor, religia acestora devenind oficial ă .
Astfel, ia naştere o form ă de cult, care privea mai întâi Sfânta Cruce ş i Sfintele
Moaşte: în secolul al IV- lea închinarea la Sfânta Cruce era un lucru normal. Paralel s-
au dezvoltat şi aşa- numitele icoane domestice adic ă pictarea unui portret unic pe o
bucat ă din lemn de dimensiuni mici. În secolul al V- lea cultul Sfintelor Icoane era
asociat credin ţei c ă acestea pot face minuni. Icoana integrat ă în practica religioas ă
individual ă marca deja prezen ţa dătătoare de siguran ţă a Divinit ăţii 271 . Din domestic,
folosirea icoanelor a capă tat un caracter public, oficial. În anul 560, pentru a aduna
fonduri în vederea construirii unei Biserici în Nordul Siriei, preo ţii au stră bă tut cu o
icoan ă a Mântuitorului Hristos în procesiune solemn ă întreaga Asie Mic ă. Unii
martori ai vremii atest ă faptul c ă în timpul asediului avar din 626, patriarhul a rugat
s ă fie pictate pe portile de Vest ale oraş ului Constantinopol, chipurile lui Hristos ş i
ale Maicii Domnului. Acelaşi lucru s- a repetat ş i în 717, când pe zidurile capitalei au
270 Vezi A. BRYER, J. HERRIN, Iconoclasm , Oxford, 1976, lucrare în care poate fi găsit ă o bibliografie
deosebit de bogat ă.
271 Vladimir V. WEIDLE, The Baptism of Art , Westminster, 1950, p.62.
113

fost plimbate în procesiune, o icoan ă a Maicii Domnului şi părţ i din Sfânta Cruce. Tot
acum s- a dezvoltat şi credin ţa în icoanele archeiropoietes , nefăcute de mână
omeneasc ă: ideea era c ă o icoan ă care conţ ine în ea Divinitatea nu poate fi făcută decât prin mijloace supranaturale 272 .
Înainte de perioada iconoclast ă, Sfintele Icoane deveniser ă un fapt major în
viaţa bizantin ă: folosite de cler, de autorit ăţ i, de popor, ele erau cinstite atât în
public cât şi în spa ţiul privat; ele faceau accesibil ă prezen ţa dumnezeiasc ă . Dintre cei
care s- au ocupat cu studierea contextului în care a apă rut fenomenul iconoclast, unii
au considerat c ă acest fapt s- a datorat neputiin ţei unor teologi de a înţ elege sensul
simbolic şi educativ al icoanei şi de a face distinc ţie între cinstire ş i idolatrie. Ei
socoteau c ă cinstirea Sfintelor Icoane ar fi în contradic ţ ie cu unele precepte biblice,
c ă încalc ă porunca Decalogului de a nu- ţi face chip cioplit şi de a nu te închina lui 273 .
Un alt argument biblic mai era şi acela conform că ruia Dumnezeu trebuie cinstit
numai «în duh şi adevă r» 274 . În legătur ă cu cinstirea icoanelor au avut loc discu ţ ii în
Spania, la un sinod ce s- a ţinut la Elvira între anii 300- 306, iar Părinţi ş i scriitori
biserice ş ti precum Iustin Martirul, Atenagora Atenianul, Tertulian, Epifaniu de
Salamina, Eusebiu de Cezareea şi alţii de mai târziu au manifestat rezerve fa ţă de
cinstirea icoanelor. Totuş i, aceste rezerve nu au fost considerate justificate de
Biseric ă, deaorece exista o distinc ţie între icoana material ă ş i chipul reprezentat de
ea; sfântul este prezent în icoan ă numai din punct de vedere spiritual, iar cinstirea
se d ă doar chipului reprezentat de ea.
Din păcate au existat ş i unele excese: la un moment dat s- a dezvoltat un fel de
putere magic ă, care făcea ca distinc ţia între icoan ă şi prototip s ă dispar ă . La
Constantinopol Maica Domnului era ocrotitoarea oraş ului, iar locuitorii lui îi acordau
o cinste deosebit ă, exemplu în acest sens fiind num ă rul mare de biserici care- i erau
închinate. În secolul al V- lea, Constantinopolul primea veş mintele Maicii Domnului,
furate dintr- un sat din Galileea, spunându - se c ă acest lucru s- a fă cut chiar cu
aprobarea Fecioarei Maria; se credea c ă oraş ul deţinea ş i scutecele cu care Maica
Domnului înfăşurase pe pruncul Iisus 275 .
Din momentul accept ării crestinismului de către puterea imperial ă, împă ratul
devine locotenentul lui Dumnezeu pe pământ, căpă tând un aspect sacru, iar
ceremonialul imperial dobândea un conţ inut religios. Deja Sfântul Grigorie de
Nazianz şi Sfântul Ioan Gur ă de Aur, admiteau c ă închinarea se cuvenea nu numai
împăratului ci şi portretelor acestuia, fapt manifestat în mod concret prin lumân ă ri
şi tămâie 276 . În a doua jumă tate a secolului al VI- lea, imaginile imperiale ş i- au
pierdut din importan ţă, deoarece împăratul folosea el însuş i icoanele. În momentul
în care suveranul era înfrânt, el căuta un ultim ajutor: s ă plaseze Imperiul universal
la nivelul Divinului şi prin aceasta s ă depind ă mai puţin de conjunctura geopolitic ă
punând pe primul plan mai degrab ă icoanele, decât imaginile imperiale. Succesele
militare repurtate de isauri le- a permis revenirea la origini: monedele aveau
imprimat ă pe ambele părţi figura împă ratului, statuile imperiale s- au înmul ţ it,
puterea imperial ă a căutat s ă creeze un nou patriotism având în centru Biserica, de
272 Alexandre SCHMEMANN, Le chemin historique… , p. 229.
273 Exod XX, 4 ş i Deuterunom V, 8.
274 Ioan I, 18; IV, 24 ş i Romani I, 23 .
275 Alexandre SCHMEMANN, Op.cit. p. 229- 230.
276 A. GRABAR, L’Empereur dans l’art bizantin , Londra, 1974.
114

unde şi interesul restrângerii la un numă r limitat de simboluri admise de toţ i: Sfânta
Cruce, Sfânta Euharistie, Sfintele Evanghelii 277 .
Excesul nemul ţumea în general multe persoane, iar unii erau de părere că
icoanele trebuiau distruse. La aceast ă atitudine au mai contribuit şi unele secte ş i
erezii precum pavlicienii, care nu cinsteau Crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului
şi al Sfinţilor 278 . La rândul lor monofizi ţii, foarte activi în părţ ile orientale ale
Imperiului, socoteau imposibil ă reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului,
deaorece potrivit credin ţei lor firea uman ă a fost «absorbit ă» de cea dumnezeiasc ă ,
iar aceasta din urm ă nu poate fi cunoscut ă şi reprezentat ă.
Spre sfârş itul secolului al VII- lea ş i începutul celui de al VIII- lea putem spune
c ă întâlnim în lumea bizantin ă , pe de- o parte, un curent foarte puternic favoarabil
icoanelor, iar pe de alt ă parte, manifest ări împotriva cinstirii lor. Aceast ă din urmă
atitudine, împotriva cinstirii icoanelor avea mai degrab ă un caracter izolat în partea
de Vest a Imperiului şi era mai puternic ă în Orient, ca urmare a influen ţ elor iudaice,
islamice, a sectelor şi
a ereziilor 279 . Spre sfârş itul secolului al VII- lea, la Sinodul
Quinisext (691- 692) se stabilea prin canonul 82 ca Mântuitorul s ă fie reprezentat ca
om, nu ca miel şi aceasta cu scopul de a sublinia c ă «viaţ a Sa în trup, Patimile,
Moartea dătătoare de mântuire şi Răscump ărarea lumii au fost câş tigate prin
Întrupare» 280 . Astfel, se atrăgea aten ţia asupra importan ţei Întrup ă rii, asupra
realit ăţii ei, fapt care dădea o baz ă reprezent ării pe icoane. Consecin ţa imediat ă a
acestui canon a fost reprezentarea realist ă a chipului lui Hristos, inclusiv pe
monedele emise de Justinian al II- lea. Acest canon a antrenat îns ă imediat ş i o serie
de reac ţii iconoclaste la Constantinopol, în Asia Mic ă ş i în Armenia: Teodosie,
episcopul Efesului, Toma, episcopul de Claudiopolis ş i Constantin de Nicoleia s- au
numă rat printre cei mai de seam ă iconocla şti
ai acestei perioade.
Născut ă din teama de a nu cădea în idolatrie, «reţinerea» fa ţă de cinstirea
icoanelor a evoluat spre o disput ă pregnant hristologic ă ş i acesta a constituit nucleul
în jurul că ruia se vor concentra cele mai multe dezbateri. Unii au afirmat (Hans
Georg Beck) c ă iconoclasmul secolului al VIII- lea nu a început în cercurile imperiale,
ci în cele biserice şti arătându- se c ă episcopii de Efes, Claudiopolis ş i Nicoleia,
men ţionati mai sus, au venit la Constantinopol s ă cear ă patriarhului Gherman
oprirea cultului icoanelor. Refuzul patriarhului, i- a determinat pe aceştia s ă treac ă
unilateral la îndep ărtarea icoanelor ş i la oprirea cinstirii lor. De asemenea, se
presupune c ă odat ă sosi ţi la Constantinopol, episcopii iconocla şti l- au vizitat ş i pe
împăratul Leon al III- lea, adept al ideilor lor şi c ă acesta i- a încurajat pe drumul pe
care porniser ă. Aceste lucruri pot fi adevă rate numai c ă făr ă concursul împă raţ ilor,
opiniile ierarhiilor n- ar fi rămas decât simple atitudini 281 .
În privin ţa lui Leon al III- lea nu trebuie uitat faptul c ă tră ise în regiunile
orientale ale Imperiului, unde ideile iconoclaste erau foarte ră spândite. Ajuns la
conducerea Imperiului şi socotindu - se c ă avea drept de control asupra problemelor
biserice şti şi laice, el a impus iconoclasmul ca doctrin ă oficial ă a Imperiului, din
277 J. PARGOIRE, L’Eglise byzantine de 527 à 847 , Paris, 1923, p.221 .
278 Paul LEMERLE, L’Histoire des Pauliciens d’Asie Mineure d’après les sources gecques, I, Sources, II
Commentaire , în Travaux et Mémoires , IV şi V, Paris, 1970- 1973. Poate fi consultat ş i I.P. CULIANU,
Gnozele dualiste ale Occidentului , Bucure ş ti, 1995, p. 236- 246 (despre pavlicianism).
279 J. GOUILLARD, L’Héresie dans l’Empire byzantin, des origines au XII e siècle , în Travaux et
Mémoires , II, 1967.
280 J. MEYENDORFF, Le Christ dans la théologie byzantine , Paris, 1969, p. 242.
281 S. GERO, Byzantine Iconoclasme during the reign of Leo III, Louvain, 1973, p. 47- 53.
115

convingeri religioase. El considera c ă prin aceast ă atitudine purifica religia creştin ă
de rămăşiţ ele păgânismului readucând - o la înălţimea şi puritatea ei originar ă . Nu
sunt plauzibile afirma ţiile unor istorici potrivit cărora împăra ţii iconocla ş ti au pornit
prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor mă suri mai ample de refacere a
societ ăţii şi a credin ţei, pe care doreau s ă le pun ă pe baze mai bune ş i mai drepte.
Aceste păreri sunt greşite, fiindc ă împăra ţii iconocla şti, la fel ca toţ i oamenii
timpului lor, erau foarte credincio şi, uneori având chiar şi preocup ă ri teologice,
grijulii s ă nu atrag ă prin comportamentul lor mânia divin ă ş i mai presus de toate
doreau s ă purifice creştinismul de tot ce li se părea a fi idolatrie.
Pe dea alt ă parte, împăra ţii iconocla şti au pornit lupta împotriva icoanelor ş i
ca o reac ţie împotriva monahismului bizantin, aprig sus ţină tor al icoanelor. La
vremea aceea, monahismul luase o dezvoltare deosebit ă, mănă stirile posedau întinse
domenii funciare iar călugării beneficiau de imunit ăţi fiscale; ori în concep ţ ia
împăra ţilor bizantini nu se putea tolera o astfel de situa ţie, pentru c ă prin num ă rul
insuficient de func ţionari şi de lupt ă tori, se aduceau grave prejudicii tezaurului
Statul şi
armatei.
De partea lor împăra ţii aveau armata din Asia Mic ă, pe unii înalţ i func ţ ionari,
precum şi o parte a popula ţiei Asiei Mici sau a celor din părţ ile orientale. În regiunile
europene ale Imperiului şi mai ales în Italia, poporul era îns ă împotriva
iconocla ştilor, mai ales monahii şi femeile fiind foarte activi în aceast ă lupt ă . Deci,
putem spune c ă apără torii icoanelor erau mai numero şi.
Motivul declan şării luptei împotriva icoanelor de că tre Leon al III- lea l- a
constituit o erup ţie vulcanic ă din anul 726. În acest fenomen natural care fusese
înso ţit şi de un cutremur, împăratul a vă zut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza
idolatriei, adic ă a cinstirii Sfintelor Icoane. Anul 726 reprezint ă deci momentul
începerii persecu ţiei împotriva icoanelor. Măsurile imperiale au întâmpinat o dârz ă
rezisten ţă. În momentul în care nişte ofiţeri au vrut s ă dea jos icoana Mântuitorului,
care se găsea deasupra por ţii palatului din cartierul Chalkoprateia, aceş tia au fost
omorâ ţi de popor cu aceasta izbucnind o puternic ă revolt ă, încheiat ă cu mor ţi ş i
răniţi. Împăratul a dat ordin s ă fie făcute arest ări, mul ţi oameni fiind condamna ţ i,
mutila ţi si exila ţi. Grecia şi insulele Cyclade s- au răsculat în 727 ş i au proclamat un
nou împărat. Pân ă la urm ă revolta a fost înfrânt ă. Tot cu acest prilej se spune că
împăratul Leon al III- lea ar fi poruncit închiderea Universit ăţ ii din Constantinopol,
arderea bibliotecii şi izgonirea profesorilor deoarece nu i- a putut convinge să
sprijine mişcarea iconoclast ă . În Apus, papa Grigorie al II- lea (715- 731) a protestat
energic, fiind sus ţinut de popula ţia care s- a revoltat şi a scris împă ratului c ă «nu are
dreptul s ă hotă rasc ă în materie de credin ţă şi s ă introduc ă inova ţ ii în ceea ce avem
de la Părinţ i».
Evenimentele ulterioare au deschis o mare pră pastie între Vestul Imperiului
(cea mai mare parte a Italiei, Grecia continental ă ş i insulele din Marea Egee)
sus ţin ător al cultului icoanelor şi partea de răsă rit a Imperiului, în special themele
din Asia Mic ă, binecunoscute ca iconoclaste. Convins c ă nu- l poate aduce pe împă rat
la cinstirea icoanelor, patriarhul Gherman (715- 730) a protestat energic, aşa că
raporturile au atins în aceast ă perioad ă punctul maxim de încordare.
Pentru a da legitimitate măsurilor sale, împă ratul Leon a convocat la 17
ianuarie 730 o adunare (silentium ) ţinut ă în Palatul să u, la care au participat mai ales
înalţ i func ţionari civili. Cu acest prilej s- a redactat un edict împotriva icoanelor, pe
care patriarhul Gherman a refuzat să - l semneze. De aceea, a fost înlocuit imediat cu
116

Anastasius. Acest edict a reprezenat pentru Leon al III- lea baza legal ă de înlă turare a
icoanelor şi de persecutare a celor ce le cinsteau. Între anii 730 ş i 741 nu avem nici o
informa ţie viabil ă care s ă precizeze politica iconoclast ă a lui Leon al III- lea. Se pare
c ă atitudinea papei Grigorie al III- lea (731- 741), care a excomunicat într- un sinod
ţinut la Roma pe adversarii cultului icoanelor, a provocat o contram ăsur ă din partea
lui Leon al III- lea care confisc ă propriet ăţ ile Bisericii romane aflate pe teritoriul
bizantin din Italia şi a deta ş at de sub autoritatea papei diocezele Calabria, Sicilia,
Creta şi
Iliricul oriental, supunându - le patriarhului de Constantinopol 282 . În aceste
condi ţii raporturile dintre Răsărit şi Apus s- au deteriorat, astfel încât ruptura pă rea
definitiv ă, iar papa începe s ă se îndrepte de acum încolo că tre regii francilor: Carol
Martel, Pepin cel Scurt şi
mai ales Carol cel Mare.
Alături de papa Grigorie al III- lea şi de patriarhul Gherman, o altă
personalitate ortodox ă apare acum în Orient, luând atitudine în favoarea icoanelor:
Sfântul Ioan Damaschinul. Nucleul sus ţ inerilor Sfântului Ioan Damaschin despre
icoane poate fi sintetizat astfel: icoana este un simbol şi intermediar între om ş i
Divinitate; icoana Mântuitorului are la baz ă dogma Întrup ă rii Sale; astfel, problema
icoanelor este strâns legat ă de doctrina mântuirii 283 .
Imperiul bizantin sub Constantin al V- lea (741- 775)
Cu toate meritele câş tigate de Leon al III- lea în luptele cu arabii, atitudinea sa
iconoclast ă i- a subminat popularitatea. În Grecia opozi ţia fa ţă de noua erezie ia
forma unei adevă rate revolte cu caracter politic. La rândul său, Occidentul condamn ă
în unanimitate iconoclasmul. La moartea lui Leon, Imperiul a trecut sub conducerea
fiului său, Constantin al V- lea, un foarte bun general, care a obţ inut victorii notabile
împotriva arabilor şi bulgarilor; solda ţii îl iubeau şi îl cinsteau ca pe un semi- zeu 284 .
Împăratul a profitat de criza intern ă prin care treceau arabii: este vorba despre
schimbarea dinastiei omayazilor cu aceea a abasizilor, dup ă un îndelung ră zboi civil.
Tot acum se mut ă ş i capitala acestora de la Damasc la Bagdad, mai departe de
grani ţele Imperiului 285 . Aceast ă slăbire a arabilor îi permitea lui Constantin s ă intre
în 746 în Siria de Nord şi s ă ocupe oraş ul Germaniceea, locul natal al familiei sale. În
747, nu de parte de Cipru, reuş eşte s ă distrug ă flota arab ă trimis ă din Alexandria.
În Tracia, Constantin a luptat împotriva bulgarilor, care construiser ă fortă reţ e
la frontiera cu Bizan ţul şi făcuser ă o incursiune în 756. Acest an marcheaz ă
începutul numeroaselor confrunt ă ri cu bulgarii. Tensiunea atinge punctul maxim în
762, când la conducerea bulgarilor vine Teletz, reprezentantul curentului
antibizantin. Împăratul trimite o parte a cavaleriei şi a flotei sale la Gurile Dună rii,
coborînd apoi spre Sud pentru a face jonc ţiunea cu aramata condus ă de împă rat la
Anchialos în ziua de 30 iunie 763. Aici el obţ ine cea mai mare victorie din timpul
domniei sale. Dup ă aceast ă dat ă forţ a bulgarilor scade pân ă ce la conducerea lor vine
Telerig (770), cu care Constantin are unele lupte încheiate favorabil pentru bizantini
282 Paul EVDOKIMOV, L’Orthodoxie , Neuch âtel şi
Paris, 1959, p.217.
283 Vezi JEAN DAMASCENE, Contre ceux qui rejettent les saintes icônes (oratio III), în La foi Orthodoxe ,
trad. Ponsoye, Paris: Institut Saint Dennys, 1966, p. 223.
284 Vezi I. ROCHOW, Kaiser Konstantin V (741- 775), Frankfurt, 1994.
285 H. AHRWEILLER, L’Asie Mineure et les invasion arabes , în Variorum Reprints , p. 80.
117

şi cu o pace care nu a fost durabil ă . Victoriile lui Constantin asupra bulgarilor au
avut ca principal ă consecin ţă impunerea Bizan ţului în Peninsula Balcanic ă.
Pe plan religios, Constantin al V- lea ia parte activ ă la disputele iconoclaste ş i
pregă teş te un sinod, care a avut loc în Palatul Imperial de la Hiereia, pe malul
răsăritean al Bosforului, lâng ă Calcedon, între 10 februarie- 8 august 754. Constantin
avea nevoie ca programul său iconoclast s ă fie sanc ţ ionat de un sinod şi nu de o
adunare imperial ă, cum procedase Leon al III- lea. În vederea preg ă tirii sinodului,
împăratul a alcătuit personal 13 scrisori teologice , dar din acestea ne- au ră mas
numai dou ă ş i acestea sub forma unor fragmente. La sinod au participat 338 de
episcopi, un numă r record, şi s- a hotă rât ca el s ă fie considerat ecumenic. Ultima
şedin ţă a avut loc în palatul Vlaherne din Constantinopol, la care a fost prezent ş i
împăratul. Documentele privind desf ăşurarea lucră rilor au fost distruse în perioada
când s- a restabilit cultul icoanelor, dar s- au pă strat concluziile dogmatice
sintetizate într- un horos (defini ţie dogmaticà), comb ă tute mai târziu la Sinodul al
VII- lea Ecumenic din 787.
Potrivit acestui horos «împă raţ ii sunt egali cu Apostolii, investi ţ i cu puterea
Duhului Sfânt nu numai pentru a desăvâr şi şi învăţa omenirea, dar ş i pentru a
combate erezia diavoleasc ă». La Hiereia s- a acreditat ideea c ă atunci când pictorul
face chipul lui Hristos, el poate reprezenta ori numai umanitatea Sa, separând - o
astfel de divinitate, sau pe amândou ă, umanitatea Sa ş i divinitatea Sa. În primul caz,
el ar că dea în nestorianism, iar în al doilea el ar circumscrie divinitatea în umanitate,
ceea ce ar fi absurd; ori c ă ambele ar fi contopite ş i atunci am avea de- a face cu
monofizism 286 .
Aceast ă argumentare iconoclast ă nu era îns ă valabilà, deoarece se uita ce s- a
stabilit la Sinodul de la Calcedon şi anume c ă fiecare natur ă îşi păstreaz ă propria
stare de a fi. Iconocla ştii sus ţineau c ă îndumnezeirea firii umane a lui Hristos ar
suprima caracterul uman individual propriu. Ei igonrau astfel adevă ratul sens al
unirii ipostatice, care implic ă o distinc ţie real ă între natur ă şi persoan ă 287 .
Un alt aspect al ereziei iconoclaste era noţiunea de icoan ă pe care o
considerau identic ă ori «consubstan ţial ă» cu prototipul. Consecin ţ a acestui lucru era
c ă icoana material ă nu putea niciodat ă s ă ating ă aceast ă identitate. De aceea singura
reprezentare a lui Hristos pe care o admiteau era Euharistia, înţeleas ă doar ca
«simbol» şi chip, nu ca o prefacere real ă, cum credem noi ortodoc ş ii. Sinodul mai
condamna şi ceea ce li se părea a fi o cinstire exgerat ă a Sfinţilor, socotind c ă o
asemenea venerare era adesea un scop în sine şi îndep ă rta pe cinstitor de dragostea
şi emula ţia sfin ţilor, care constituia în accep ţiunea participan ţ ilor singura cale de
conduit ă creştin ă. Tot acum era lansat ă şi o teorie etic ă despre icoane, potrivit că reia
virtu ţile sfin ţilor sunt chipuri vii, pe care omul evlavios trebuie s ă le reproduc ă în el
însuş i; nici Maica Domnului nu poate fi reprezentat ă pe icoane, deoarece este mai
presus de ceruri şi de Sfinţi 288 .
Horosul era urmat de o serie de anateme împotriva autorilor de icoane ş i a
cinstitorilor lor, a patriarhului Gherman, «adoratorul» lemnului ş i a Sfântului Ioan
Damaschinul, «care împă rtăşeş te sentimente mahomedane, a tră dat pe Hristos, este
duş manul Imperiului, doctorul nelegiuirii, cinstitorul icoanelor». De asemenea, erau
aduse laude la adresa împăratului, împă rătesei, considera ţi «lumin ă tori ai
286 Vezi S. GERÖ, Byzantine Iconoclasm during the Regn of Constantine V, Louvain, 1977.
287 Vezi HEFELE-LECLERCQ, Histoire des Conciles, Paris, 1910, t. III, p. 664.
288 IBIDEM, p. 665.
118

Ortodoxiei», care au proclamat clar inseparabilitatea celor dou ă firi ale lui Hristos ş i
au dat o lovitur ă de moarte idolatriei 289 . Se pare c ă împă ratul Constantin a negat în
cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a Sfinţilor ş i a fost împotriva cinstirii
moaş telor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca
mijlocitoare.
La puţin timp dup ă sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprit ă atât de
legile imperiale cât şi de cele ale Bisericii, împăratul a dezlă nţuit o prigoan ă fără precedent împotriva iconofililor, obligând pe toţi supu şii s ă jure c ă nu vor da cinstire
icoanelor. Cei care nu s- au supus au fost maltrata ţi şi chiar ucişi. Mă surile cele mai
drastice au fost luate împotriva monahilor, lupta atât de înver şunat ă împotriva lor
ascunzând o alt ă dimensiune a conflictului iconoclast asupra că reia vom reveni în
amănunt dup ă prezentarea Sinodului VII Ecumenic. Călugării au fost izgoni ţ i din
mănăstiri, iar acestea transformate în hanuri ori cază rmi. Exterminarea monahilor
era înso ţit ă de distrugerea icoanelor. Persecu ţia s- a extins chiar asupra înalţ ilor
demnitari imperiali care au fost umili ţi în public, orbi ţi, exilaţ i ori chiar uciş i.
Operele de art ă religioas ă au fost distruse ş i înlocuite cu scene care se inspirau din
natur ă ori din expedi ţiile militare ale împăratului. La Constantinopol ura iconoclast ă
a mers atât de departe, încât a depăş it hotă rârile sinodului din 754, hotă râri care
priveau doar cultul icoanelor şi al moaş telor de Sfinţi, ş i s- a extins asupra cultului
Sfinţilor şi
al Maicii Domnului.
Este greu de apreciat cum s- ar fi încheiat acest ă persecu ţie dac ă acest împă rat
fanatic, Constantin al V- lea, nu ar fi murit în ziua de 14 septembrie 775. Memoria sa
a fost atât de urât ă, încât rămăşiţ ele sale pământe ş ti au fost scoase din Biserica
Sfinţ ilor Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale
împotriva bulgarilor a făcut ca poporul s ă mearg ă la mormântul său cu recuno ştiin ţă
în momentele în care soarta Bizan ţului era pus ă în cump ăn ă de invaziile acestora.
Sub fiul său, Leon al IV- lea Kazarul (775- 780), care era ş i el un iconoclast
convins, persecu ţia nu a mai avut aceea şi intensitate. O nou ă orientare va apă rea
dup ă moartea sa, când la conducerea Imperiului se va afla soţ ia sa, Irina (780- 802),
fiul său, Constantin al VI- lea, fiind înc ă minor. Irina care venerase mereu icoanele ş i
era favorabil ă călugărilor, începe preg ătirile pentru ţinerea
unui nou Sinod Ecumenic.
Sinodul al VII- lea Ecumenic
Deorece cultul Sfintelor Icoane fusese interzis prin hotă rârea sinodului
iconoclast de la Hiereia din 754, el trebuia restabilit printr- un nou Sinod Ecumenic.
De comun acord cu patriarhul Constantinopolului, Tarasie (784- 806), ş i cu papa
Adrian I (772- 795), împăr ăteasa Irina a hotă rât s ă fie convocat Sinodul al VII- lea
Ecumenic, care urma s ă anuleze hotă rârile sinodului iconoclast de la Hiereia din 754.
Prevăzut s ă înceap ă în 786 la Constantinopol, în Biserica Sfinţ ilor Apostoli, Sinodul a
fost amânat din cauza turbulen ţelor provocate de iconocla şti. În cele din urmă
lucră rile Sinodului au început la Niceea în ziua de 24 sepetembrie 787 ş i s- au
încheiat pe data de 13 octombrie a aceluia şi an. Preşedin ţ ia Sinodului i- a revenit
patriarhului Tarasie. Papa Adrian I a fost reprezentat de abatele Petru de la
Mănăstirea Sfântul Sava, iar din partea Patriarhiilor de la Alexandria ş i Antiohia au
venit călugării Ioan şi Petru. La Sinod au participat între 330 ş i 367 de episcopi. Pe
289 IBIDEM.
119

parcursul a şase şedin ţe, Sinodul a comb ătut punct cu punct hotă rârile sinodului
iconoclast de la Hiereia, contestându - i calitatea de «adunare ecumenic ă », întrucât la
acesta nu au participat nici patriarhii din Răsărit, nici episcopul Romei, iar hotă rârile
dogmatice erau eretice. Drumul către decizia final ă a fost deschis înc ă din anii
iconoclasmului, de că tre Sfântul Ioan Damaschin, care murise înaintea sinodului din
754 290 . Sfântul Ioan a trăit o perioad ă în Siria, aflat ă sub domina ţie arab ă , iar apoi a
devenit călugăr la Lavra Sfântul Sava din Palestina. Pentru a apă ra cinstirea Sfintelor
Icoane, el se baza pe divino- umanitatea lui Hristos. Înainte de Întrupare numai
simbolurile şi «umbrele» erau posibile. Într- o oarecare măsur ă întregul univers era
plin de imagini naturale ale lui Dumnezeu, numai c ă o situa ţie nou ă este instaurat ă
din momentul în care «Cuvântul S- a făcut trup» 291 . Aceast ă idee o regăsim ş i în
hotă rârea dogmatic ă a Sinodului 292 .
Chipul omului – Hristos este de asemenea acela al lui Dumnezeu. Aş a cum
spunea pă rintele G. Florovsky, «tot ceea ce este omenesc în Hristos este de asemenea
o imagine vie a lui Dumnezeu» 293 . Prin aceast ă unire, materia se reînnoie şte ş i devine
demn ă de laud ă. «… Aceasta înseamn ă c ă toate lucrurile din lume dimpreun ă cu
lumea întreag ă capăt ă o semnifica ţie nou ă prin Întruparea lui Dumnezeu; totul
devine susceptibil de sfin ţenie; întreaga materie devine purt ă toare a harului
Sfântului Duh şi înceteaz ă de a ne mai separa de Dumnezeu, pentru a ne deschide
calea unirii cu El. Noi cinstim şi onor ăm întreaga crea ţie, pentru c ă întreaga crea ţ ie a
fost cinstit ă prin Hristos şi din acel moment noi îl vener ăm practic pe Dumnezeu» 294 .
Aceast ă defin ţie hristologic ă a icoanelor şi a cinstirii lor reprezint ă substan ţ a dogmei
proclamate de Sinodul al VII- lea. Tot în cadrul lucră rilor acestui Sinod se spunea că
cinstirea icoanei este relativ ă, deoarece cinstim icoana numai pentru c ă reprezint ă o
persoan ă sfânt ă. Venerarea Sfinţilor se deosebe ş te de adorare, care se cuvine numai
lui Dumnezeu. La rândul ei, Maica Domnului se bucur ă de o cinstire mai mare decât
a sfin ţilor, pe care Sinodul al VII- lea a numit- o supravenerare . Cinstirea pe care o
dator ăm Sfinţilor se extinde şi la moaş tele lor şi la icoanele care- i reprezint ă . Astfel,
justificarea cinstirii icoanelor încheia dialectica dogmatic ă a Sinoadelor Ecumenice,
centrat ă dup ă cum am putut vedea pe dou ă teme fundamentale ale Revela ţ iei
dumnezeie şti: Treimea şi
Întruparea.
La Sinodul al VII- lea s- au dat şi 22 de canoane, pentru întă rirea disciplinei,
slăbit ă în timpul iconoclasmului. Ultima şedin ţă a Sinodului a avut loc în ziua de 23
octombrie 787, în palatul Magnaura din Constantinopol, fiind prezidat ă de Irina,
înso ţit ă de fiul ei, Constantin al VI- lea. Cu acest prilej s- a citit din nou hotă rârea
dogmatic ă, formulat ă în şedin ţa a VII- a pe care au semnat- o apoi ş i suveranii în
ovaţiile sinodalilor pentru «noul Constantin şi noua Elen ă» 295 .
Chiar dac ă din punct de vedere dogmatic Sinodul a însemnat o victorie, în
Imperiul bizantin lupta împotriva icoanelor a izbucnit din nou, în timpul domniei
împă ratului Leon al V- lea Armeanul (813- 820), începând din anul 814. Erezia
iconoclast ă avea înc ă partizanii ei, mai ales în rândul armatei (mul ţ i militari îl
290 Vezi nota 282.
291 Saint JEAN DAMASCENE, Traité I de la Défense des saints images , P.G. XCIV, col..1281.
292 Vezi J.D. MANSI, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, Floren ţa- Veneţ ia, 1757- 1798,
t. XII, col. 377- 380, trad. în francez ă de L. OUSPENSKY, Essai sur la théologie de l’icône dans l’Eglise
Orthodoxe , vol. I, p. 157- 159.
293 Alexandre SCHEMEMANN, Le chemin historique… p.232.
294 IBIDEM.
295 G. DUMEIGE, Nicée II, Paris, 1978.
120

admirau înc ă pe Constantin al V- lea). Toate relele cu care s- a confruntat Imperiul în
secolul al IX- lea – războaie, invazii, insurec ţ ii – erau puse pe seama «cinstitorilor de
icoane». În 815, împă ratul Leon al V- lea Armeanul cere patriarhului Nichifor, ca
icoanele s ă fie aşezate în Biserici la o înălţime care s ă nu mai permit ă să rutarea
lor 296 . Din acel moment mulţ i au înţeles iminen ţa unei noi persecu ţ ii. De data aceasta
Biserica era pregă tit ă, având la îndemân ă decretul recentului Sinod din 787 precum
şi celelalte scrieri ale apără torilor Sfintelor Icoane. Întreaga Biseric ă s- a ridicat
împotriva împă ratului, pentru apărarea Ortodoxiei. Prima victim ă a acestei noi
perioade iconoclaste a fost patriarhul Nichifor, înlocuit cu Sfântul Teodor,
conduc ătorul binecunoscutei mână stiri Studion de la Constantinopol. În duminica
Floriilor a anului 815, mii de călugări purtând icoane au defilat prin capital ă într- o
mare procesiune. Cu acest prilej un serios avertisment era adresat autorit ăţ ilor, iar o
nou ă persecu ţie sângeroas ă începea. Ea a fă cut mai multe victime decât pe timpul lui
Copronim: zeci de episcopi au fost exilaţ i, călugări tortura ţi în închisori, sau arunca ţ i
în mare în saci cusu ţi. Persecu ţia a scă zut în intensitate pe vremea succesorilor lui
Leon al V- lea, Mihail al II- lea (820- 829) şi
Teofil (829- 842).
Victoria final ă a Ortodoxiei a venit de data aceasta tot din partea unei femei.
Împără teasa Teodora, văduva lui Teofil, urmând exemplul împă ră tesei Irina, s- a
decis, în înţelegere cu patriarhul Metodie (ales la 4 martie 843- 11 iunie 847), să
reintroduc ă cultul icoanelor în Biseric ă.
La Sinodul convocat în martie 843 la Constantinopol de patriarhul Metodie, la
care au luat parte toţi episcopii, egumenii ş i monahii care au suferit de- a lungul
persecu ţiilor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotă rârile celor ş apte
Sinoade Ecumenice, au restabilit cultul icoanelor ş i au rostit anatema asupra tuturor
iconocla ştilor. La sfârş it, ca o completare la cele hotă râte de Sinodul al VII- lea
Ecumenic de la Niceea din 787, sinodalii au compus un text special de anatematizare
a tuturor ereticilor în decursul istoriei, începând cu Simon Magul. Acest text precum
şi toate dogmele Bisericii au fost citite în întreaga Biseric ă, în prima Duminic ă din
postul Sfintelor Pasti, pe 11 martie 843, zi care s- a numit «Duminica Ortodoxiei», ca
amintire a biruin ţ ei Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. Duminica aceasta este
celebrat ă de atunci de Biserica Ortodox ă în fiecare an, în prima duminic ă din Postul
Paştilor. Pomenirea special ă a Părinţ ilor Sinodului al VII- lea Ecumenic de la Niceea
din 787, se face în fiecare an în duminica a XXI-a dup ă Rusalii.
Aspectul dogmatic al cinstirii Sfintelor Icoane nu a epuizat îns ă semnifica ţ iile
crizei iconoclaste. Dificila problem ă a rela ţiilor dintre Biseric ă şi Stat a căpă tat o
acuitate extrem ă. Conflictul Bisericii cu un împă rat eretic nu era un lucru nou, iar
Sfântul Ioan Damaschinul nu făcea decât s ă repete cuvintele Sfântului Maxim
Mărturisitorul, care declara c ă «nu Cezarul trebuie s ă se ocupe de defini ţ iile de
credin ţă». Respingerea iconoclasmului a fost îns ă punctul de plecare al unei noi
sinteze, al unei noi uniri între Biseric ă şi Imperiu care va fi determinant ă pentru
viitorul lumii bizantine.
Aceast ă perioad ă a eviden ţiat şi importan ţ a pe care o avea acum monahismul.
În momentul creştin ă rii lumii, monahismul încarna aspectul eshatologic al
creştinismului, care este o depăş ire a lumii prin lumina Împărăţ iei «care nu este din
aceast ă lume», creş tinismul fiind în acest fel împiedicat de la absorbirea lui de lume.
Din acest punct de vedere, nimic nu poate ilustra mai bine natura relaţ iilor între
296 Vezi pentru perioada inter- iconoclast ă W. TREADGOLD, The Byzantine Revival (780- 842),
Stanford, 1988.
121

Biseric ă şi lumea creştin ă, ca monahismul şi recunoa şterea sa ca «norm ă» a vieţ ii
creştine. Nu numai Biserica, dar şi Imperiul se va supune monahismului: împăra ţ ii
erau la concuren ţă cu seniorii în ctitorirea de mână stiri, iar la începutul perioadei
iconoclaste, conform estim ărilor, num ărul călugărilor la Bizan ţ atinsese cifra de cca.
100.000. Monahismul devenise practic pătura conduc ătoare a Bisericii, conştiin ţa ş i
măsura ei.
Chiar dac ă Imperiul accepta făr ă rezerve aceast ă victorie a monahismului, pe
care- l înconjura cu tot felul de garan ţii şi privilegii, cu timpul îns ă , monahismul nu
putea deveni decât o sarcin ă greu de purtat pentru economia Statului. Zeci de mii de
oameni erau pierdu ţi pentru efectivele din armat ă, enormele propriet ăţ i monastice
erau scutite de impozite, o parte a popula ţiei scă pa de sub controlul Statului. În
vederea îndrept ării acestei situa ţii au existat unele iniţiative legislative. Pe de altă
parte, victoria monahismului se dovedea a fi dăună toare chiar pentru monahism: de
la începutul secolului al VII- lea, semnele unui veritabil declin au început s ă se
înmul ţeasc ă. Mânăstirile s- au îmbog ăţit, numeroasele privilegii atră geau foarte
multe persoane făr ă vocaţ ie pe posturi diverse: consilieri ş i duhovnici pentru
întreaga societate bizantin ă, călugării fiind adesea tenta ţi s ă abuzeze de autoritatea
lor.
La începutul secolului al VIII- lea, atunci când Imperiul se găsea într- o situa ţ ie
dificil ă, împăra ţii isaurieni l- au salvat, cu pre ţul unui efort sus ţ inut din partea
Statului şi a întregii societ ăţi. Aceast ă mobilizare eviden ţia inevitabil ş i problema
monahismului, iar acţiunea politic ă a lui Constantin al V- lea demonstreaz ă clar că
cinstirea Sfintelor Icoane, nu constituia singurul motiv al ostilit ăţii fa ţă de călugă ri.
Astfel, apare mult mai transparent contradic ţia care nu va înceta s ă învenineze
relaţ ia dintre Biseric ă şi Stat. Pentru Biseric ă, Statul avea ca vocaţ ie sus ţinerea ş i
recipientul terestru al ei; el trebuia aşadar s ă se supun ă valorilor Bisericii, chiar dacă
erau în contradic ţie cu propriile interese. Dimpotriv ă, în cazul Statului, creş tinismul
nu era decât o form ă nou ă a vechiului cult al Statului, un suport religios al
Imperiului. Biserica vedea în monahism simbolul alterit ăţ ii ireductibile a
institu ţionalit ăţii sale, a libert ăţii interioare a creştinismului şi a persoanei creş tine
în raport cu utilitarismul totalizant al Statului. La rândul să u, Statul urma ca mai
devreme sau mai târziu s ă se conving ă sau nu de ideea inutilit ăţii ş i caracterulului
dăună tor al monahismului.
Lupta aceasta împotriva monahismului demonstreaz ă dorin ţ a isaurienilor de a
subordona în întregime Biserica, Statului ş i ideologiei utilitariste. În acest sens,
isaurienii au împins pân ă la maxim modelul teocratic, conştiin ţa aceasta teocratic ă ş i
absolutist ă fiind uşor de sesizat la Leon al III- lea în prefa ţa sa la Ecloga , noul cod de
legi promulgat în 726: «Domnul a încredin ţat Imperiul împăra ţ ilor, poruncindu - le
totodat ă s ă se ocupe ş i de turma lui Hristos, având ca exemplu pe Petru,
conduc ătorul
Apostolilor» 297 .
Victoria cinstirii Sfintelor Icoane a reprezentat deci o victorie politic ă ş i una de
ordin moral pentru monahism. Persecu ţiile l- au regenerat ş i reînnoit, iar la
începutul secolului al IX- lea se înregistreaz ă o autentic ă înflorire a monahismului
bizantin, legat bineîn ţeles ş i de numele lui Teodor Studitul; lui îi revine acum
iniţiativa reformul ării definitive a ideologiei monastice ş i precizarea locului ocupat
în Biseric ă. Sfântul Teodor Studitul define ş te explicit monahismul ca o slujire aparte
în Biseric ă. Dup ă el, călugării sunt «nervul şi sus ţ inerea Bisericii», «sarea
297 C.A. SPULBER, Ecloga isaurienilor, Cernă uţi, 1929, p. 3.
122

pământului» şi «lumina lumii», o lumin ă pentru cei care se gă sesc în întuneric», «un
exemplu şi
un fundament» 298 . Acest lucru este posibil pentru c ă monahul urmă reş te
scopul final al oricărui creştin: Împărăţ ia lui Dumnezeu, mântuirea sufletului. Ori nu
ne putem salva sufletul decât prin renun ţarea la lume. Dup ă aceste afirma ţ ii nu
trebuie s ă credem c ă Sfântul Teodor vede obţ inerea mântuirii numai prin monahism.
El afirm ă c ă impunerea creştinismului nu se putea realiza făr ă ceea ce Evanghelia
nume şte «renun ţare», dup ă care constat ă un fapt istoric: chemarea evanghelic ă de a
nu căuta decât «unicul necesar», care este pus ă în practic ă de monahism. Dac ă orice
creştin este chemat s ă împlineasc ă preceptele evanghelice, în practic ă prevaleaz ă
compromisul cu lumea. Dup ă Sfântul Teodor Studitul, călugării trebuie s ă fie nucleul
activ al Bisericii, o permanent ă aducere aminte a ultimei vocaţ ii a creş tinului,
«sus ţinerea ş i fundamentul Bisericii». La Constantinopol, Sfântul Teodor a reformat
mână stirea Studion, care a devenit în curând un principal centru de viaţă
bisericeasc ă bizantin ă. Monahismul era restabilit în mod definitiv la Bizan ţ.
Aceast ă victorie a monahismului însemna de asemenea şi eş ecul tentativei
iconoclaste de suprimare a independen ţei Bisericii şi integr ă rii sale într- o
perspectiv ă teocratic ă. Între istorici au existat pă reri diferite asupra sensului acestei
victorii. Unii istorici occidentali consider ă c ă monahii nu luptau pentru o separare a
Bisericii de Stat, cu atât mai puţin pentru o supunere a Statului fa ţă de Biseric ă ,
pentru ceea ce poart ă numele de clericalism 299 , ci pentru aceast ă interpretare a
idealului teocratic, care din momentul convertirii lui Constantin deschisese Statului
braţ ele Bisericii. În opozi ţie cu aceştia şi cu alţii care judec ă Bizan ţul în func ţ ie de
criterii occidentale 300 , noi putem afirma c ă Biserica, şi nu Imperiul, va ieşi victorioas ă
din aceast ă lupt ă. Bineîn ţeles c ă istoria nu cunoa ş te victorii definitive, ceea ce ne
rămâne nou ă celor de astă zi este încercarea de a judeca un succes sau un eşec dup ă
criterii cât mai obiective.
Teocra ţia bizantin ă în perioada post- iconoclast ă
Textul revelator pentru exemplificarea acestui aspect este Epanagoga , sau
introducerea la Codul de legi publicat la sfârş itul secolului al IX- lea de că tre
împăratul Vasile I Macedoneanul, care trebuia s ă rămân ă pân ă la sfâr ş itul Imperiului,
legea fundamental ă pentru rela ţiile dintre Biseric ă şi Stat. Epanagoga lua ca exemplu
paralela dintre împărat şi patriarh “membrii cei mai înalţ i ş i indispensabili în Stat”,
definind în felul urmă tor obliga ţiile fiecăruia: “Împăratului îi revine datoria de a salva şi garanta forţ a naţiunii printr- o bună
guvernare, s ă restaureze forţ ele prin vigilen ţă şi s ă capete forţ e noi prin înţ elepciune
în orientare şi fapte. Scopul patriarhului este mai întâi, păstrarea purit ăţii ş i a
credin ţei poporului, primit în grij ă de la Dumenezeu …; acolo unde se poate, el
trebuie s ă aduc ă la Ortodoxie şi la unitatea Bisericii pe toţi ereticii …; el trebuie să
aduc ă la adevă rata credin ţă pe necredincio şi, uimindu - i cu splendoarea, gloria ş i
bogăţia slujbelor sale … Împăratul trebuie s ă exerseze tot mereu binele: de aceea i se
298 Vezi A.P. DOBROKLONSKIJ, Sfântul Teodor (în limba rus ă),
Odessa, 1913, p. 146.
299 Adolf von HARNACK, Lehrbuch der Dogmengesichte , Freiburg, 1888, vol. II, p. 642.
300 Vezi Alain DUCELLIER, Byzance et le monde orthodoxe , 3ed. Paris, 1997, p. 224; Alain DUCELLIER,
Michel KAPLAN, Byzance IVe- XVe siècle, Paris, 1996, p. 37- 39.
123

d ă şi titlul de binef ăcător … Scopul Patriarhului este mântuirea credincio ş ilor
încredin ţa ţi; el trebuie s ă trăiasc ă în Hristos şi să- şi concentreze toate forţ ele pentru
pace … Împăratul trebuie s ă fie făr ă greşeal ă în respectarea învăţăturilor ortodoxe ş i
pioase … îndreptate către cuno ştiin ţa dogmelor cu privire la Sfânta Treime ş i
defini ţiile despre mântuire prin Întruparea lui Iisus Hristos … Patriarhul trebuie să
vorbeasc ă despre adevă r şi s ă apere dogmele făr ă team ă în faţa Împă ratului …
Singur Patriarhul trebuie s ă interpreteze defini ţiile Sfinţilor Părinţ i sau defini ţ iile
Sinoadelor Ecumenice … În ceea ce- l prive şte pe Împărat, el trebuie s ă sus ţin ă mai
întâi tot ceea ce este scris în Sfânta Scriptur ă , apoi dogmele stabilite de cele 7
Sinoade Ecumenice, ca şi
o parte a legilor romane” 301 .
Sunt istorici care au desprins din aceste citate concluzia c ă Biserica ş i Statul
erau confundate într- un singur corp politic ş i bisericesc, un fapt care practic marca
împlinirea unui fenomen început înc ă din vremea lui Justinian. Textul justific ă în
aparen ţă aceste afirma ţii, numai c ă acestea se opresc la constatarea fuziunii dintre
Biseric ă şi Stat, în timp ce Epanagoga aducea de asemenea o corec ţ ie aspectelor
negative ale “simfoniei” iustiniene. În mare parte fuziunea aceasta avusese loc: toţ i
membrii Bisericii erau subiec ţi ai Imperiului, frontierele Bisericii ş i ale Imperiului
coincideau. Întrebarea care se pune este: cele dou ă constituiau un singur organism
care avea în frunte o dubl ă autoritate, pe cea a împăratului ş i pe cea a patriarhului?
Nu trebuie uitat faptul c ă Epanagoga era o lege civil ă şi c ă ea vorbe şte de Stat ş i nu
de Biseric ă. Statul era creştin, legat în mod organic de Biseric ă, aceast ă legătur ă
realizând diarhia împă ratului cu patriarhul. În afara locului ocupat în sânul Bisericii
(loc definit prin canoanele biserice ş ti), patriarhul avea în viitor un loc aparte, paralel
cu cel al împă ratului în structura de Stat. El era reprezentantul Bisericii în Stat,
garantul “Ortodoxiei” imperiului şi a fidelit ăţii creş tinismului. De aceea, numai el
avea dreptul de a interpreta învăţătura Bisericii, iar Statul îl însărcina cu apă rarea
credin ţei ortodoxe în faţa persoanei împă ratului.
Din partea împă ratului, Epanagoga nu cerea decât fidelitate fa ţă de Ortodoxie,
fa ţă de învăţătura cu privire la Hristos şi la Sfânta Treime. Trebuie subliniat faptul că
în viziunea bizantin ă, Biserica şi Statul nu sunt legate printr - o formul ă juridic ă ş i o
delimitare a sferelor lor de influen ţă, ci de ortodoxie, de credin ţa şi învăţă tura
Bisericii, pe care Imperiul a adoptat - o, iar izvorul acestei doctrine, garantul ei, era
Biserica şi nu împăratul. În acest context Imperiul nu putea fi indiferent fa ţă de Biseric ă: misiunea sa ş i
aspectul sacru, se manifestau prin locul ocupat de împărat în Biseric ă . Simbolul era
ritualul încoron ării ( chrisma ), care începând cu secolul al IX- lea, poate fi considerat
ca expresia liturgic ă a teocra ţiei bizantine. Unul din elementele esen ţ iale ale acestui
rit era mărturisirea de credin ţă a împă ratului şi jură mântul prin care se angaja în
prezervarea credin ţei şi a integrit ăţii acesteia. Din acest moment puterea imperial ă
înceta a mai fi unicul reflex în lume al puterii divine şi pe viitor va trebui s ă se
supun ă adevă rului deţinut de Biseric ă . Tot acum (sec. al IX- lea), ritul ungerii devine
momentul capital şi constitutiv al încoron ării. Acest dar conferit de către Biserică
împăratului, nu însemna asimilarea Bisericii de către Stat, ci dimpotriv ă
eclezializarea Imperiului. Împăratul îşi apleca capul, iar patriarhul, cu propria mână
aşeza coroana pe capul acestuia rostind cuvintele: “În numele Tatălui, şi al Fiului, ş i
al Sf. Duh”, la care poporul răspundea: ” Sfânt, sfânt, sfânt, Slav ă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace”. Unii au afirmat c ă împă ratul ar fi participat în mod
301 Vezi Epanagoga , titlul III, capitolul VIII, citat ă de D. OBOLENSKY în NHE, t. 2, p. 121.
124

activ la Sfânta Liturghie, deţinând chiar o func ţie sacerdotal ă. Părerea este eronat ă ,
deoarece împă ratul avea mai degrab ă o participare limitat ă la slujbe, făr ă vreo
semnifica ţie sacramental ă. Împăratul conserva dreptul pe care altădat ă îl aveau laicii,
anume acela al posibilit ăţii de a intra în biseric ă pentru a se ruga. Canonul 69 al
Sinodului Trulan sanc ţ iona de altfel acest statut, subliniind caracterul laic al
persoanei împăratului. Deci este clar c ă nu putem reduce teocra ţia bizantin ă nici la cezaro- papism,
care prive şte Biserica şi Statul, nici la papo- cezarism, care prive şte Statul ş i Biserica
(pentru care luptau papii Evului Mediu), chiar dac ă cele dou ă tendin ţ e uneori se pot
întâlni sub forme distorsionate. Dac ă Imperiul a primit credin ţa Bisericii şi
este într-
un fel sanctificat de aceast ă credin ţă, Biserica făr ă a- şi trăda independen ţa ei mistic ă
şi sacramental ă intra în Imperiu, care se obliga s ă o protejeze ş i veghea la buna ei
func ţionare pe pământ. De asemenea, este adevă rat c ă Biserica ş i Imperiul formau un
tot “făr ă amestec sau separare”. De aici nu trebuie s ă ajungem la o confuzie de
noţiuni, ci la o consecin ţă a exigen ţei Bisericii, care se vedea ca pe o “icoan ă a lui
Hristos” pentru lume, dar care refuza puterea terestr ă ş i nu se implica în
organizarea vieţii umane.
În privin ţa Imperiului acesta a fost o bun ă perioad ă de timp influen ţ at de
teocra ţia păgân ă. Pân ă în secolul al VIII- lea formele vechiului cult imperial
predominau în scenele care- l reprezentau pe Împărat. În reprezent ările pă gâne
vedem pe acelaş i împă rat cuceritor şi suveran, cu puteri nelimitate ş i personificând
victoria, cu men ţiunea c ă dup ă Constantin cel Mare, simbolurile pă gâne ale victoriei
sunt înlocuite de cele creştine. Imperiul era înving ă tor sub semnul Sfintei Cruci:
“prin acest semn vei învinge”. Motivele “triumfale” sunt accentuate de simbolismul
oficial al împă raţ ilor iconocla şti. Odat ă cu triumful Ortodoxiei observ ăm îns ă o
schimbare brusc ă, o adevă rat ă ruptur ă: “majoritatea covâr ş itoare a imaginilor
imperiale din aceast ă perioad ă – scria André Grabar – apar ţin genului “Împă ratul în
faţa lui Hristos”, tem ă rar tratat ă în epocile anterioare, îndeosebi în perioada
preiconoclastă 302 . Asistă m acum la o schimbare de orientare a acestui gen de art ă ,
care a fost pân ă acum triumfal ă, iar pe viitor îşi va propune s ă cinsteasc ă pietatea
împăra ţilor şi nu victoriile lor. Nu se mai punea problema reprezent ă rii suveranului
absolut, ci a icoanei teocra ţiei
bizantine 303 .
Astfel, triumful Ortodoxiei nu a fost numai o simpl ă întoarcere la formula lui
Justinian, ci şi o profund ă transformare a acesteia. Imperiul era şi ră mânea sacru,
numai c ă înainte la baza acestui caracter stătea vechea concep ţ ie a Statului absolut,
reprezentare terestr ă a ordinii divine, iar acum era conştiin ţ a pe care o avea Imperiul
de a fi “slujitorul lui Hristos”. Acest ideal al Statului se exprim ă printr- un ansamblu
de sărbători şi motive “imperiale” care subzist ă şi astă zi: Scoaterea Sfintei Cruci,
Înălţarea Sfintei Cruci, când Sfânta Cruce era purtat ă în procesiune în Palatul
Imperial; sau în rugăciunea: “Mântuie şte poporul tău şi binecuvinteaz ă moş tenirea
Ta ….”. Armata devine pe viitor o “oaste prieten ă cu Hristos”, o armat ă “care apă ra
Casa lui Hristos”, adic ă sprijinul terestru al Bisericii; în ceea ce prive ş te ritualul de la
Curte, el tinde în întregime s ă exprime misiunea creştin ă a Imperiului. Hristos este
Pantocrator, Stăpân al Universului şi Domn, iar în faţa Lui se închin ă cu mâinile
302 André GRABAR, L’empereur dans l’art byzantin, Paris, les Belles Lettres, 1936 ( retip ărit ă la Londra
în 1972), p. 173..
303 IBIDEM, p. 173- 175.
125

idicate şi capul înclinat, împă ratul Bizan ţ ului. Aceasta este noua imagine a
Imperiului.
Toate aceste idei se reflectau profund în mentalit ăţi şi în viaţa cotidian ă , în
atmosfera autentic eclezial ă pe care o respira societatea bizantin ă. Chiar dac ă unele
vicii, unele nedrept ăţi erau disimulate de unele aparen ţ e, în care istoricul modern
vede mai degrab ă ipocrizie, nu trebuie uitat c ă aceast ă frumuse ţe şi lumin ă exista la
Bizan ţ într- o perioad ă în care din punct de vedere politic ş i social lumea era la
începuturile descoperirii forţ ei Evangheliei. Idei ca cele legate de milostenie, de
dragoste, de sără cie, erau tratate frecvent de cronicile bizantine, crimele sau alte
fapte extreme, fiind adesea ignorate. Se poate vorbi de un veritabil umanism
bizantin, strâns legat de sentimentul prezen ţ ei permanente a lui Hristos în lume,
atât ca Rege, cât şi ca Salvator, Stăpân sau Judec ător.
Dup ă victoria asupra iconoclasmului Biserica a dobândit o pozi ţie întărit ă în
raport cu Statul, vocea ei impunându - se cu mai mult ă autoritate decât înainte. Unii
patriarhi (de exemplu Fotie) au fost oameni de Stat a căror acţ iune nu se va limta
numai la domeniul ecleziastic, ci vor lua parte în mod activ ş i la luarea marilor
decizii politice. Nu trebuie uitate nici momentele de slă biciune ale Bisericii, momente
care au fost consemnate chiar imediat dup ă 843. Este vorba de conflictul dintre
patriarhii Fotie şi Ignatie care într- o bun ă măsur ă pot servi ca exemplu pentru
crizele ulterioare. Fiecare din ei a urcat pe scaunul patriarhal de dou ă ori, dar au fost
îndep ărta ţi tot de dou ă ori printr - un simplu ordin al împă ratului. Şi unul şi celă lalt a
rezistat în felul lui, făcând dovada unei fermit ăţi pasive fa ţă de arbitrariul imperial,
şi unul şi altul s- a arătat curajos 304 . Nu trebuie uitat nici curajul altor ierarhi, care în
diferite situa ţii au avut forţ a de a prefera exilul capitul ă rii. Cu toate acestea, au fost
destule situa ţii în care Biserica a acceptat prea uş or amestectul Statului, considerat a
fi un lucru normal. În astfel de situa ţii nimeni nu s- a ridicat pentru apă rarea
principiului libert ăţii. Tragedia Bisericii bizantine a fost se pare tocmai faptul c ă era
prea legat ă de Imperiu, nu administrativ ci psihologic. Imperiul devine pentru ea o
valoare suprem ă şi absolut ă, o valoare indiscutabil ă, intangibil ă şi evident ă . Ierarhia
bizantin ă devenise practic incapabil ă s ă ias ă din categoriile Imperiului sacru, de a- l
judeca în lumina libert ăţii
creatoare a Evangheliei 305 . Totul era sacru ş i totul se putea
justifica prin acest caracter. Ochii trebuiau închiş i atunci când se comiteau greş eli
sau ceva rău, care nu erau decât o consecin ţă a “slăbiciunilor umane”. Maximalismul
teoretic conducea către un minimalism practic. Aceast ă etatizare interioar ă ş i
psihologic ă, nu numai exterioar ă a Bisericii, a fost înso ţit ă de o polarizare a
conş tiin ţei sale, manifestat ă prin dou ă tendin ţe în teologia şi experien ţa religioas ă 306 .
Criza iconoclast ă a marcat practic sfârş itul perioadei Sinoadelor Ecumenice,
epoc ă de intens ă creativitate a gândirii ecleziale. Dorin ţa fixă rii Ortodoxiei într- o
formul ă precis ă şi defintiv ă, era legat ă de schimb ările produse acum în rela ţ ia dintre
Biseric ă şi Stat. Chiar dac ă în controversele teologice din secolele IV- V interven ţ ia
Statului a fost evident ă, aceasta nu înseamn ă c ă dezvoltarea teologiei în interiorul
Bisericii, a fost rezultatul iniţiativei Statului. Totuş i, Statul a încercat s ă obţin ă un
anumit profit din aceste dezbateri. Înc ă de la început identific ă m în aceste
controverse o dimensiune politic ă : ele aruncau în joc un principiu, acela al
umanit ăţii religioase ca o condi ţie a păcii în Stat. Febra controverselor ş i a ereziilor
304 F. DVORNIK, Le Schisme de Photius. Histoire et Légende. ed. du Cerf, Paris, 150, p. 145.
305 Alexandre SCHMEMANN, Op. cit. p. 245.
306 IBIDEM.
126

care cuprindea corpul Bisericii, se răspândea ş i asupra Statului. De aceea, guvernul
era interesat în reducerea orică ror divergen ţ e de opinie, pentru a prezerva
integritatea unui Imperiu multina ţional, orice efervescen ţă religioas ă riscând să
declan şeze pasiuni politice şi separatisme. În acest sens, victoria asupra
iconoclasmului a marcat un punct de răscruce. Dac ă înainte împăra ţ ii aveau ca
principal ă grij ă gă sirea unui minim confesional acceptat de toate compozantele
Imperiului, necesitatea unui astfel de deziderat nu mai exista acum: unitatea
religioas ă fusese realizat ă cu pre ţul unor secesiuni a tuturor diziden ţilor ş i a unei
micşor ări a Imperiului. Puterea de Stat era definitiv ortodox ă. În plus, împă ratul avea
conş tiin ţa investirii sale de că tre Dumnezeu, misiune care avea ca principal scop
prezervarea Ortodoxiei. Acum consensul era realizat, deoarece întreaga popula ţ ie
dizident ă se regăsea în afara frontierelor Imperiului.
Aceast ă nou ă situa ţie atrăgea dup ă sine o politic ă nou ă. Experien ţa amar ă a
trecutului demonstrase c ă orice divergen ţă religioas ă amenin ţ a stabilitatea
Imperiului. Pe viitor, preocuparea de căpătâi a împăra ţilor va fi evitarea tulbur ă rilor
religioase şi conservarea unui status quo în materie de religie. Iconoclasmul
demonstrase înc ă odat ă pericolul transform ă rii pasiunilor religioase în diviziuni
politice. Aceast ă experien ţă a fost decisiv ă . Biserica care aspirase întotdeauna la
unanimitate doctrinal ă a acceptat cu bucurie politica conservatoare a Statului.
Dinastia macedonean ă şi
apogeul Imperiului (867- 1056)
Cele aproape dou ă secole de guvernare a împăra ţ ilor macedoneni au fost
expresia superlativ ă a tot ceea ce a însemnat Bizan ţul pentru lumea oriental ă ş i cea
occidental ă. Spre deosebire de epoca lui Justinian, când opera a fost îndeplinit ă de
un singur împărat, acum asist ăm la realiz ări împlinite de o succesiune de împă raţ i,
toţi remarcabili prin diversitatea calităţ ilor lor. Întemeietorul dinastiei, Vasile I (867-
886), se trăgea dintr- o familie de armeni stabili ţi în Macedonia, de unde ş i
denumirea uzual ă de dinastia macedonean ă. Alţi împăra ţ i ai acestei perioade au fost:
Leon al VI- lea Filozoful (886- 912), Alexandru (912- 913), Constantin al VII- lea
Porfirogenetul (913- 959), Romanul I Lecapenul (920- 944), Roman al II- lea (959-
963), Nichifor II Focas (963- 969), Ioan I Tzimiskes (969- 976), Vasile al II- lea
Bulgaroctonul (976- 1025), Constantin al VIII- lea (1025- 1028), Roman al III- lea
Arghiros (1028- 1034), Mihail al IV- lea (1034- 1041), Mihail al V- lea (1041- 1042) ş i
Constantin al IX- lea Monomahul (1042- 1055). Majoritatea acestor împă raţ i au fost
militari de carier ă, singurele excep ţii fiind Leon al VI- lea şi
Constantin al VII- lea.
În toate domeniile s- a putut observa un reviriment fa ţă de perioada
anterioar ă. Astfel, în urma succeselor înregistrate pe plan extern de că tre basileii
iconocla şti, viaţa economic ă din întregul bazin al Mării Mediteranene cunoa ş te o tot
mai mare stabilitate şi securitate. Industria şi comer ţul, asupra că rora autoritatea
central ă exercita un monopol strict, au acum o pondere crescând ă în anasamblul
vieţ ii economice a Statului bizantin. Pe plan social, are loc formarea clasei
aristocratice în curs de feudalizare, consecin ţă direct ă a fenomenelor dizolvante din
interiorul comunit ăţilor rurale. Conştien ţi de pericol împăra ţ ii au promovat o serie
de măsuri în favoarea ţărănimii libere ş i a stratio ţ ilor , îns ă fiscalitatea excesiv ă ş i
reorientarea politicii externe au contribuit decisiv la ruina acestei pă turi sociale. În
127

administra ţ ie, vechiul regim al themelor a cunoscut un oarecare declin, determinat
de muta ţiile din societatea bizantin ă precum şi de renun ţ area puterii imperiale la
politica defensiv ă.
Expansiunea teritorial ă a împăra ţilor
macedoneni
Schimbarea cea mai evident ă a avut loc îns ă în politica extern ă . Consolidarea
intern ă a Imperiului precum şi a grani ţelor orientale de către împăra ţii iconocla ş ti, a
permis noii dinastii, întemeiat ă de Vasile I (867- 886), s ă treac ă la o politic ă ofensiv ă
pe plan extern, care a culminat în timpul împăra ţilor- solda ţi,
precum Nichifor al II-
lea Focas (963- 969), Ioan I Tzimiskes (969- 976) ş i Vasile al II- lea (976- 1025).
Aceast ă perioad ă a fost numit ă de bizantinistul francez G. Schlumberger «marea
epopee bizantin ă» 307 .
De- a lungul tuturor frontierelor, Imperiul a fost nevoit s ă fac ă fa ţă pericolului
arab (excep ţie făcând grani ţele de la Dunăre). În faţa acestei situa ţ ii, atât Vasile I cât
ş i Leon al VI- lea au organizat mai multe campanii, unele cu rezultate interesante,
făr ă a repurta îns ă victorii decisive 308 . În Occident, au reuşit s ă cucereasc ă localitatea
Tarente, în timp ce arabii ş i- au consolidat cuceririle numite Creta sau Sicilia, la care
şi- au adăugat Siracuza, Taormina şi Reggio 309 . În partea oriental ă a Imperiului, arabii
au fost împin şi pân ă la frontiera asiatic ă, numai c ă în 904 o flot ă de pira ţ i
musulmani a atacat prin surprindere Tesalonicul, făcând cu acel prilej un numă r de
cca. 20.000 prizonieri. Acest moment a marcat ş i revirimentul ofensivei bizantine
din vremea lui Roman Lecapenul, cel care va repurta succese notabile în
Mesopotamia prin recucerirea cetăţii Edessa 310 . Nichifor Focas ş i Ioan Tzimiskes mai
întâi ca generali, iar mai apoi ca împăra ţ i au repurtat la rândul lor o serie de succese
decisive. Focas a recucerit Creta şi Cipru, între 965- 966 Tarsul, Cilicia, Mopsuestia ş i
Anazarbe, dar mai ales Alepul şi
Antiohia (969) 311 . Tzimiskes a luptat dincolo de
Eufrat, organizând o adevă rat ă cruciad ă pentru eliberarea Locurilor Sfinte: el a
recucerit Baalbek, Damascul, o parte a Palestinei (Nazaretul, Acra, Cezareea), făr ă a
putea obţine îns ă Ierusalimul (ajunge la numai 180 km.). La întoarcere el a cucerit ş i
Beyruthul, Sidonul şi Laodiceea, mul ţumindu - se pân ă la urm ă numai cu consolidarea
posesiunilor din Nordul Siriei. Vasile al II- lea a păstrat toate aceste teritorii făr ă însă
a le extinde în mod sensibil. El a dobândit totu şi Edessa în 1001 ş i a organizat
apărarea Eufratului.O alt ă regiune care a cunoscut tot acum lupte neîncetate între
Imperiul persan şi
cel bizantin, a fost Armenia 312 . Din secolul al VII- lea ea a fost
307 Vezi G. SCHLUMBERGER, L’Epopée byzantine à la fin du Xe siècle ; 3 vol., Paris, 1896- 1905; H.
GREGOIRE, Autour de l’épopée byzantine , Londra, Variorum, 1975.
308 Ch. DIEHL, Figuri bizantine… vol. I. p. 305 şi
p. 325.
309 C. CAHEN, L’Islam, des origines au début de l’Empire ottoman , Paris, 1970; R. MATRAN, L’expansion
musulmane (VIIe- Xie siècles), Paris, 1969; Vezi şi A.A. VASILIEV, H. GREGOIRE,
M. CANARD, Byzance et
les Arabes. T. II: La dinastie mac édonienne , Bruxelles, 1935- 1950.
310 Vezi S. RUNCIMAN, The Emperor Romanus Lecapene and his Reign, a study of tenth centrury
Byzantium , Cambridge, 1929.
311 G. SCHLUMBERGER, Un empereur byzantin au Xe siècles: Nicéphoros Phocas , Paris, 1890.
312 Despre Armenia în aceast ă perioad ă merit ă consultate lucră rile: N. ADONTZ, Etudes arméno -
byzantines , Lisabona, 1965; J. LAURENT, Etudes d’histoire arménienne , Louvain, 1971; M. CANARD, J
LAURENT, L’Armenie entre Byzance et l’Islam depuis la conquête arabe jusqu’en 886 , Paris, 1980.
Ultima lucrare conţ ine multe izvoare arabe traduse în limba francez ă.
128

ocupat ă de arabi, iar cucerirea cetăţ ii Amorium în 838 a fost ultima lor victorie
notabil ă. În 872, armata lui Vasile I a cucerit oraş ul Tefrik situat în partea de est a
themei armeniacilor, punând astfel capăt existen ţ ei unui zone controlate de
pavlicieni, o sect ă maniheean ă care oscila între arabi şi bizantini 313 . Progresul în
acest teritoriu al trupelor bizantine s- a accelerat în secolul al X-lea când au ajuns
pân ă în Mesopotamia, Cilicia şi Nordul Siriei. În vremea lui Constantin al VII- lea ş i a
lui Roman al II- lea, principalii lor generali Nichifor Focas ş i Ioan Tzmiskes au
pătruns în Cilicia, cucerind Germaniceea (949), Hadath (957) ş i Samosata (958), iar
Vasile al II- lea a reuşit s ă cucereasc ă o bun ă parte a Armeniei. Cuceririle lui Vasile al
II- lea au cuprins în Armenia spa ţiul dintre lacul Van ş i Vaspurkan, iar din 1020
bizantinii au ajuns şi în Georgia, regiune cu credincio şi calcedoneni ai că ror
aristocra ţi veneau destul de des să- şi încerce şansa în armata şi administra ţ ia
bizantin ă.
Bizan ţul nu a renun ţat nici la Italia, unde Leon al VI- lea a organizat două
theme: a Longobardiei şi
a Calabriei 314 . Se pare c ă împă ratul bizantin ş i- ar fi disputat
titlul imperial cu Otto, încoronat la Roma în 962 ş i fondator al sfântului Imperiu
Roman Germanic. Pericolul arab a făcut îns ă ca aceste ambi ţii s ă treac ă pe planul
secund, Focas încercând s ă realizeze chiar o alian ţă cu Otto. Tzimiskes a dat chiar de
soţie pe prin ţesa bizantin ă Teofano lui Otto 315 , care pân ă la urm ă a fost învins de
arabi.
În privin ţa rela ţiilor cu bulgarii de la sudul Dunării, putem spune c ă acest
pericol rămâne localizat. Conflictul se acutizeaz ă sub urma ş ul lui Boris, Simeon, care
fusese crescut la Constantinopol. De aici el şi- a însuş it foarte bine lecţia bizantin ă :
pentru el era nevoie de un singur Imperiu pe pă mânt, gândindu- se la înlocuirea
Imperiului bizantin cu unul bulgar. Ambiţ iile sale îl împing pân ă la zidurile
Constantinopolului sau ale Tesalonicului 316 . Chiar dac ă a reuşit s ă încheie cu acesta o
pace prin care se obliga la plata unui tribut, Leon al VI- lea a fost în cele din urmă
nevoit s ă cedeze bulgarilor ş i întinse teritorii din Macedonia. În 912, Alexandru a
refuzat s ă mai plăteasc ă tribut, măsur ă care a condus în 913 la o nou ă amenin ţ are a
cuceririi capitalei Constantinopol. Renumite rămân pentru bulgari bătă liile de la
Anchialos din 917 sau de la Adrianopol din 922, care le- au permis acestora
ocuparea Macedoniei şi a Traciei, cu excep ţia oraşelor Tesalonic ş i Constantinopol.
Conflictul cu bulgarii a cunoscut o schimbare de forţ e odat ă cu moartea lui Simeon
în 927. Succesorul acestuia, Petru, nu s- a ridicat la înălţ imea predecesorului, iar sub
ţarul Samuel, împă ratul Vasile al II- lea a purtat mai multe campanii victorioase între
986 şi 1014. Înverş unarea de care a dat dovad ă în acest interval i- a atras ş i
supranumele de “Bulgaroctonul”, adic ă înving ătorul
de bulgari.
Societatea rural ă în secolele IX- XI
313 Vezi nota 277.
314 Vezi A. CHASTEL, L’Italie et Byzance , Paris, 1999.
315 Ch. DIEHL, Figuri bizantine… vol. I, p. 355.
316 D. ANGELOV, Die Entstehung des Bulgarischen Volkes , Berlin, 1980; J. FERLUGA, Der Byzantinischen
Handel auf dem Balkan von VII bis zum Anfang des XIII Jahrhunderts , Skopje, 1986; St. RUNCIMAN, A
History of the First Bulgarian Empire, Londra, 1930.
129

În acest interval de timp asist ăm la creşterea marii propriet ăţ i în detrimentul
micii propriet ăţi a ţăranilor independen ţi, ceea ce a dus la schimb ă ri importante în
organizarea social ă, militar ă şi chiar politic ă a Imperiului. O analiz ă vertical ă a
acestui fenomen ne poate conduce la câteva considera ţii. Mai întâi opozi ţ ia dintre cei
boga ţi, puternici ( dunatoi ) 317 şi cei mici ( penetai ) 318 nu reflecta în întregime realitatea
social ă din mediul rural bizantin, unde condi ţ iile erau deosebit de complexe. Cei
puternici erau aceia a căror bogăţie sau func ţie le permitea s ă exercite o anumit ă
presiune asupra micilor gospod ării ţărăne şti. Un bogat avea cea mai frumoas ă cas ă ,
în care îşi putea primi musafirii; ţăranul de condi ţie medie îşi pemitea s ă între ţin ă o
pereche de boi, un măgar, un servitor, iar dac ă sărăcea de tot nu- i mai ră mânea
decât casa. În acelaş i ora ş putem întâlni atât pe marele proprietar făr ă griji
materiale, cât şi pe ţăranul de condi ţie medie, pe ţăranii independen ţi ( parechi ) 319 , pe
ţăranii săraci care posedau o cas ă şi o grădin ă sau pe sclavi. Ţă ranul bizantin putea
avea unul sau mai mulţ i sclavi, ce erau folosi ţi atât la muncile domestice cât ş i în
calitate de muncitori agricoli 320 .
În al doilea rând, între cei foarte boga ţi ş i cei care nu aveau aproape nimic, mai
exista aşa- numita clas ă a exploatatorilor agricoli. Conduc ă torii satelor proveneau
din rândul clasei de mijloc a ţăranilor, dintre aceştia fiind recruta ţi şi solda ţ ii
themelor sau stratio ţii 321 . În secolul al X-lea, Constantin al VII- lea considera ca un
fapt normal posesia de către aceştia a unei suprafe ţe de pământ 322 . Dispari ţ ia micii
propriet ăţi a avut în aceast ă perioad ă grave consecin ţe economice, fiscale ş i militare.
La rândul ei, dezvoltarea excesiv ă a marii propriet ăţi prezenta un pericol a că rui
amploare a putut fi cu adevă rat evaluat ă în vremea lui Vasile al II- lea, când a avut
loc revolta marilor seniori ai Asiei Mici, Bardas Focas şi
Bardas Skleros.
O Novel ă dat ă de Roman Lecapenul în 922, încerca s ă remedieze aceast ă
situa ţie: prin aceasta se interzicea celui bogat s ă achizi ţioneze pământul celui să rac
şi dădea câştig de cauza săracului, atunci când acesta era la concuren ţă cu un bogat
pentru cump ărarea unui teren. Novela stabilea c ă puteau cump ă ra un lot
urmă toarele categorii: rudele apropiate, coproprietari care aveau pământul împreun ă
cu vânz ătorul, proprietarii carea aveau parcele ală turate lotului pus în vânzare,
vecinii care achitau taxele în comun cu fostul posesor. Bogaţii nu puteau cump ă ra
decât în cazul în care posedau pământuri în satul respectiv 323 . Din pă cate Novela nu
a avut rezultatele scontate pentru c ă iarna anului 927- 928 a fost deosebit de grea,
mai ales pentru cei săraci, apoi o secet ă a dus la o recolt ă foarte slab ă , astfel încât
317 Dunatos: puternic în ierarhia economic ă, în cea a demnit ăţilor şi a func ţiilor.
318 Penetes: persoan ă sărac ă.
319 Parec: ţăranul care deţine o bucat ă de pământ în cazul în care- ş i achita chiria pentru respectivul
teren; el putea ceda acest drept.
320 J. L. TEALL, The byzantine Agricultural Tradition , în Dumbarton Oaks Papers , vol. XXV, 1971, p.
33- 60; M. KAPLAN, Quelques remarques sur les paysages agraires byzantins (VIe- milieu du XIe), în
RN, 62, 1980, p. 155- 176; Idem, Les villageois aux premiers siècles byzantins (VIe- Xe siècles)”: une
société homogène , în Byzantinoslavica , 43, 1982, p. 202- 217.
321 Stratio ţii erau acei ţărani care în schimbul serviciului militar beneficiau de importante facilit ăţ i
fiscale.
322 G. OSTROGORSKY, Observations on the aristocraty in Byzantium , în Dumbarton Oaks Papers , vol.
XXV, 1971, p. 1- 32; R. MORRIS, The poweful and the poor in Xth century Byzantium. Law and reality ,
în Past and Present , 173, 1976, p. 3- 27; M. KAPLAN, L’Economie paysanne dans l’émpire byzantin du
Ve au Xe siècle, în Klio, 68, 1986, p. 198- 232; E. PATLAGEAN, Pauvret é économique et pavureté sociale
à Byzance (IVe- VIIe siècles) Paris, 1977 .
323 A. DUCELLIER, M. KAPLAN, B. MARTIN, Le Moyen Âge en Orient , Paris, 1990, p. 141.
130

posesorii de pământ s- au aflat într- o situa ţie deosebit de grav ă. Aceste mă suri erau
reconfirmate de Roman Lecapenul într- o alt ă Novel ă a sa din 934, dar nici aceasta
nu s- a putut aplica deoarece însăşi func ţionarii care aveau obliga ţia aplică rii legii,
erau proprietari de pământuri. Pe de alt ă parte, ţăranii descuraja ţ i se puneau de
bun ă voie la dispozi ţia acestor oameni boga ţi, devenind şerbii
acestora.
Vasile al II- lea era şi mai categoric: o Novel ă din 966 anula prescrip ţ ia de 40
de ani pentru seniorii care achizi ţionau un teren, obligându- i pe cei boga ţi să
plăteasc ă impozitele celor săraci în cazul în care aceştia erau în imposibilitatea s ă o
facă 324 .
În ceea ce prive şte exploatarea solului, nu trebuie s ă confund ă m marea
proprietate cu marile exploat ări: mai întâi pentru c ă avem de- a face cu o dispersare
a terenurilor în sate diferite, iar terenurile erau uneori închiriate la ţă rani care
beneficiau de ele pe termen nelimitat. Aceştia din urm ă locuiau în acelea şi localit ăţ i,
practicau acelea şi culturi şi îş i achitau impozitele fie singuri, fie cu ajutorul
proprietarilor. Din punct de vedere al condi ţiilor economice, prea puţ ine lucruri
diferen ţiau pe parechi de ţă rani proprietari . Trebuie s ă reţinem c ă de la începutul
pân ă la sfâr ş itul Imperiului bizantin, indiferent de statutul juridic al terenului, celula
de baz ă a exploat ării solului rămâne exploatarea familial ă mic ă ş i mijlocie. Acest tip
de exploatare reprezenta idealul comun al tuturor membrilor societ ăţ ii bizantine.
Ţăranul cultiva pământul pentru necesit ăţile sale: reînnoirea ş eptelului, procurarea
de unelte, hrana familiei şi a servitorului, plata impozitului ş i eventual a taxei de
închiriere. Ţinând de preţ urile pentru achizi ţ ionarea animalelor sau procurarea de
unelte, eventualul surplus părea derizoriu; ţăranul nu reuşea s ă scape de condi ţ ia sa
prin mijloace economice 325 .
Categoria celor puternici se referea la dou ă situa ţii complementare: bogăţ ia ca
putere economic ă şi deţinerea autorit ăţii, adic ă a puterii administrative sau militare.
Defin ţiile date de textele legislative din secolul al X- lea se refereau la trei noţiuni: 1. la bogăţ ie: textele legislative din secolul al X-lea nu fac referire la pragul
superior de la care cineva poate fi considerat puternic, ci mai degrab ă la
pragul de jos, de la care o persoan ă putea fi considerat ă slab ă . Oricum
elementul determinant în înscrierea printre cei puternici ră mânea cel
financiar;
2. demnitatea sau func ţia ocupat ă, unde îi putem include pe func ţ ionarii civili
şi militari din administra ţia central ă;
3. strategii din administra ţia provincial ă, precum şi autorit ăţile biserice ş ti
(episcopi sau egumeni) care erau considera ţi
printre cei puternici.
În aceast ă situa ţie se declan şa un dublu mecanism: cei care deţ ineau
autoritatea o foloseau pentru a- i domina pe cei slabi şi pentru a le cump ă ra
pământul. La început, func ţionarii în cauz ă nu erau neap ărat boga ţi, îns ă prin
utilizarea puterii pe care o deţineau ei căutau s ă dobândeasc ă un statut socio-
economic, ce le permitea mai târziu s ă se integreze vechii aristocra ţii. Aceast ă din
urm ă categorie era deja bogat ă. În acest sens avem multe mărturii printre care ş i pe
aceea a peloponezienei Danielis care în secolul al IX- lea îi dădea împă ratului Vasile I
cca. 3.000 sclavi sau paflogonianul Mauriciu care avea un mic corp armat pentru a se
apăra împotriva turcilor. De asemenea Filaret, autorul unei autobiografii, ne explic ă
cum atunci când avea un necaz, situa ţia îi era ameliorat ă de un func ţ ionar de la
324 IBIDEM, p. 142.
325 M. KAPLAN, L’Economie paysanne …, p. 210- 232.
131

fiscul provinciei în care locuia 326 . Vedem astfel cum puterea era folosit ă în favoarea
aristocra ţiei funciare, iar aceasta profita din plin de rela ţia privilegiat ă cu
func ţionarii dornici de a- şi
spori bunurile materiale.
Prin revenirea la marea proprietate, mediul rural bizantin a cunoscut astfel în
secolele VIII- XI o schimbare social ă considerabil ă. Aceasta nu înseamna c ă economia
rural ă a fost complet bulversat ă; o parte a ţăranilor care şi-
au vândut terenurile le-
au recuperat în locaţ ie, în calitate de parechi , în acelea şi localit ăţi făr ă s ă modifice
astfel produc ţia agricol ă. Cu toate acestea, în unele regiuni ş i în epoci diferite, aceste
muta ţ ii sociale au determinat un fel de fenomen de “dezertificare”, care a cuprins
sate întregi. La frontierele orientale ale Asiei Mici, factorii politici au amplificat acest
fenomen. Aşa cum expansiunea micii propriet ăţi era paralel ă cu creş terea
demografic ă, mişcarea social ă invers ă a condus la o scădere demografic ă
considerabil ă în mediul rural, chiar la un exod rural cu consecin ţ e grave asupra
culturilor agricole. Dezvoltarea propriet ăţii rurale mici ş i mijlocii corespundea astfel
unei creşteri economice în acest spa ţiu, iar regresiunea atrăgea dup ă sine recesiune.
Dobrogea bizantin ă în vremea împăratului Ioan Tzimiskes
În vremea împă ratului Ioan I Tzimiskes, Dobrogea a fost transformat ă în
them ă sub numele de Istros sau Paradunavon. Începuturile themei erau mai vechi,
regiunea făcând parte dintr- o alt ă them ă întemeiat ă de Constantin al IV- lea în 681-
685, dup ă înfrângerea bulgarilor. Constantin al VII- lea Porfirogenetul în lucrararea
sa Despre theme (De Thematibus ), spunea c ă împă ratul Constantin al IV- lea ar fi
întemeiat thema Traciei din care făcea parte şi Bulgaria, Hemus ş i Istros. Istros pare
a fi chiar Dobrogea. Acum Ioan Tzimiskes organizeaz ă Istros ca them ă de sine
stătătoare cu reşedin ţa la Durostorum (Silistra). Aici va fi ş i sediul strategului. Primul
strateg se pare c ă a fost Leon, cel care conducea flota dună rean ă . Pe sigiliile din
aceast ă vreme se găsesc titulaturile cârmuitorilor ş i numele themei. Ioan Tzmiskes a
avut grij ă şi de refacerea cetăţilor de aici, fiind zidit ă acum cetatea Pă cuiul lui Soare.
Cetatea trebuia s ă apere Durostorumul de atacurile ce veneau dinspre Nord. Azi
cetatea se păstreaz ă numai par ţ ial, arheologul Petre Diaconu localizând tot aici o
alt ă cetate Vicina 327 .
Pentru consolidarea acestor afirma ţii exist ă o serie de argumente:
“portulanele” italiene, acele hărţi care men ţionau porturile de la Dunăre ş i
distan ţa
dintre ele;
la Păcuiul lui Soare s- au descoperit foarte multe sigilii comerciale ce înso ţ eau
baloturile cu mărfuri; în urma cercet ărilor arheologice făcute în multe cetăţ i din Dobrogea, precum
Noviodunum (Isaaccea), Dinoge ţia (Garvăn – reşedin ţ a unui toparh), Beroe
326 Cf. A. DUCELLIER, M. KAPLAN, B. MARTIN, Op. cit. p. 140.
327 P. DIACONU, Cetatea bizantin ă din insula Pă cuiul lui Soare , în BMI, CL, 1971, nr. 1; Idem, Despre
localizarea Vicinei, în Pontica , 1970, nr. 3; Idem, Iarăş i despre localizarea Vicinei , în Revista de Istorie ,
tom 34, 1981, nr. 12; Idem, Istoria Dobrogei în unele lucrări stră ine recente , în Revista de Istorie , tom
36, 1983, nr. 7.
132

(Piatra Frecăţei), Capidava, Axiopolis (Cernavod ă ), s- au descoperit vestigii din
aceast ă epoc ă, demonstrând grija lui Tzimiskes pentru aceast ă regiune.
În ceea ce prive şte organizarea bisericeasc ă , descoperirea de biserici la
Dinoge ţia, Noviodunum şi Troesmis atest ă existen ţ a unor episcopi. Astfel, la
Dinoge ţia a fost găsit un engolpion de aur care ar fi apar ţinut unui episcop ş i un
sigiliu al lui Mihail al Kievului care ar fi înso ţit o scrisoare că tre ierarhul locului. La
Noviodunum şi Troesmis sunt de asemenea numeroase urme creştine care întă resc
ipoteza conform căreia în aceast ă zon ă ar fi existat o via ţă bisericeasc ă organizat ă .
La Sud de Cernavod ă, la Axiopolis, avem informa ţii privind existen ţ a unui episcop
care ar fi fost transferat de aici mai târziu în Imperiu, la Abidos în Vestul Asiei Mici.
Concluzia ar fi c ă acesta era bizantin iar slujba o făcea în limba greac ă. O dovad ă a
folosirii limbii grece şti în cult este şi descoperirea unui ulcior la Capidava, ce poart ă
pe el literele alfabetului grec, Crucea şi alte semne. Exist ă o Noititia episcopatum din
sec. al XI- lea care men ţioneaz ă cetatea Durostorum ca mitropolie cu 5 episcopii
sufragane în 5 cetăţ i, care se aflau în Dobrogea. Transferul episcopului la Abidos a
fost făcut pe un scaun mitropolitan. Este posibil ca şi Axiopolis s ă fi fost mitropolie,
deoarece în secolul al VI- lea era un centru creştin important, iar transferul se fă cea
pe ranguri egale.
Civiliza ţie bizantin ă şi spiritualitate ortodox ă
în perioada împăra ţilor
macedoneni
Din punct de vedere al civiliza ţiei, epoca împăra ţ ilor mecedoneni a fost una
dintre cele mai reprezentative. Leon al VI- lea a fost cel care a publicat în limba
greac ă culegerea monumental ă a Basilicalelor sau a legilor imperiale, o sintez ă a
operei legislative a lui Justinian, care omitea îns ă legile lipsite de actualitate,
adăugând pe cele mai recente. Tot din vremea lui Leon al VI- lea avem ş i celebra
Carte a prefectului (este vorba de prefectul de Constantinopol), descoperit ă la
sfârş itul secolului trecut, document esen ţial pentru cunoa şterea vieţ ii economice de
la Bizan ţ, unde aproape toate profesiile erau supuse unei reglement ă ri stricte. Totul
indica de altfel prosperitatea Constantinopolului, unde veneau tot felul de negustori
cu mărfurile lor, oraş ul având practic acela şi rol pe care- l avusese ş i Pireul în
perioada de înflorire a Atenei.
Dinamica comer ţului sau gloria militar ă şi- au găsit expresia în litere ş i arte.
Chiar dac ă nu mai avem de- a face cu crea ţ ii de genul Sfintei Sofii, în provincie
nenum ăratele monumente atest ă rena şterea la care asist ăm, fapt pentru care aceast ă
perioad ă mai poart ă ş i numele de al II- lea secol de aur al artei bizantine. În
domeniul ideilor este de ajuns s ă amintim acum dou ă mari figuri: Fotie ş i Psellos,
remarcabili prin gustul lor pentru elenism şi pentru cunoa şterea tradi ţiei
antice.
Fotie a fost unul din principalii protagoni şti ai rena ş terii bizantine. El a fost
unul dintre teologii eminen ţi ai Bisericii Ortodoxe, unul dintre cei mai influen ţ i
umani şti
bizantini 328 . Opera sa teologic ă este major ă: Mistagogia , Amfilohia (adunare
de răspunsuri la întreb ări teologice), Scoliile la Scara Sfântului Ioan Sinaitul , Cuvânt
328 T.G. BULAT, Fotie, patriarh al Constantinopolului , Chişină u, 1940; D. STRATOUDAKI White,
Patriarch Photius of Constantinople , Brookline, Massachusets, 1981.
133

despre purcederea Sfântului Duh (combă tea adaosul Filioque), Că tre cei care pretind
c ă Roma este primul scaun , Predici, Cateheze ş i Cuvânt ări 329 (în care le regăsim ş i pe
cele rostice cu prilejul asedierii Constantinopolului de către ruş i în anul 860),
Biblioteca sau Myrobiblion 330 (cele 1.000 cărţi) sunt titluri care ni- l prezint ă pe Fotie
drept unul dintre principalii renovatorii ai studiilor în Universitate, precum ş i în
cercuriile private unde erau citiţi şi comenta ţi autori vechi 331 . Făr ă îndoial ă c ă unii
scriitori au fost mai puţini originali decât artiş tii, aceast ă perioad ă fiind una a
enciclopedi ştilor: Lexicul lui Suidas, Vieţile Sfinţ ilor de Simeon Metafrastul. Nu
trebuie uitat nici Ioan Geometrul cu poeziile sale sau Leon Diaconul cu Istoria sa. Un
exemplu de crea ţie au fost şi împăra ţ ii: Leon a VI- lea, supranumit Filozoful pentru
dragostea sa fa ţă de studiu, Constantin Porfirogenetul, scriitor, artist ş i animator al
vieţii intelectuale, de la care ne- au rămas binecunoscutele tratate Despre
Administrarea Imperiului , Despre Theme , Despre Ceremoniile de la curtea
bizantină 332 . În ceea ce- l prive ş te pe Constantin al IX- lea Monomahul, în afara tristei
sale faime legate de Schisma de la 1054, numele său este legat şi de crearea ală turi
de Facultatea de Filozofie condus ă de Psellos, a celei de Drept, condus ă de Ioan
Xifilinos, care avea ca principal obiectiv, formarea de func ţionari
pentru Imperiu.
Teologia oficială
În istoria Bizan ţului, Biserica şi Statul au ajuns la un moment dat s ă tragă
unele concluzii din experien ţa trecutului; acest trecut se baza pe Antichitate ş i se
dezvoltase în conştiin ţa Bisericii pe un ideal imuabil, care urmă rea întoarcerea la
anumite valori ale trecutului. Cu acordul tacit al Bisericii ş i al Statului, înainte de
instaurarea dinastiei macedonene se ajunsese la un fel de bilan ţ: orice nouă
dezbatere teologic ă, orice problem ă nou ă, trebuia raportat ă la trecut. Tradi ţ ia
Sfinţilor Părinţi, confirmat ă de autoritatea lor, ca mijloc de referin ţă sau de citate
scoase din context, devenise un fel de garan ţie a fiabilit ăţ ii. În lucrarea Sfântului Ioan
Damaschin, De Fide orthodoxa , întâlnim tocmai aceast ă grij ă deosebit ă pentru trecut,
pentru Sfinţii Părinţi, consensum Patrum . Lucrarea ultimului mare Pă rinte al Bisericii
este un fel de “sum ă” a teologiei grece şti la care secolele posterioare nu au adă ugat
prea mult. În secolul al IX- lea, Bizan ţul recuno ştea tacit c ă adevă rul universalit ăţ ii
Bisericii fusese formulat odat ă pentru totdeauna de către Sfinţii Părinţ i la Sinoadele
Ecumenice. Răspunsul la noile neîn ţelegeri, la noile erori sau întreb ă ri, trebuia
împrumutat din literatura patristic ă. Exigenţ a acestui demers retrospectiv se afl ă la
originea curentului religios bizantin numit “teologia oficial ă ”. Principalul ei obiectiv
consta în demonstrarea c ă “totul a fost deja decis”, toate problemele erau rezolvate,
iar singura garan ţie a Ortodoxiei era apelul la trecut. Importan ţa ş i meritul acestei
“teologii oficiale” nu trebuie minimalizat: ea ne arat ă înaltul nivel al culturii
biserice şti bizantine, preocup ările spirituale ş i intelectuale deosebite, grija pentru
educa ţie, învăţământ, şcoli şi cărţi. Toate acestea au fă cut din Imperiul bizantin
329 C. MANGO, The Homilies of Photius Patriarch of Constantinople, Cambridge, Massachusets, 1958.
330 W. TREADGOLD, “The recently completed edition of the Bibliotheca of Photius” , în
Byzantinoslavica 1, 1980, p. 50- 61;
331 H.G. BECK, Geschichte der Orthodoxen Kirche im Byzantinischen Reich, Göttingen, 1980, p. 520.
332 A. GABOR, Constantin al VII- lea Porfirogenetul - De administrando Imperio. Valoarea sa istorică , în
S.T., II, XLII, 1990, 5- 6, p. 76- 90.
134

centrul cultural al lumii, căruia îi dator ăm transmiterea unei tradi ţii antice ş i
paleocre ştine
333 .
Începuturile acestui curent oficial al teologiei bizantine le putem plasa odată
cu rena şterea cultural ă din a doua jumă tate a secolului al X-lea, centrul fiind
Universitatea din Constantinopol. De aici a ieşit “pă rintele teologiei bizantine”
patriarhul Fotie (858- 867; 877- 886). Universalitatea ştiinţ ei sale a atras o pleiad ă de
savan ţi şi teologi, printre care ş i Chiril, fratele lui Metodie, Apostolul slavilor.
Răspunsurile sale date lui Amfilohie de Cizic rămân pân ă astă zi un exemplu tipic al
teologiei fondate pe referin ţe şi citate 334 .
La rândul lor, împăra ţii Leon al VI- lea ş i Constantin al VII- lea sau
Universitatea din Constantinopol, au reprezentat centrul unei intense activit ăţ i
intelectuale, în care predomina interesul pentru antichitate şi
arheologie.
Teologia monastică
Secolul care a precedat începuturile dinastiei macedonene a fost fră mântat de
erezia iconoclast ă. Rolul jucat de monahismul bizantin în obţ inerea victoriei
Ortodoxiei asupra celor care persecutau pe cinstitorii icoanelor, ne ilustreaz ă că
acesta nu era numai o şcoal ă a desăvâr şirii spirituale ci şi o clas ă ce se simţ ea
responsabil ă pentru conţ inutul de credin ţă şi fa ţă de soarta Bisericii în general.
Specificul comportamentului şi al ideologiei monastice, opozi ţia fa ţă de toate
necesit ăţile “acestei lumi”, au dat naştere în Bizan ţ unei teologii ce poate fi numit ă
“monahal ă”. În contrast cu formalul conservatorism al cercurilor biserice ş ti ierarhice
şi în contradic ţie cu tradi ţiile elenismului profan, aceast ă teologie a fost un curent
creator în gândirea bizantin ă. În perioada în care scolastica latin ă domina seminariile
din Rusia, Sfântul Serafim de Sarov îşi expunea învăţă tura sa, iar Paisie Velicikovsky
deschidea calea rena şterii monahismului. Asemenea şi la Bizan ţ , în timp ce teologia
oficial ă risca s ă se transforme într- un comentariu scolastic al textelor patristice, o
alt ă tradi ţie autentic ă şi creatoare se răspândea în mănăstiri. Se vorbe ş te adesea
despre “mistica bizantin ă”, numai c ă este vorba despre o prelungire a tradi ţ iei
teologice contemplative originale. În general, monahii i- au învăţ at pe bizantini cum
s ă se roage. Atât chinoviticii cât şi isiha ştii au creat o tradi ţie de rugă ciune în care
ţinta era una comun ă : transfigurarea omului prin comuniunea cu umanitatea
îndumnezeit ă a lui Hristos în Duhul Sfânt 335 . În general, chinoviticii au pus accentul
pe natura liturgic ă sau sacramental ă a acestei comuniuni, în timp ce isiha ştii învăţ au
c ă trăirea în Hristos trebuia atins ă printr- un efort personal. În Bizan ţul
post-
iconoclast cele dou ă tradi ţ ii s- au completat, iar reprezentantul “misticii
personaliste”, Sfântul Simeon Noul Teolog (949- 1022), ş i- a petrecut cea mai mare
parte din via ţă în comunit ăţi chinovitice. El ne- a lă sat imne, scrisori, tratate ascetice
şi teologice. Este vorba despre o teologie specific monastic ă, consacrat ă în întregime
descrierii vederii mistice, a acelei comuniuni cu lumina dumnezeiasc ă , care a fost de
333 Vezi P. LEMERLE, Le Premier Humanisme byzantin. Notes et remarques sur enseignements et culture
à Byzance, des origines au Xe siècle, Paris, 1971.
334 F. DVORNIK, Photius et la réorganisation de l’Académie patriarchale , în Analecta Bollandiana , vol.
68, 1950, p. 108- 125.
335 J. MEYENDORFF, Teologia bizantină , trad. în limba român ă de Pr. Conf. Dr. A. STAN, Bucure ş ti
1996, p. 90.
135

la început scopul ascezei monahale. Teologia renun ţării şi urcu ş ului solitar spre
Dumnezeu a devenit în aceast ă period ă mult mai important ă decât teologia oficial ă .
Aceşti părin ţi spirituali inspira ţi, constituiau pentru Biseric ă un pol de libertate în
raport cu lumea, acea libertate care putea judeca orice lucru din lume, ceea ce lipsea
atât de mult strânsei legături dintre Biseric ă şi Imperiu. Teologia acestor părin ţ i se
baza pe trăire şi nu pe o teorie anume, astfel încât prin ei creş tinismul se reînnoia în
dimensiunea sa practic ă.
Muntele Athos
În perioada secolelor IX- X la Constantinopol s- au construit trei mari
mănăstiri, toate închinate Maicii Domnului, considerat ă ocrotitoarea oraş ului, mai
ales dup ă ce acoper ământul ei salvase capitala în anul 924 de sub amenin ţ area
bulgarilor lui Simeon (893- 927). Prima dintre aceste mănăstiri este cunoscut ă sub
numele de Hodighitria (a Maicii Domnului Arătătoarea Căii) 336 . Aceasta a fost ctitorită
la puţin ă vreme dup ă înfrângerea iconoclasmului de către împă ratul Mihail al III- lea
(842- 867) sau de mama acestuia, Teodora. La mijlocul secolului al XI-lea a fost
ridicat ă o alt ă mănăstire numit ă Everghetidos (a Maicii Domnului Binefăcă toarea) 337 ;
nu trebuie uitate nici ctitoriile istoricului imperial Mihail Ataleiates, care în 1077 a
ridicat mănăstirea Panoiktirmon (a Maicii Domunului Atotmilostiv ă) şi a împă ratului
Constantin al IX- lea Monomahul (1042- 1054), închinat ă Sfântului Gheorghe. În afara
capitalei au fost construite aşeză minte religioase mai ales în locuri retrase. Un unchi
al împă ratului Nichifor al II- lea Focas, Mihail Maleinos, a ctitorit în 922, în regiunea
Bitiniei, mănăstirea Kymina, care ş i- a luat numele de la Muntele pe care fusese
ridicat ă. Importan ţa acestei mănăstiri const ă şi în faptul c ă aici s- a călugă rit cel care
avea s ă devin ă fondatorul primei mănăstiri de la Muntele Athos.
Unul dintre cele trei braţ e ale Peninsulei Chalcidice de la Marea Egee, situat ă
între oraşele Tesalonic şi Constantinopol, poart ă numele de Muntele Athos. Aceast ă
fâşie de pământ este desp ărţ it ă de baza Peninsulei printr- un canal, care poart ă
numele regelui persan Xerxes 338 , cel care a ordonat construc ţ ia în anul 480 î.d.Hr.
Insula care a rezultat avea o lăţime cuprins ă între 2- 13 km, iar lungimea era de
aproximativ 60 km. Dup ă toate probabilit ăţile Muntele Athos a început s ă fie un loc
de retragere pentru călugări înc ă din timpul ultimelor persecu ţ ii romane împotriva
creştinilor (sec. III- IV), iar în anul 726 când a fost dat primul edict împotriva
icoanelor şi pân ă în anul 843, un însemnat num ăr de călugă ri de pe întreg teritoriul
bizantin a venit la Muntele Athos. Ei au dus aici acte, documente, moaş te, obiecte de
art ă, numeroase icoane. Din aceast ă perioad ă au început s ă se zideasc ă ş i primele
“lavre” atonite, iar dintre chipurile duhovnice ş ti ale acestei perioade amintim pe
Petru Atonitul, fost general în armata împă ratului Teofil (829- 842) ş i pe Eftimie al
Tesalonicului, devenit în 862 stare ţul unui aşeză mânt monahal 339 . Constitui ţ i în
“lavrele” amintite, călugării s- au răspândit pe întreg teritoriul Athosului, făr ă a fi
tulbura ţi decât de incursiunile piratere şti ale arabilor şi de preten ţiile jurisdic ţ ionale
ale locuitorilor restului Peninsulei Chalcidice. Pentru a- i pune la adă post de
diferitele preten ţii ale acestora din urm ă, împă ratul Vasile I Macedoneanul, printr - un
336 L.BRÉHIER; Civiliza ţia bizantin ă, Bucure şti, 1994, ed. Ştiinţific ă,
p. 211.
337 IBIDEM, p.135.
338 L. STAN, Locurile Sfinte în Orient , în Ortodoxia , IV (1952), nr. 1, p. 40.
339 H.G. BECK, Geschichte der Orthodoxen Kirche im Byzantinischen Reich , Göttingen, 1980, p. 136.
136

decret emis în anul 885, a oprit trecerea ilegal ă peste canalul Xerxes, declarând în
mod oficial Athosul ca “loc al călugărilor” şi i- a scutit de plata orică rui fel de taxe
către Stat. Aceast ă măsur ă a fost reconfirmat ă de Leon al VI- lea Filozoful în anul
911 sau de Roman I Lecapenul în 920, care le- au îngăduit să- şi agoniseasc ă ş i
bunuri personale 340 .
În aceste condi ţii, comunitatea eremit ă de pe Muntele Athos s- a consolidat pe
toat ă perioada secolului al X-lea, devenind practic o adevă rat ă republic ă monahal ă
sub suzeranitatea Imperiului biizantin. Stilul de via ţă al călugărilor atoni ţ i a
continuat s ă fie cel idioritmic, dar o nou ă perioad ă se va deschide odat ă cu prestigiul
câş tigat de generalul Nichifor Focas în luptele cu arabii. Acest general a acordat o
aten ţie deosebit ă vieţii monahale, manifestându - şi chiar inten ţia de a se călugă ri
într- o zi. Cel ce a întemeiat prima mănăstire cu reguli de via ţă chinovitic ă pe
Muntele Athos, Atanasie, era fost coleg de arme iar acum duhovnic al lui Nichifor
Focas. Cu mijloacele puse la dispozi ţie de fiul său duhovnicesc, călugă rul Atanasie
construie şte în anul 963, în Sud- Estul Peninsulei, un centru monahal care avea două
biserici, cu hramurile Sfântul Ioan Boatez ătorul şi Buna- Vestire, o trapez ă, o bolni ţă ,
o casa de oaspe ţi şi alte anexe gospod ăreş ti. Acest aşeză mânt este cunoscut sub
numele de “Marea Lavr ă” ( Meghistis Lavras ) sau “Lavra Sfântului Atanasie”.
În organizarea monahismului atonit, Atanasie a introdus stilul de viaţă
chinovial, astfel încât mănăstirea sa (cca. 80 călugă ri) a devenit obiectul unor atacuri
vehemente din partea celorlal ţi vieţ uitori ai Muntelui, care în marea lor majoritatea
erau idoritmici. Aceştia vedeau în noul mod de organizare o derogare de la tradi ţ ia
veche a monahilor atoni ţi, păstrat ă ca o porunc ă apostolic ă pân ă atunci, precum ş i o
amenin ţare la adresa idealurilor lor. Noua organizare monahal ă a lui Atanasie se
baza pe: impunerea stilului chinovial, oprirea călugă rilor de a poseda averi
personale, interzicerea deosebirii dintre călugării greci şi cei apar ţ inând altor
popoare, supunerea tuturor unui protos , cu drepturi superioare fa ţă de cele ale
stare ţilor, oprirea intră rii pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunit ăţ ii
monahale în mod independent fa ţă de orice autoritate 341 . Aceast ă ultim ă directiv ă a
reprezentat linia tradi ţional ă atonit ă şi a fost confirmat ă de către împă ratul Nichifor
II Focas. Lupta dintre grupul atonit idioritmic şi apără torii stilului de via ţă chinovial,
a durat pân ă în anul 970, când împăratul Ioan I Tzmiskes (969- 976) aprob ă un
Tipikon 342 , care urma s ă aib ă valabilitate pe întreg teritoriul Muntelui Athos. El a fost
semnat şi de Atanasie alături de alţi 54 de conduc ători ai aşeză mintelor monahale
atonite existente la acea vreme. Principalele măsuri înscrise în Tipikon erau:
• se îngăduia la Athos atât viaţa idioritmic ă cât şi cea chinovial ă;
• fiecare mănăstire urma s ă fie condus ă de un egumen ajutat de câţ iva
proesto şi;
• toate mănăstirile erau conduse de un areopag monahal, format din stare ţ ii
lor şi care se întrunea o dat ă pe an la Karyes, care devenea acum capitala
Athosului;
• în fruntea acestui areopag se va afla un protos , numit de împă rat ş i
hirotonit de patriarhul de la Constantinopol, el având atât jurisdic ţie civilă
cât şi bisericeasc ă asupra întregului Munte.
340 L. STAN, art. cit., p. 43.
341 L. STAN, art.cit., pp. 44- 45.
342 Act de fondare a unei mănăstiri, în care se preciza organizarea ei, obliga ţiile sale şi
statutul.
137

Chiar dac ă prin acest Tipikon idealul de via ţă idioritmic şi cel chinovial ră mân
în fond neatinse, viitorul imediat va apar ţ ine lavrelor de tipul celei ridicate de
Sfântul Atanasie, a cărui ctitorie a rămas creatoare de stil şi a devenit dominant ă pe
Munte. Acest lucru s- a putut vedea odat ă cu înfiin ţarea noilor aşeză minte: Iviron în
anii 980- 984, Vatoped 985 etc. Protosul de necontestat al Athosului, Atanasie, a
murit în anul 1004. În prima jumă tate a secolului al XI- lea s- au înfiin ţ at noi lavre
precum Dohiariu în anul 1030, Esfigmenu şi
Karakalu, ambele în jurul anului 1045.
Începând cu secolul al X- lea, “Sfântul Munte Athos” a devenit principalul
centru al monahismului bizantin şi tendin ţa contemplativ ă a teologiei ortodoxe. În
secolul al XII- lea, în vremea împă ratului Alexios I Comnenul, Muntele era recunoscut
peste tot ca fiind inima monahismului bizantin. Diferitele curente teologice
contemplative care s- au dezvoltat în monahismul oriental începând cu Părinţ ii
deşertului, converg spre Athos, făcând din acest spa ţiu centrul unei vieţ i teologice
deosebit de intense.
Dărnicia românilor fa ţă de întreaga creştin ătate răsăritean ă, dar mai ales faţă
de Athos, a fost eviden ţiat ă de patriarhul Atenagora I (1949- 1972) cu ocazia vizitei
sale la mănăstirea Curtea de Arge ş din 1967: ”Numele stră lucit al Basarabilor umple
întreaga catedral ă de la Constantinopol şi pretutindeni unde am fost în Răsă ritul
ortodox am găsit aceste urme vii între Biserica Ortodox ă Român ă ş i Biserica
Ortodox ă în general. În afar ă de Constantinopol, Sfântul Munte Athos este plin de
numele voievozilor români” 343 . Din păcate spre deosebire de ruş i, sârbi sau bulgari,
nu am reuşit s ă păstr ăm măcar una din cele 20 de mănă stiri mari, la care domnitorii
moldoveni sau munteni au făcut danii 344 . Astă zi Sfântul Munte este organizat ca o
republic ă monahal ă autonom ă , reprezentând centrul principal al monahismului
ortodox. Aceast ă republic ă este condus ă de un areopag restrâns, alcă tuit din
reprezentan ţii celor 20 de mănăstiri mari. Din cele 20 de aşeză minte monahale, 17
apar ţin grecilor, una sârbilor, una ruşilor şi una bulgarilor. În ceea ce ne prive ş te pe
noi, exist ă la Muntele Athos dou ă schituri: unul închinat Sfântului Ioan Boteză torul,
iar celălalt Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir.
Misiuni bizantine în secolele IX- X. Activitatea Sfinţ ilor Chiril ş i
Metodie
Amplasamentul geografic al Constantinopolului a fă cut din capitala Imperiului
bizantin un punct de atrac ţie pentru barbarii din Asia ş i din Occident. Popoarele
migratoare din aceste regiuni erau impresionate de spledorile şi fastul curţ ii
imperiale, iar Constantinopolul în calitatea sa de moş tenitor al vechii Rome,
respingea în principiu orice contact cu “barbaria” 345 . Prin calitatea pe care o deţ ineau,
de popor ales şi singur credincios, bizantinii se considerau investi ţ i cu un drept
special în conducerea altor oameni. Uneori se întâmpla ca unii împă raţ i, precum
Constantin al VII- lea Porfirogenetul s ă afirme o “anumit ă puritate a rasei grece ş ti”
atunci când acesta făcea referiri la popula ţia Peloponezului aflat ă în acea vreme sub
343 I. RĂMUREANU, T. BODOGAE, M. ŞESAN, Istoria Bisericeasc ă Universal ă , vol. II, p. 59.
344 Vezi recenta lucrare a Pr. Dr. Ioan MOLDOVEANU, Contribu ţii la istoria relaţiilor Ţă rilor Române cu
Muntele Athos (1650- 1863), Bucure şti,
2002.
345 F. DVORNIK, Les Slaves, Byzance et Rome au IXe siècle, Paris, 1926, p. 61.
138

efectul slaviz ării. Când ruşii care nu cuno ş teau cavaleria atacau într- o dezordine de
nedescris, bizantinii se opun “prin experien ţă şi tehnica” lor de lupt ă. Stră inilor care
atacau Imperiul, crezând c ă prin numă r şi for ţă vor reuşi să- l cucereasc ă , bizantinii
le opuneau conş tiin ţa misiunii lor de apără tori ai creştin ătăţ ii. Acest sentiment
deosebit de puternic le- a dat curajul superiorit ăţ ii, prin care indiferent de raportul
numeric, bizantinii au reuşit să- i înfrâng ă în multe situa ţii pe barbari sau să
nimiceasc ă la un moment dat pe turci. Astfel putem vorbi chiar despre un
“patriotism bizantin” un proverb spunând c ă “nimic nu poate fi mai drag decât
patria”, iar termenul de “patriot” (filopatris ), care servea ca titlul unui dialog anonim
din secolul al X-lea, este de asemenea acelaş i pe care- l întrebuin ţa ş i Psellos
indignat c ă aurul bizantin înbog ăţea diferitele popoare stră ine în urma tratatelor de
pace. De aceea, atunci când bizantinii erau nevoi ţi s ă fac ă fa ţă unui atac stră in, îl
considerau ca o simpl ă “revolt ă” a unor subiec ţi rebeli, acei oameni care “încearc ă să
se revolte împotriva ascult ării, a stăpânirii”. De aici şi ideea c ă un atac advers este
înainte de toate o impruden ţă. Chiar şi turcii erau considera ţ i ca fiind printre cei mai
“impruden ţi adversari ai Bizan ţului” 346 .
În faţa altor popoare, bizantinii fă ceau uneori proba unui naiv spirit de
complexitate: ca ş i în cazul vechilor greci sau al chinezilor, ei erau de- o parte, iar de
cealalt ă era “restul”, “lumea obscur ă a barbarilor”, considera ţi a fi stăpâni ţ i în
permanen ţă de sentimentul geloziei fa ţă de Bizan ţ. Pentru Psellos ruş ii erau “un trib
de barbari, plini în permanen ţă de furii împotriva Imperiului, imaginând tot felul de
strategii” pentru a declan şa un război. În faţa acestor iniţ iative diabolice, era firesc
ca bizantinii să- şi asocieze tradi ţiile antice şi creştine şi s ă se identifice cu grecii
războaielor medice sau poporului lui Israel, care comb ătea pe duşmanii să i. Religia
acestor barbari era de asemenea un fel de magie pervers ă , iar unul din scopurile
urmă rite de Bizan ţ era şi acela de a- i civiliza pe alţii, prin convertire.
În perioda secolelor IX- X misiunile bizantine au obţ inut o serie de succese,
reuşind s ă aduc ă la creştinism mai multe popoare. Între acestea se remarc ă marea
mas ă slav ă, câştigat ă la Hristos în a doua jumă tate a secolului al IX- lea 347 . Chiar dacă
nu trebuie s ă punem pe seama fraţ ilor Chiril ş i Metodie întreaga misiune de
convertire a slavilor, cei doi au avut o importan ţă deosebit ă în acest proces. Slavii au
apărut destul de devreme în viaţa Imperiului bizantin. Pân ă la sfâr ş itul secolului al
VI- lea Imperiul reuşise să- i resping ă , dar în 580 cca. 1.000 dintre ei au invadat
Grecia. Dup ă ce s- au eliberat de sub tutela avarilor, în secolul al VII- lea slavii s- au
instalat în vechile provincii romane pe care le devastaser ă anterior: Iliricul, Moesia,
Tracia şi Macedonia. Treptat ei au intrat sub influn ţa Bizan ţului astfel încât pân ă în
secolul al IX- lea au avut deja contacte cu religia creştin ă prin autohtonii din centrele
bizantine: Tesalonic, Atena, Monemvasia, Patras, Antibari, Raguza, Split, Zadar. De
asemenea, prin vitejia lor, ei au deţinut func ţii de conducere în armata bizantin ă ,
ceea ce ne îndrept ăţeş te s ă credem c ă cel puţ in o parte dintre aceste triburi barbare
cuno şteau creştinismul înc ă înainte de secolul al IX- lea 348 . La început convertirile au
fost sporadice, difuzarea creştinismului nefiind legat ă exclusiv de Botez; putem
vorbi mai degrab ă de un proces în care Botezul constituia punctul culminant,
deoarece el era urmat de o serie de măsuri care priveau mai degrab ă organizarea
bisericeasc ă şi limba folosit ă în Biseric ă. Cu toate acestea, Botezul avea o importan ţă
346 Cf. A. DUCELLIER, Le drame de Byzance. Idéal et échec d’ une société chrétienne, Paris, 1976, p162.
347 Vezi F. DVORNIK, Slavii în istoria şi civiliza ţia european ă , Bucure şti,
2001, 630p.
348 A. DUCELLIER, Byzance et le monde orthodoxe , Paris, 1997, p.229- 233.
139

aparte, iar urmă rile erau durabile, atât din punct de vedere religios cât ş i pe plan
politic: conform concep ţiei epocii, odat ă cu principele, întregul popor accepta noua
religie, abandonând lumea barbarilor şi devenind parte integrant ă a Bisericii
ecumenice 349 . Prin Botez, principele împreun ă cu poporul său, erau admi ş i în ierarhia
Statelor creştine, obţinea ceea ce numim în terminologia politic ă modern ă
“recuno şterea interna ţional ă”.
Sfârşitul secolului al VII- lea a cunoscut o nou ă invazie, aceea a bulgarilor,
care- şi afirm ă autoritatea asupra provinciilor ocupate de slavi şi se angajeaz ă la o
lupt ă destul de lung ă împotriva Imperiului. Aşa cum se va întâmpla ş i mai târziu cu
varegii 350 , cuceritoruii slavilor orientali, invadatorii se vor slaviza. Aproape de por ţ ile
capitalei, a luat naş tere un puternic Stat bulgaro- slav, cu care bizantinii se vor bate
practic de- a lungul secolulului al VIII- lea 351 .
Chiar dac ă procesul de convertire al slavilor a fost destul de lent, el a fost
desăvâr ş it de cei doi “Apostoli ai slavilor”, originari din Tesalonic. Istoricii slavi
sus ţin c ă Metodie şi Chiril ar fi fost de origine slav ă, bazându - se pe existen ţ a acelor
“slavonii” din jurul Tesalonicului. La rândul lor, grecii îi consider ă de etnie elen ă , dar
în secolul al XIX-lea a fost lansat ă şi o alt ă teorie conform că reia ar fi fost “români
din coloniile lui Traian” 352 . Originari dintr- o familie nobil ă, ei au primit o educa ţ ie
aleas ă şi au cunoscut atât la Tesalonic, cât şi la Constantinopol, viaţa, moravurile ş i
limba slavilor. Despre evanghelizarea slavilor şi despre activitatea celor doi fraţ i,
Chiril şi
Metodie, s- a scris mult 353 . Chiril, pe numele să u de mirean Constantin,
filozof, erudit şi lingvist, a fost însă rcinat cu importante misiuni la arabi, la cazarii
din regiunea Niprului şi în Sudul Rusiei. Tot Chiril a alcă tuit primul alfabet pentru
slavi şi a tradus în dialectul slavilor din Macedonia, Evangheliile ş i textele liturgice. În
vremea patriarhului Fotie mai multe misiuni creştine au întărit influen ţa cultural ă ş i
politic ă a Bizan ţului în Balcani, ca şi în Rusia sau Europa Central ă.
Între 862- 863, Rastislav (846- 870), principe al Moraviei s- a adresat
bizantinilor pentru trimiterea de preo ţi. Nu era vorba de convertirea acestui spa ţ iu,
care era deja deschis creştinismului, ci de preo ţi care s ă înveţ e credin ţa creştin ă în
limba slav ă şi s ă întăreasc ă poporul în noua religie, pentru stabilirea unei Biserici
autonome, cu o ierarhie independent ă, ceea ce ar fi permis Moraviei s ă se deta ş eze
de sub tutela politic ă a francilor, bavarezilor sau a bulgarilor. Misiunea bizantin ă în
Moravia a fost plasat ă sub conducerea lui Constantin- Chiril, la care s- a alăturat ş i
fratele său, Metodie. Cei doi au ajuns în Moravia în anul 863, opera lor misionar ă
bucurându - se de un mare succes datorit ă introducerii limbii slave în cult. Din cauza
lipsei acute de misionari şi episcopi, Chiril şi Metodie au ajuns pân ă în zona lacului
Balaton, unde prin ţ ul Panoniei Kocelj, a manifestat un mare interes pentru
349 IBIDEM, p.282- 285.
350 Erau originari din sudul Suediei şi făceau comer ţ între Marea Baltic ă şi Marea Neagr ă , parcurgând
marile fluvii ale Europei Orientale cu ajutorul ambarca ţiunilor
numite monoxile.
351 V. ZAIMOVA- TARPKOVA, Byzance et les Balkans à partir du Vie siècle. Les mouvements ethniques
et les Etats , Londra, Variorum, 1979.
352 I. RAMUREANU, Unsprezece secole de la activitatea misionar ă a Sfinţilor Chiril ş i Metodie , în
Ortodoxia , XIX (1967), nr. 1, p. 18; Gh. ŞINCAI, Cronica românilor ş i a mai multor neamuri , Bucure ş ti,
1886, vol. I, p. 255.
353 Vezi J- P. ARRIGNON, Les Eglises slaves, Paris, 1991; F. DVORNIK, Byzantine Missions among the
Slavs. SS. Constantine- Cyrile and Methodius , New Brunswick- New Jersey, 1970; A.P. VLASTO, The
Entry of the Slavs into Christendom. An Introduction to the Medieval History of the Slaves, Cambridge,
1970.
140

activitatea lor 354 . De asemenea, ei au fost primi ţi cu mari onoruri şi la Roma de că tre
papa Adrian al II- lea (867- 872), papa sus ţ inându - i în demersul lor de introducere a
limbii slave în Biseric ă. Aceast ă sus ţinere era cu atât mai important ă cu cât la acea
vreme mulţ i nu admiteau decât trei limbi în cult: greaca, latina ş i ebraica.
Constantin- Chiril a murit la Roma în 869. Tot acum papa l- a numit pe fratele să u
Metodie arhiepiscop de Sirmium, noua eparhie întinzându - se pân ă în Moravia,
regiune revendicat ă şi de arhiepiscopul de Salzburg. În dezacord cu hotă rârea
pontifical ă, arhiepiscopul german îl închide pe Metodie în 870, dar dup ă 3 ani papa
Ioan al III- lea (872- 883) îl elibereaz ă. Revenit în Moravia, Metodie ş i- a continuat
activitatea sa misionar ă pân ă la moartea sa în 885. Din pă cate opera sa a fost de
scurt ă durat ă, deoarece în iarna 885- 886 succesorul să u, Gorazd a fost alungat din
Moravia.
În Bulgaria, sub presiunea bizantin ă, dar şi din convingere politic ă , hanul Boris
(852- 889) a acceptat convertira la creştinism în 864 355 . În anul 866 el a primit
botezul la Constantinopol, luându- şi numele de Mihail dup ă numele împă ratului.
Prin gestul său, Boris nu- ş i atinsese scopul deplin: formarea unei Biserici autonome.
De aceea, el s- a adresat Romei, de unde nu a obţinut nimic. Situa ţ ia s- a complicat în
urma luptelor politico- religioase dintre papa Nicolae I şi patriarhul Fotie, care- ş i
disputau dioceza bulgar ă . Conflictul s- a încheiat în anul 870, când sinodul convocat
de împăratul Vasile I (867- 885) ş i de patriarhul Ignatie a decis în favoarea
Bizan ţului. Bulgaria rămânea de partea Ortodoxiei bizantine. Biserica bulgar ă se
bucura în plus de o oarecare autonomie, chiar dac ă nu era cea pe care ş i- o dorise
hanul Boris: arhiepiscopul bulgar era numit de patriarhul de la Constantinopol,
ocupând un loc de frunte în cadrul ierarhiei bizantine.
Aceste reuş ite ale misionarismului patronat de Patriarhia de la Constantinopol
în secolul al IX- lea ne arat ă c ă în aceast ă direc ţ ie bizantinii au fost cu un pas
înaintea apusenilor, fie ei romani sau franco- bavarezi. Disputei pentru hegemonia
bisericeasc ă asupra neamurilor de limb ă slav ă dintre Roma ş i Constantinopol, le- au
căzut indirect victime, Sfinţii Chiril şi Metodie, împreun ă cu alţ i ucenici ai lor. În loc
s ă fie sprijini ţi în lupta împotriva păgânismului., ei au fost persecuta ţ i, perioada
primelor secole de creştinism fiind înlocuit ă de interesul politic.
La începutul secolului al X- lea, Bizan ţul înregistreaz ă un nou succes misionar:
creştinarea alanilor 356 cu ajutorul unui monah bizantin, Eftimie. Chiar dac ă aceast ă
convertire pare de mai mic ă importan ţă, stabilirea în zon ă a unui episcop (în
persoana arhiepiscopului Petru) bizantin a întă rit Ortodoxia neamurilor învecinate,
cu care Bizan ţul avea rela ţii: chazarii şi
armenii.
Tot în acest secol misionarii bizantini au câştigat alte dou ă popoare: ungurii ş i
ruşii. Primii au fost converti ţi de Constantinopol, dup ă care datorit ă pozi ţ iei lor
geopolitice, Roma îş i va impune ritul. Dintre toate popoarele care au cunoscut mai
întâi creştinismul în forma lui răsăritean ă şi apoi au înbrăţ iş at ritul apusean, ungurii
sunt cei care au păstrat cele mai multe reminescen ţe 357 .
Bizantinii au reuşit şi convertirea ruşilor, care au apă rut în istorie pe la
începutul secolului al IX- lea. O cronic ă intitulat ă Istoria vremurilor trecute ( Povest
354 Vezi Gy. MORAVCSIK, Byzantium and the Magyars , Budapest, 1975.
355 J.M. SANSTERRE, Les missionnaires latins, grecs et orientaux en Bulgarie dans la seconde moitié du
IXe siècle, în Byzantion , t. 52, 1982.
356 Popor care trăia în nordul Caucazului.
357 Ritul oriental a rezistat în unele zone o perioad lung de timp (pîn în sec. al XIII- lea) înlocuirea
ă ă ă
vechilor obiceiuri făcându- se printr - un prozelitism agresiv. Vezi Gy. MORAVCSIK, Op. cit. p. 56.
141

vremennîh let) compus ă într- o prim ă redactare pe la 1054, iar o a doua ediţ ie
dateaz ă de la începutul secolului al XII- lea fiind atribuit ă cronicarului rus Nestor, ne
informeaz ă despre triburile slave mai însemnate. Aceşti locuitori ocupau spa ţ iul
actual al Rusiei. O perioad ă slavii din tribul anţilor au trăit amesteca ţ i cu avarii. Alte
triburi slave (viaticii, radimicii, polianii, severienii) au locuit pe teritorii aflate sub
suzeranitatea chazarilor, care i- au şi ajutat s ă scape de sub avari. Între Marea Baltică
şi Marea Neagr ă exista o cale de ap ă, ce traversa ţinuturile ocupate de aceş ti slavi.
Acesta era drumul varegilor spre Bizan ţ , unii principi varegi ocupând puncte
importante din acest drum, impunând un tribut popula ţ iei slave din împrejurimi.
Totuş i numă rul varegilor care s- au stabilit în aceast ă regiune a fost neînsemnat,
foarte repede ei amestecându - se cu nobilimea slav ă, înprumutând limba ş i religia
acestora. La începutul secolului al X- lea, regiunile din nordul Niprului şi părţ ile
învecinate s- au unit sub autoritatea principelui Oleg. Aceast ă reunire a pă mânturilor
triburilor slave a primit numele de Rusia, iar pentru faptul c ă îş i avea centrul politic
la Kiev este cunoscut ă în istorie cu apelativul de “Rusia kievean ă” 358 . În anul 907,
Oleg a atacat Constantinopolul cu 2000 de coră bii, iar pentru împiedicarea unui
dezastru, împă ratul Leon al VI- lea (886- 912) a încheiat un tratat comercial foarte
avantajos pentru ruşi. Din Cronica lui Nestor aflăm c ă la acea vreme supu ş ii lui Oleg
erau înc ă păgâni, pentru c ă la încheierea pă cii cu bizantinii au jurat cu armele lor pe
zeul Perun 359 . În 941 şi 944 urma şul lui Oleg, Igor a încercat ş i el cucerirea
Bizan ţului. Dup ă a doua expedi ţie a fost încheiat ă o pace, despre care află m
amănunte în Cronica lui Nestor . Cu acel prilej trimi şii lui Igor au spus: “Dac ă din
partea ruşilor se va gândi cineva s ă sfărâme aceast ă prietenie, toţi câţ i au primit
botezul să- şi primeasc ă de la Dumnezeu Atotputernicul, pedeapsa în viaţ a aceasta
sau în cea viitoare; toţi care nu sunt boteza ţi s ă nu- i ajute Dumnezeu sau Perun;
scuturile lor s ă nu- i protejeze, s ă cad ă de propriile lor săbii, de propriile lor săgeţi ş i
de alte arme şi s ă ajung ă robi în aceast ă via ţă şi în cea viitoare” 360 . Din aceea şi surs ă
aflăm c ă exista la Kiev o catedral ă închinat ă Sfântului Ilie, care îş i primise numele
dup ă cel al bisericii din cartierul Mamas din Constantinopol, dăruit ă de bizantini
comercian ţilor ruş i în anul 907, pentru nevoile lor spirituale. În anul 945, principele
Igor a murit în cursul ră zboiului purtat împotriva tribului slav al drevlienilor, iar
soţia sa, Olga (945- 957), a asigurat regen ţ a pe perioada în care fiul lor Sviatoslav
(957- 972) a fost minor. Aceast ă principes ă a Kievului a primit botezul între anii
954- 955, cel mai probabil de la un preot din comunitatea varego- rus ă existent ă
aici 361 . Cronicarii bizantini Kedrenos şi Zonaras, precum şi cel rus, Nestor, afirm ă că
aceste evenimente s- au petrecut în anul 957, în timpul vizitei la Constantinopol a
Olgăi, primind botezul de la patriarhul Polieuct (956- 970) şi numele de Elena după
soţia împăratului Constantin al VII- lea Porfirogenetul. Autorul lucră rii De
administrando imperio , relateaz ă în amănunt episodul primirii solemne la Bizan ţ al
principesei kievene în toamna anului 957. Din aceast ă lucrare aflăm c ă Olga era
înso ţit ă de o numeroas ă suit ă, în care se afla ş i preotul Grigorie, probabil duhovnicul
358 G. POPA LISSEANU, Izvoarele istoriei românilor , vol. III (Cronica lui Nestor), Bucure şti,
1935, pp. 45-
46. Oleg şi- a avut reşedin ţ a la Novgorod, iar pe la anul 880 a atacat Kievul, omorând pe doi
conduc ători varegi, Askold şi Dir. Dup ă aceast ă victorie unificatorul triburilor slave ar fi rostit
cuvintele: “Aceasta va fi mama cetăţilor ruse şti”.
359 IBIDEM, p. 50.
360 IBIDEM, p. 60.
361 D. OBOLENSKY, Olga ’s Conversion: The Evidence Reconsired ”, în Harvard Ukrainian Studies, XII-
XIII, 1988- 1989.
142

ei 362 . Ipoteza conform că reia triburile care au format viitorul popor rus ar fi fost
creştinate de Sfinţii Chiril ş i Metodie între anii 843- 862, pare în acest context
neconform ă cu adevă rul istoric, fiind numai o încercare de a da un plus de vechime
şi autoritate mai mare Bisericii Ruse 363 . Cu toat ă râvna sa pentru creş tinism, Olga nu
a reuşit să- şi conving ă fiul, Sviatoslav, de superioritatea acestei credin ţe.
Dup ă moartea sa, Statul rus a fost împăr ţ it între cei trei fii, iar din 980 ajunge
singur stăpân Vladimir (980- 1015). Din aceea şi Cronic ă a lui Nestor aflăm că
Vladimir a favorizat în primii ani ai domniei sale pă gânismul: au fost restaurate
templele şi statuile zeilor, distruse în mare parte de către bunica sa 364 . Această
atitudine nu a durat prea mult, pentru c ă Vladimir visa la o eventual ă înrudire cu
familia imperial ă de la Constantinopol. Studiul cronicilor ruse din secolul al XI- lea 365
ne conduc spre o datare a primirii botezului lui Vladimir: 987 la Kiev. În această
perioad ă situa ţia politic ă a Imperiului bizantin era deosebit de grea. Împăra ţ ii
bizantini Vasile al II- lea şi Constantin al VIII- lea, nevoi ţi s ă fac ă fa ţă uzurpatorului
Bardas Focas, trimit la curtea lui Vladimir o misiune diplomatic ă condus ă de
episcopul Pavel, pentru a- l convinge s ă intervin ă în favoarea lor. Pentru a impresiona
este posibil ca Vladimir, s ă fi primit botezul mai înainte de sosirea delega ţ iei
bizantine de la unul din preo ţii comunit ăţii creştine din Kiev. În plus, el a cerut ş i
mâna porfirogenetei Ana, sora celor doi împă raţ i. Conflictul intern din Imperiu a mai
durat câteva luni, pân ă când uzurpatorul Bardas Focas a murit pe câmpul de lupt ă la
Abydos. În timpul acestei bătălii a fost încheiat ă la Constantinopol căsă toria dintre
prin ţesa Ana ş i cneazul Vladimir. În luna noiembrie a anului 989, porfirogeneta Ana,
în vârst ă de 26 de ani, a pără sit Constantinopolul, în compania unei suite din care nu
lipseau preo ţi şi episcopi, care duceau cu ei moaş te, veşminte şi vase sfinte. 366 Prin
eforturile lui Vladimir, a Anei şi a clericilor bizantini, poporul rus a fost creş tinat în
mas ă, fiind înfiin ţate episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod ş i Rostov. În
anul 1011 soţia cneazului a murit, iar Vladimir s- a recăsă torit cu nepoata lui Otto I
cel Mare (936- 973). Cel care a facilitat creştinarea ruş ilor a murit pe 15 iulie 1015
fiind canonizat în a doua jumă tate a secolului al XIII- lea.
Opera întreprins ă de Vladimir nu a fost numai un început, ci ş i o împlinire a
unui proces care începuse mai înainte, din vremea lui Fotie. Ezitarea sa ne
demonstreaz ă de asemenea c ă alegerea religiei a avut şi o motiva ţie politic ă ,
reprezentând o problem ă de Stat, care ne arat ă c ă la acea vreme Rusia ajunsese la o
maturitate naţional ă, ce impunea includerea ei în tradi ţia creştin ă a lumii civilizate.
Asemenea bulgarilor, ruşii au avut de ales între vechea şi noua Rom ă,
iar alegerea s-
a îndreptat către Ortodoxia bizantin ă. Între 989 ş i 997, episcopia de Kiev a devenit
mitropolie ce depindea de Constantinopol; clerul era trimis în general de la
Constantinopol, ceea ce permitea neimplicarea scaunului kievean în luptele de la
Curtea imperial ă. Iaroslav cel Înţelept (1019- 1054) a fost nevoit s ă lupte pentru
362 I. SORLIN, Les tratés de Byzance avec les Russes au Xe siècles , în Cahiers des mondes russes et
soviétique , t. 2, 1961, p. 313- 360, 447- 475; J.P. ARIGNON, Les relations diplomatiques entre Byzance
et la Russie de 860 à 1043 , în Revue d’Etudes slaves , nr. 55, 1983, p. 129- 137.
363 În perioada anilor 843- 860 Sf. Chiril a fost în misiune la chazari ş i nu la triburile slave din jurul
Kievului.
364 G. POPA LISSEANU, Op. cit. p. 80.
365 Viaţ a Sfântului Vladimir scris ă de călugărul Iacob, Viaţa Sfinţilor Boris ş i Gleb şi Omilia despre Lege
ş i Har a mitropolitului Ilarion.
366 I. RĂMUREANU, Creştinarea ruşilor în lumina noilor cercet ă ri istorice , în Studii Teologice , IX (1957),
nr. 5- 6, p. 403.
143

efacerea capitalei sale Kiev, împotriva Novgorodului. În vremea sa a fost construită
o nou ă biseric ă, care amintea de planurile Sfintei Sofia, cu 5 naosuri ş i 5 abside,
bazilic ă cu cupol ă, cu o larg ă esplanad ă, unde aveau loc diferite adun ă ri politice,
militare şi religioase; acest spa ţiu sfânt dorea s ă accentueze unitatea Rusiei. Chiar
dac ă noile rela ţii cu Bizan ţul erau destinse, noua biseric ă din Kiev marca o nouă
influen ţă ideologic ă şi cultural ă a Rusiei: este vorba mai ales de armonia puterii care
trebuia s ă fie regula de baz ă în Imperiu. Dup ă că derea Constantinopolului sub turci
(1453), capitala ruş ilor, Moscova, a fost cea care a primit numele de “a treia Roma”,
ducând mai departe faima vechiului Bizan ţ de “campion al creştin ătăţii”. Ruptura Bizanţ ului de Occident
În istoria creştin ătăţ ii anul 1054 este cunoscut ca cel în care a avut loc Schsma
cea mare sau separarea dintre cele dou ă Biserici creştine: cea ortodox ă ş i cea
romano- catolic ă. Separarea dintre cele dou ă Biserici poate fi cerecetat ă sub două
aspecte: unul istoric şi altul dogmatic. Din punct de vedere istoric fenomenul ră mâne
deosebit de complex şi o studiere a lui mai puţ in subiectiv ă şi lipsit ă de onestitate
poate conduce la o învinuire exclusiv ă a uneia sau alteia dintre cele dou ă părţ i
implicate. Din punct de vedere dogmatic, maniera în care s- a fă cut separarea
conteaz ă mai puţin decât fondul, adic ă afirma ţ iile Bisericii romane cu privire la
propria institu ţie (dogma infailibilit ăţii papale), iar apoi cu privire la credin ţ a
Bisericii (învăţătura despre Duhul Sfânt, dogma despre immaculata conceptio a
Sfintei Fecioare), pe care ortodoc şii le- au considerat mereu contrare adevă rului
esen ţial al creştinismului. În Biserica primar ă unitatea era perceput ă de către primii creş tini nu formal,
ci mai ales dup ă conţ inut. Mântuitorul a venit în lume pentru a aduna pe «copiii
dispersa ţi», de a- i uni pe cei care au fost separa ţ i de «cauze naturale» în unitatea
supranatural ă a noului popor al lui Dumnezeu, în care nu mai exist ă «nici evreu, nici
grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie, toţ i sunt una în Hristos
Iisus» 367 . Aceast ă unitate se realiza în fiecare Biseric ă local ă, care era condus ă de un
episcop şi exprima imaginea unui singur corp, al că rui cap era Hristos. Unitatea era
dat ă şi de aceea şi credin ţă, aceea şi succesiune apostolic ă, de o viaţa dus ă în comun.
În perioada apostolic ă, centrul indiscutabil al unit ăţ ii tuturor Bisericilor era
comunitatea de la Ierusalim, Biserica- mam ă în sensul absolut ş i deplin al cuvântului,
izvorul şi norma celorlalte comunit ăţi. La sfârş itul iudeo- creş tinismului palestinian,
apar în Biseric ă mai multe centre, consacrate prin autoritatea Sfinţ ilor Apostoli, dar a
căror importan ţă era dat ă şi de num ărul de credincio şi sau de numele oraş ului. Într-
o prim ă etap ă, aceste centre – Antiohia ş i Efesul în Orient, Roma în Occident – nu
beneficiau de vreun drept juridic ţ ional sau canonic. De asemenea, Bisericile mai
vechi se simţ eau păstr ătoare ale unităţ ii universale a creş tinilor: Biserica Romei, a Sf.
Apostoli Petru şi Pavel, dar ş i capitala Imperiului, bucurându - se în acest sens de o
recunoa ştere special ă. Din păcate, episcopii Romei au avut adesea tendin ţa să
confunde propria lor autoritate cu unele privilegii formale şi s ă interpreteze în
termeni juridici «conducerea lor în dragoste». În orice caz, la începutul secolului al
IV- lea, primul loc al Romei nu era contestat de nimeni în sânul Bisericii, în timp ce
367 Galateni III,28.
144

structura ecumenic ă bisericeasc ă îşi va găsi expresia final ă în patriarhate, regrup ă ri
ale Bisericilor locale în jurul unui mare centru regional.
Elemente de neînţ elegere cu Roma
Aceasta era situa ţ ia pe scurt la începutul erei constantiniene. Din acest
moment îns ă a început neîn ţelegerea fundamental ă dintre cele dou ă jumă tăţ i, cea
oriental ă şi cea occidental ă , care a dus în final la separare. În timp, Roma a impus
progresiv o interpretare făr ă echivoc a papalit ăţii ca un ansamblu de privilegii, lă sate
de Dumnezeu episcopului Romei asupra Bisericii universale. Acest punct de vedere
s- a amplificat odat ă cu că derea Imperiului Roman de Apus, când Biserica Romei a
rămas singurul reper într- un haos instaurat, teorie pe care o regăsim uş or în
scrierile papei Leon cel Mare din secolul al V- lea. Practic în secolele V- VI am avut
de- a face în sânul Bisericii cu dou ă ecleziologii, dou ă învăţă turi nu numai distincte,
dar care se şi excludeau una pe cealalt ă.
În actul separ ării, Orientul a greşit prin indiferen ţa afişat ă fa ţă de creş terea
evident ă a puterii papale. În vremea Sinoadelor Ecumenice, Roma învăţ a deschis
teoria «puterii» (potestas ) primatului papal asupra ansamblului Bisericii, pe care un
canonist protestant Theodor von Zahn a rezumat - o astfel: «Roma este capul
Bisericii; făr ă ea Biserica nu este Biseric ă; numai prin unirea cu Roma comunit ăţ ile
separate devin parte integrant ă a Bisericii catolice». Orientul nu vedea aceast ă teorie
şi pân ă în sec. al IX- lea, nu şi-
a exprimat deloc dezacordul.
Istoricii catolici au obiceiul s ă invoce absen ţa la Bizan ţ a unei doctrine clare
despre Biseric ă. Răspunsul trebuie căutat în primul rând în alian ţ a care exista
începând cu Constantin cel Mare între Biseric ă şi Imperiu. O lung ă perioad ă de timp
singurul cadru de punere în practic ă a creştinismului, ră mânea Imperiul,
«oikumene», a cărui fondator era Sfântul Constantin. Aceast ă idee «roman ă » era
comun ă întregii Biserici, atât celei din Orient cât şi celei din Occident, numai c ă în
Occident căderea Imperiului a descoperit noi forme, devenind cauza dezvolt ă rii
papismului. În Orient, aceast ă idee s- a transformat treptat într- o ideologie politic ă
şi religioas ă conform căreia Biserica şi Statul erau legate în mod organic. Pe de altă
parte, Orientul tulburat în mod constant de lupte dogmatice, folosea toate forţ ele
pentru rezolvarea lor, apelând adesea la Occident, mai puţ in expus ereziilor. Cu
acest prilej episcopii orientali nu ezitau s ă acorde papei titlul de «părinte», pentru că
ştiau c ă acest apelativ nu schimba cu nimic organizarea Bisericii Orientale în cadrul
Imperiului. Chiar şi împă raţ ii, interesa ţi în solu ţionarea rapid ă a disputelor
dogmatice şi doritori s ă evite eventualele tulbur ări politice care se puteau declan ş a,
încurajau adesea pe episcopii orientali la aceast ă «romanofilie» inconsecvent ă . Un
exemplu avem pe vremea împă ratului Justinian, când patriarhul Mina este consacrat
de papa Agapit.
Pe plan religios, pân ă la sfâr şitul secolului al V- lea unitatea între cele două
Biserici a putut fi men ţinut ă. În urma public ării Henotikonului din octombrie 482 de
către împăratul bizantin Zenon (474- 491) pentru împăcarea monofizi ţ ilor cu
ortodoc şii, a izbucnit aşa numita «schism ă acachian ă», dup ă numele patriarhului
Acachie (472- 489) al Constantinopolului, care a durat pân ă în 519 368 .
368 Vezi mai înainte p.75- 76.
145

Un alt moment de răceal ă a fost acela din timpul patriarhului Ioan al IV- lea
Postitorul (582- 595) cel care ş i- a luat titlul de «patriarh ecumenic» la sinodul local
de la Constantinopol din 588, fapt care l- a supă rat pe papa Grigorie I cel Mare (590-
604), care şi- a luat titlul de «servus servorum Dei». Prin titlul de pap ă, de la pater ,
patrum , se considera patriarh al întregului Apus.
În Enciclica patriarhului Fotie adresat ă în 867 scaunelor arhiere şti din Răsă rit
găsim enumerate o serie de învăţături greşite, cultivate în Apus, cea mai important ă
fiind «purcederea Sfântului Duh de la Tatăl ş i de la Fiul – Filioque». Adaosul a fost
semnalat pentru prima dat ă la sinodul I de la Toledo din 447, din Spania, apoi la
sinodul al III- lea de la Toledo din 589, de unde a fost introdus în Franţ a, Germania,
Anglia ş i Nordul Italiei. În 809, la sinodul de la Aachen (Aix la Chapelle), Carol cel
Mare, impunea adaosul Filioque în tot Imperiul carolingian. Introducerea adaosului
în întreaga Biseric ă Romano- Catolic ă s- a făcut de că tre papa Benedict al VIII- lea
(1012- 1024), la 14 februarie 1014, la cererea împă ratului german Henric al II- lea
(1002- 1024).
Prin secolele VIII- IX, s- a introdus în Apus ş i folosirea azimei sau a pâinii
nedospite, pentru săvârşirea Sfintei Euharistii, practic ă generalizat ă în secolul al X-
lea.
Schisma de la 1054
Prima faz ă a Schismei a izbucnit între patriarhul Fotie (858- 867 şi 877- 886) ş i
papa Nicolae I (858- 867). Patriarhul Fotie a convocat în 858 un sinod local la
Constantinopol, care s- a ţinut în dou ă sesiuni, prima în 859 ş i a doua în 861, care a
aprobat alegerea şi intronizarea patriarhului Fotie, respingând preten ţ iile papei
Nicolae I de a impune primatul universal şi asupra Bisericii Răsă ritului. La rândul
său, papa Nicolae I l- a excomunicat pe Fotie şi clerul său în 863 369 . Criza s- a agravat
în 866, când papa Nicolae I grăbindu- se s ă satisfac ă cererea ţarului
bulgar Boris-
Mihail I (853- 889) de a trimite episcopi şi preo ţ i latini, a trimis în Bulgaria pe
episcopii Paul şi Formosus, cu un numă r de clerici precum şi un ră spuns la cele 106
întreb ări puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum . În urma
acestei atitudini, Fotie i- a acuzat pe latini c ă au intrat în Bulgaria «ca nişte mistre ţ i»,
iar în 867 a convoacat un sinod la Constantinopol, care l- a excomunicat pe Nicolae I
şi a condamnat inova ţiile
latine.
Dup ă patriarhul Fotie, a urmat o nou ă perioad ă de separare. De aceast ă dată
considera ţiile politice au fost determinante. Perioada care a urmat mor ţ ii lui Vasile al
II- lea Bulgaroctonul (1025) a fost una a începutului unei profunde decaden ţ e a
Imperiului bizantin. În contextul crizei interne, o nou ă amenin ţare venit ă din Est,
aceea a turcilor selgiucizi, a luat propor ţii îngrijor ătoare. Situa ţia istoric ă a
determinat Imperiul bizantin s ă caute ajutor în Occident. Slă bit în interior, Imperiul
nu a mai putut face fa ţă invaziilor venite din Orient, iar echilibru deja fragil a fost
rupt. În aceea şi perioad ă, pericolul normand l- a forţ at pe pap ă să- ş i îndrepte
369 Vezi F. DVORNIK, Le schisme de Photius , Paris, 1950. Informa ţii complementare pot fi gă site la
acelaş i F. Dvornik, Photian and Byzantine Ecclesiastical Studies , Variorum, Londra, 1974; J. RICHARDS,
The Popes and Papacy in the Early Midle Ages , Londra, 1979.
146

privirile către Bizan ţ . Din acest moment a început lunga istorie a negocierilor ce nu
s- au încheiat decât în momentul căderii Imperiului.
Din aceste câteva considera ţii ne putem da seama c ă evenimentul în care ne-
am obişnuit s ă vedem începutul unei separ ă ri majore a Bisericii, Schisma din 1054,
trebuie interpretat în contextul global al situa ţ iei politice din acea vreme. Contactul
dintre Orient şi Occident a devenit mai degrab ă rodul unei necesit ăţi: împă ratul
Constantin IX Monomahul (1042- 1054) negociaz ă cu papa Leon al IX- lea apă rarea
comun ă a Italiei 370 împotriva normanzilor. Pentru a ajunge la împăcare împă ratul a
convoacat un sinod la Constantinopol, la care urma s ă se discute şi «inova ţ iile»
imputate apusenilor de către răsăriteni. Papa Leon al IX- lea a acceptat propunerea ş i
a trimis la începutul lunii ianuarie 1054 o delega ţie papal ă la Constantinopol, în
frunte cu cardinalul Humbert, un antigrec visceral ş i închis, cancelarul Frederic de
Lorena (viitorul pap ă Ştefan al IX- lea) şi arhiepiscopul Petru de Amalfi 371 .
Înţelegând c ă nu se putea aştepta la nimic bun din partea delega ţ ilor latini
patriarhul Mihail Cerularie le- a comunicat c ă toate problemele şi neîn ţ elegerile
dintre cele dou ă Biserici vor fi discutate în sinod. Încurajat de atitudinea ezitant ă a
împăratului, profitând poate ş i de moartea papei Leon al IX- lea în ziua de 19 aprilie
1054, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l- a prezentat în
ziua de 16 iulie 1054, la începutul Sfintei Liturghii patriarhului Mihail Cerularie 372 .
Actul anatematiza pe patriarh, pe clerici şi pe toţi credincio ş ii Bisericii Ortodoxe. Cît
de paradoxal ar părea, Bisericile nu se vor separa acum datorit ă punctelor care le
diviza si continu ă s ă le ţin ă la distan ţă şi astă zi: papalitatea ş i purcederea Duhului
Sfânt, ci din cauza unor diferen ţe de rit între Biserica Oriental ă ş i cea Occidental ă ,
cum ar fi folosirea azimei, postul de sâmb ăt ă etc. Ori sub acest aspect nu putem
vedea decât reducerea orizontului universal al Bisericii. Accesoriul, aparen ţ ele, ritul
eclipsau adevă rul.
Indignarea clerului şi a credincio şilor
din Constantinopol a fost mare, dar n-
au mai putut face nimic, deoarece delega ţii papali au părăsit în grabă
Constantinopolul. De atunci, desp ărţ irea dintre Biserica Răsăritului ş i cea a Apusului
este cunoscut ă în istorie sub numele de Schisma cea Mare din 16 iulie 1054, ale că rei
consecin ţe s- au mentinut pân ă astă zi. Dup ă o săptă mân ă de la acest trist eveniment,
patriarhul Mihail Cerularie, a convocat un sinod în catedrala Sfânta Sofia, în care a
rostit anatema împotriva papei Leon al XI-lea, a cardinalului Humbert, a delega ţ ilor
papali şi
a Bisericii Romane 373 . Chiar dac ă la vremea aceea, nu s- a acordat prea mult ă
importan ţă evenimentului, lumea creştin ă fiind oarecum obişnuit ă cu astfel de
«gesturi», Schisma cea mare din 1054 dureaz ă şi astă zi. Pentru Bizan ţ complexitatea
problemei occidentale s- a pus înc ă odat ă în perioada cruciadelor.
Ce a urmat în raporturile politico- biserice şti a fost o ilustrare a duşm ă niei
reciproce şi o agravare a schismei. Puşi în inferioritate politic ă şi constrân şi să
negocieze un acord religios imposibil, în condi ţ iile impuse de papi, grecii s- au aflat
într- o situa ţie disperat ă, pe care apusenii au speculat- o. În concep ţ ia acestora,
bizantinii trebuiau comb ătu ţi, datorit ă «ereziei» neascult ării fa ţă de pap ă .
Evenimentul care a provocat ruptura ireconciliabil ă dintre cele dou ă lumi creş tine a
370 Sudul Italiei apar ţinea la vremea aceea Bizan ţului.
371 T. M. POPESCU, Geneza şi evolu ţ ia schismei , în Ortodoxia , anul IV, 1954, nr. 2- 3, p. 205.
372 Idem, Sentin ţ a de excomunicare de la 16 iulie 1054 , în S.T., anul II, 1931, nr. 2, p. 43- 46.
373 A. MICHEL, Die Rechtsgül tigkeit des römischen Bannes gegen Michael Kerularios , în Byzantinische
Zeitschrift , anul XLII, 1942, p. 203- 204; M. ŞESAN, Considera ţ iuni asupra schismei din anul 1054 ”, în
M.A., anul II, 1957, nr. 3- 4, p. 214.
147

fost cucerirea Constantinopolului de că tre apuseni în timpul celei de- a patra
cruciade (1204) .
Încerc ările de unire care au urmat (Lyon, Ferrara- Floren ţa) au desăvâr ş it
schisma, deschizând o adevă rat ă prăpastie între cele dou ă Biserici. De la încetarea
raporturilor oficiale şi disput ă de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent
conflict confesional. Între timp, vechilor deosebiri li s- au adă ugat altele noi:
învăţătura despre purgatoriu, indulgen ţele, proclamarea solemn ă a primatului ş i
infailibilit ăţ ii papale la Conciliu I Vatican (1869- 1870). Cu toate acestea un pas spre
apropiere a fost făcut: citirea simultan ă a «declara ţ iei comune», în ziua de 7
decembrie 1965, în catedrala Sfântului Petru din Roma ş i în catedrala Sfântului
Gheorghe din Constantinopol, de că tre patriarhul ecumenic Atenagora I (1949- 1972)
respectiv papa Paul al VI- lea (1963- 1978). Cu acest prilej au fost ridicate anatemele
rostite la 16 şi 24 iulie 1054. În declara ţie cei doi ierarhi au subliniat c ă «sunt
conş tien ţi c ă acest act de justi ţie şi de iertare reciproc ă, nu poate fi de ajuns s ă pună
capăt diferen ţelor vechi sau recente, care subzist ă între Biserica Romano- Catolic ă ş i
Biserica Ortodox ă şi care vor putea fi depăş ite numai prin lucrarea Sfîntului Duh,
graţ ie curăţ iei inimilor, regretului nedrept ăţilor istorice, precum şi printr - o voinţă
activ ă de a ajunge la o înţelegere şi expresie comun ă a credin ţei şi a cerin ţelor ei» 374 .
Bizanţ ul în faţa unor noi pericole (1025- 1185)
În vremea împă ratului Constantin al IX- lea Monomahul (1042- 1055), Imperiul
Bizantin a cunoscut o întindere geografic ă apreciabil ă: din Armenia, pân ă la Dună re
şi Sudul Antiohiei, controlând practic anticul Illiricum şi întreaga Asie Mic ă , punct de
rezisten ţă important în faţa arabilor. Cu toate acestea, anul 1071 a reprezentat
pentru bizantinii alunga ţi
din Italia 375 , o grea înfrângere în faţ a turcilor, care practic
a deschis calea acestora în Asia Mic ă.
Noi presiuni externe
Turcii
374 I. RĂMUREANU, M. ŞESAN, T. BODOGAE, Istoria Bisericeasc ă Universal ă, vol. I, Bucure ş ti 1987, p.
581.
375 Este vorba despre victoria normanzilor lui Robert Guiscard la Bari, în urma căreia ia sfârş it Italia
bizantin ă.
148

Anexările practicate în Orient, de tipul Georgiei în 1020, înaintarea pân ă în
Armenia în regiunea Ani în 1050, cucerirea Edesei în 1020 ş i crearea unei enclave
bizantine stabile pe malul stâng al Eufratului, au privat Imperiul de acele “state
tampon” care preveneau diferitele invazii. Aceast ă înaintare asociat ă ş i de o
“încercuire” destul de strâns ă a administra ţiei thematice, lăsa făr ă apă rare o regiune
devast ăt ă de nenum ărate ori de războaiele din secolul al X-lea. În ciuda instal ă rii în
aceste regiuni a armenilor şi sirienilor iacobi ţ i, zona era greu de controlat, deoarece
aristocra ţii care deţineau mari suprafe ţe de teren îşi aveau în general reşedin ţ a la
Constantinopol, ocupându - se prea puţ in de posesiunile lor.
Turcii care constituiau de mai mult ă vreme contingente din armata central ă
bizantin ă, nomazi care se transformau treptat în coloni, intreprind în aceast ă
perioad ă primele incursiuni în Asia Mic ă, sub conducerea familiei Seldjiucid ă 376 . În
1040, conduc ă torul lor, Togrul Beg a ocupat Iranul, iar în 1055 Bagdadul. Nepotul lui
Beg, Alp Arslan a pătruns începînd cu 1056 în Georgia ş i Armenia: el a cucerit
cetatea Ani în 1065 şi Cezareea în 1067, provocând reac ţia fireasc ă a Bizan ţ ului.
Marele conduc ător
militar Roman Diogene 377 , care a preluat tronul Bizan ţ ului de la
Constantin al X-lea Dukas în 1068, a mobilizat o armat ă numeroas ă alcătuit ă din cei
mai buni mercenari (normanzi şi turci), precum şi din trupele de elit ă bizantine. Din
nefericire, Roman este înfrânt de Alp Arslan la Mantzikert, nu departe de frontiera
cu Armenia. Aceast ă înfrângere a constituit o brutal ă revela ţie asupra gravit ăţ ii
pericolului turc: ei vor ocupa în curând platoul anatolian pân ă la Niceea, iar în vest
vor ajunge pân ă la Smirna, ocupând Cilicia. În aceste condi ţii Bizan ţ ului îi mai
râmânea o mic ă parte a Bitiniei, iar la celălalt capă t Nordul Siriei. Turcii au devenit
stabili în regiune formând sultanatul de Rum: anticul Ikonium devenind Konya.
Normanzii
Normanzii au ajuns în Italia meridional ă în 1012; bizantinii au încercat să - i
încorporeze în armat ă ca mercenari şi să- i transfere conform politicii tradi ţ ionale în
Asia Mic ă. În dorin ţa de a- ş i întemeia un principat, unii dintre ei au refuzat,
devenind pentru Imperiu un adversar de temut. Pentru protec ţ ia Italiei meridionale
împotriva arabilor din Sicilia au fost aduş i în prima jumă tate a secolului al XI- lea
mercenari din tot Imperiul, printre care ş i normanzi. Comandantul bizantin Giorgios
Maniakes reuşe şte s ă recâş tige controlul părţ ii orientale a Insulei, dar în 1040, din
raţiuni de politic ă interioar ă este chemat la Constantinopol. În aceste condi ţ ii, arabii
recuceresc terenul pierdut, cu excep ţia Messinei. Acest eş ec a deschis practic cale
liber ă normanzilor. Împă ratul Mihail al V- lea (1041- 1042) îl trimite în 1041 pe
Maniakes în Italia, iar acesta din urm ă duce o campanie feroce împotriva popula ţ iei
care pactizase cu normanzii. La venirea pe tron a lui Constantin al IX- lea
Monomahul, Maniakes a încearcat s ă organizeze o lovitur ă de stat, iar normanzii
condu şi de Robert Guiscard au cucerit Apulia. În noua situa ţie de criz ă, Bizan ţ ul s- a
văzut nevoit s ă se sprijine pe o eventual ă revolt ă a lombarzilor şi pe alian ţ a cu
376 Lucrarea fundamental ă despre turcii seldjiucizii apar ţ ine lui C. CAHEN, La Turquie préottomane ,
Istambul - Paris, 1988. Acelaşi autor mai are o serie de articole regrupate în Turcobizantina ş i în
Oriens Christianus , Londra, 1974 precum şi un capitol intitulat The Turkish invasion: the Seldchukids ,
în A History of the Crusades , t. I Filadelfia, 1955- 1962, p. 135- 176.
377 Roman al IV- lea Diogene a fost împărat al Bizan ţului
între 1068- 1071
149

papalitatea. Din cauza lipsei de coordonare dintre cele dou ă forţ e, trupele bizantine
şi
cele pontificale au fost înfrânte de normanzi în iunie 1053.
Dup ă ruptura din 1054, normanzii au înţeles c ă trebuie s ă negocieze cu papa:
la sinodul care a fost convocat de papa Nicoale al II- lea (1059- 1061) în 1059 la Melfi,
pe teritoriul normand, Robert Guiscard a acceptat reforma roman ă, fiind gata să
depun ă jură mânt papei. La rândul său, papa s- a angajat să - i sprijine pe normanzi în
planurile lor de cucerire a Siciliei. Între 1060- 1061, Robert Guiscard a reuşit să
cucereasc ă toate oraşele Calabriei şi ceea ce mai rămăsese din Sicilia. Italia bizantin ă
era redus ă practic la o făşie de pământ cuprins ă pe coasta Adriaticei, între Bari ş i
Brindisi; dup ă mai bine de trei ani de asediu, Bari cade în mâna normanzilor pe 16
aprilie 1071. În aceste condi ţii, Bizan ţul pierdea ultima posesiune italian ă , ceea ce
mai rămăsese dintr- o prezen ţă care simboliza obiectivul esen ţ ial al reconstituirii
Imperiului roman prin recucerirea vechii Rome 378 .
Pierderea oraş ului Bari a depăş it îns ă acest aspect simbolic: normanzii au
reuşit în scurt timp s ă ating ă strâmtoarea Otrante, iar sub dinastia comnenilor în
1081, Guiscard a cucerit insula Corfu ş i a asediat Dyrachion. Fiul lui Guiscard,
Bohemond, a cucerit Macedonia Occidental ă, a trecut în Tesalia ş i a asediat Larissa.
Toat ă aceast ă acţiune a fost în cele din urm ă stopat ă de Alexios I Comnenul (1081-
1118) în momentul în care au apărut unele disensiuni între normanzi. Dup ă moartea
lui Guiscard în 1085, Alexios a reuşit s ă recucerasc ă şi
cetatea Dyrachion.
Situaţ ia în Balcani
Firea energic ă a lui Vasile al II- lea Bulgaroctonul, la care s- au asociat
concesiunile concrete fă cute diverselor obiceiuri locale sau sprijinul ferm al Bisericii
bulgare pentru a arăta c ă anexarea Bulgariei este o reuşit ă, nu au adus liniş tea mult
aşteptat ă în Balcani. Astfel, în secolul al XI- lea, incursiunile bulgare amenin ţ au
zonele de câmpie din aceast ă zon ă. La mijlocul secolului al XI- lea, şi- au fă cut
apari ţ ia noi popoare nomade: este vorba despre pecenegi şi cumani, veniţ i din
stepele Asiei Centrale şi care sta ţionau acum pe malul stâng al Dună rii. La începutul
domniei lui Alexios I Comnenul, pecenegii au atacat în repetate rânduri ş i au ajuns
aproape de coastele Mă rii Egee. În 1090 ei se aflau aproape de Constantinopol, iar
prin alian ţa cu emirul turc de Smirna, au atacat oraş ul pe mare. În aceste condi ţ ii,
împă ratul a chemat în ajutor pe cumani, iar pe 29 aprilie 1091, la poalele muntelui
Lebunion, pecenegii au fost înfrân ţi. În 1094, cumanii sunt şi ei dispersa ţ i astfel
încât frontierele danubiene au cunoscut o perioad ă de calm pân ă în 1122.
Papalitatea
Între un Imperiu condus de că tre un suveran care era trimisul lui Dumnezeu
pe pământ şi un pap ă care căuta să- şi afirme suprema ţia pe plan spiritual, rela ţ iile
378 A. DUCELLIER, M. KAPLAN, Byzance IVe- XVe siècle, Paris, 1996, p. 57.
150

au fost adesea deosebit de complexe. La sfârş itul secolului al VI- lea, când Bizan ţ ul
pierdea controlul Italiei, asumarea unui rol protector în zon ă era exclus, iar papa
care refuza iconoclasmul în secolul al VIII- lea se îndrepta că tre carolingieni, adopta
adaosul Filioque şi încerca prin pretinsa “Donatio Constantini” s ă joace cartea
propriei independen ţ e. “Cazul” Bulgariei a acutizat conflictul. Cu toate acestea
conş tiin ţa unităţ ii creştine rămânea evident ă pentru credincio ş i; pe malurile
Bosforului, latinii erau numero şi, majoritatea fiind constitui ţ i din grupuri de pelerini
care doreau s ă vad ă Ierusalimul sau din comercian ţi italieni. De asemenea, la Roma
puteau fi întâlni ţi călugări greci şi bizantini care veneau s ă viziteze oraş ul. Odat ă cu
papa Leon al IX- lea (1049- 1054) şi cu anturajul său de prela ţ i, precum cardinalul
Humbert, ambi ţia reformatoare devine tot mai evident ă. Revendicarea “libert ăţ ii
Bisericii” nu putea fi înţeleas ă de că tre un bizantin, care nu separa spiritualul de
temporalitate 379 . În aceste condi ţii, patriarhul Mihail Cerularie a ş ocat oarecum Roma
prin afirmarea autorit ăţ ii sale asupra Bisericilor de rit latin din Constantinopol. De
aceea, în urma victoriei normanzilor asupra bizantinilor, Leon al IX- lea a trimis la
Constantinopol o delega ţie condus ă de cardinalul Humbert, care avea ş i misiunea
supunerii lui Cerularie. Pân ă la urm ă s- a ajuns la Schisma de la 1054, iar aş a- zisa
mobilizare pentru ajutorarea fraţ ilor din Orient, sub forma cruciadelor nu a fă cut
decât s ă modifice inten ţiile iniţiale. Noul statut al comercian ţilor
italieni
Din momentul instal ării în Italia, Imperiul bizantin păstra rela ţ ii amicale cu
multe oraşe italiene, printre care Amalfi şi Veneţ ia. În urma expansiunii
mediteranene, comercian ţii italieni au putut pătrunde în mod firesc şi pe piaţ a
Constantinopolului: din 992 vene ţienii au obţinut o scădere semnificativ ă a taxelor
pe care le dădeau autorit ăţilor fiscale imperiale 380 . Episodul normand le- a oferit
ocazia unei avans ări decisive: Imperiul bizantin se vedea nevoit s ă închirieze o parte
a flotei vene ţiene. Împăratul Alexios I Comnenul a acordat printr- un chrysobul 381
excluderea de la taxele comerciale şi deschiderea de noi pieţ e de desfacere în
capitala Imperiului pentru comercian ţii vene ţ ieni. Cu mai multe avantaje decât
bizantinii, vene ţienii urma ţi la scurt timp şi de comercian ţii
din Pisa sau Genova, s-
au instalat la Constantinopol.
Instabilitatea internă
Secolul al X-lea a fost cel al marilor uzurpatori, care nu au pus totu ş i în
pericol dinastia aflat ă la putere. Secolul al XI- lea a cunoscut miniş trii foarte
puternici, care au condus din umbr ă diferi ţii împă raţ i destul de fragili. Unii au fost
personaje obscure, proveni ţ i din familii modeste : Nikeforitzes, titular al demnit ăţ ii
379 IBIDEM, p.59.
380 Controlul administra ţiei
bizantine era în continuare destul de puternic la Constantinopol.
381 Chrysobulul era actul oficial cel mai important emis de cancelaria bizantin ă, pecetluit cu o ştampil ă
aurit ă, iar data şi semn ătura erau scrise chiar de către împărat, cu cerneal ă de culoare roşie. 151

de logotet 382 , a încercat sub domnia lui Mihail al VII- lea (1071- 1078) o reformă
fiscal ă, o organizare a pieţii grâului ş i crearea unui contingent de mercenari exclusivi
bizantini. Toate acestea s- au realizat în schimbul îmbog ăţirii celui care le- a iniţ iat.
Alţii apar ţineau mediului intelectual, precum Mihail Psellos, Constantin Lihudes ş i
Ioan Xifilinos, consilierul preferat al lui Constantin al IX- lea Monomahul, despre
aceştia Paul Lemerle afirmând c ă reprezentau «guvernul filosofilor» 383 . Dezvoltarea
administra ţiei provinciale ş i mai ales a celei constantinopolitane, a determinat
promovarea unui numă r însemnat de func ţionari competen ţ i. Posturile cele mai
importante erau în general rezervate membrilor aristocra ţiei; chiar familiile înstă rite
din Asia Mic ă atrase de obicei de func ţiile militare, considerau acum c ă era mai bine
s ă locuiasc ă în capital ă, iar copiii lor s ă ocupe cele mai înalte func ţii şi demnit ăţ i. Cei
care proveneau din rândul comercian ţilor reuşeau şi ei s ă ajung ă la demnit ăţ i
importante, iar uneori s ă fac ă parte din Senat. De aceea, Psellos repro ş a la un
moment dat lui Constantin IX Monomahul schimbarea ordinii fireş ti a lucrurilor,
permi ţând intrarea în Senat a unor persoane de condi ţie modest ă.
Situa ţia a fost diferit ă pe vremea lui Mihail al VI- lea (1057), care a impus
competen ţa, drept criteriu de promovare în func ţiile publice. Astfel, comandan ţ ii
militari din Asia Mic ă, care se simţ eau priva ţi de înmul ţ irea unei clase birocratice ce
nu- i reprezenta, au impus la tron pe Isaac Comnenul (1056- 1059), cel care s- a
bucurat şi de sprijinul patriarhului Mihail Celularie. El nu a făcut îns ă fa ţă partidei
lui Lihudes şi puterea este preluat ă în 1059 de dinastia Dukas, prin reprezentantul
acesteia, Constantin al X- lea (1059- 1067). A urmat o perioad ă de uzurp ă ri de tron:
ducele 384 anatolicilor, Nichifor Botaniates (1078- 1081), îl detroneaz ă pe Mihail al VII-
lea, care se retrage la Studion. Acelaşi Botaniates a fă cut apel la Alexios Comnenul
pentru a- l elimina pe Nichifor Bryennios ş i pe Nichifor Basilakios, dar Alexios a
refuzat s ă intervin ă împotriva lui Nichifor Melissenos. Pentru evitarea unui adevă rat
mă cel, Botaniates a abdicat; pe 4 aprilie 1081, patriarhul l- a încoronat pe Alexios I
Comnenul, punând capăt unei situa ţii de instabilitate intern ă 385 .
382 Titlu purtat de şefii principalelor servicii ale administra ţiei centrale. În cazul de fa ţă Nikeforitzes
era şeful
afacerilor externe ale Imperiului bizantin.
383 P. LEMERLE, Le gouvernement des philosophes , în Cinq études sur le Xie siècle byzantin , Paris, 1975,
p. 193- 248.
384 DucE sau katepan desemna începând cu secolul al X-lea pe comandantul militar al unei vaste
circumscrip ţii de grani ţă , regrupând mai multe theme; cu timpul ducele devine un simpul guvernator
al provinciilor.
385 Jean- Claude CHEYNET, Pouvoir et contestations à Byzance (963- 1210) , Paris, 1990, reeditat ă în
1996, p. 349.
152

Dinastia Comnenilor
Alexios I Comnenul, nepotul lui Isaac I Comnenul, a fost primul împă rat al
acestei noi dinastii care îş i are originea în regiunea Adrianopolului. Ascensiunea sa la
tron nu a fost un rod a hazardului: fratele mai mic al lui Isaac fusese căsă torit cu
Ana Dalassena, care făcea parte de mai mult ă vreme printr- o serie de alian ţ e, din
rândul familiei Dukas. Deşi fusese deposedat ă de tron, aceast ă familie se afla în
continuare în fruntea Statului: Alexios I s- a căsătorit cu Irina Dukas, veriş oara lui
Mihail al VII- lea, iar fratele său, Adrian, a avut- o ca soţ ie pe Zoe Dukas, sora lui
Mihail al VII- lea. Pân ă la urm ă, în secolul al X-lea mai multe alian ţ e de acest gen au
unit cele dou ă familii.
Alexios I a domnit din 1081 pân ă în 1118, dup ă care a urmat fiul să u Ioan al
II- lea din 1118 pân ă în 1143, iar Manuel I din 1143 pân ă în 1180. Perioada aceasta se
caracterizeaz ă prin stabilitate şi fermitate 386 . Manuel I a dus o politic ăpro- occidental ă, cea de- a doua soţie a sa fiind o prin ţes ă din Fran ţ a, Maria de Antiohia,
care a asigurat la un moment dat regen ţ a în timpul lui Alexios al II- lea (1180- 1183).
Andronic I Comnenul (1183- 1185), cel care îl va detrona pe Alexios al II- lea, a fost
cel mai original dintre Comneni, el ducând, spre deosebire de predecesorii să i, o
politic ă anti- occidental ă marcat ă prin masacrarea în mas ă a latinilor din
Constantinopol, iar pe plan intern el s- a remarcat prin lupta violent ă dus ă împotriva
marii aristocra ţii. La rândul să u, Andronic a fost detronat de Isaac al II- lea Anghelos
(1185- 1195) 387 .
Recucerirea cetăţ ii Dyrachion nu a eliminat definitiv pericolul normand:
Bohemond a debarcat pe coasta albanez ă în octombrie 1107, iar Alexios a reuşit să - l
înfrâng ă. În urma acestei înfrângeri, Bohemond a devenit vasalul împă ratului,
victoria bizantin ă consolidând pozi ţiile imperiale în Balcani. Pentru a face fa ţă unei
noi forţ e apărute acum, ungurii, Alexios a căsătorit pe moş tenitorul tronului, Ioan,
cu Irina, fiica regelui Ladislau al Ungariei. În schimb, la sosirea crucia ţ ilor, Alexios nu
a reuşit s ă restabileasc ă situa ţia în Asia Mic ă.
Predica papei Urban al II- lea (1088- 1099) urmă rea ajutorarea creş tinilor din
Orient, dar bizantinilor le era greu s ă înţeleag ă ideea de cruciad ă: iniţiativa militar ă a
eliber ării Locurilor Sfinte trebuia s ă fie sarcina împăratului ş i nu a Bisericii. Bizantinii
nu puteau înţelege de ce papa trebuia s ă lanseze aceast ă mişcare, iar clericii să
participe chiar la luptele care urmau s ă aibe loc. În plus, nu de puţine ori crucia ţii
s-
au comportat pe teritoriul bizantin ca într- o ţar ă cucerit ă. Alexios ş i- a dat repede
seama de imposibilitatea mobiliz ării unui numă r important de solda ţi aş a încât el a
acceptat formele politice occidentale, obţinând de la marea majoritate a crucia ţ ilor,
cu excep ţia contelui de Toulouse ş i a lui Tancred, nepotul lui Bohemond,
promisiunea de a restitui teritoriile cucerite în numele Bizan ţ ului. La începutul
anului 1097, crucia ţii au trecut în Asia, în luna iunie a aceluia ş i an au cucerit Niceea,
pe care au dat- o împăratului. La sfâr şitul lui octombrie 1097, crucia ţ ii au asediat
Antiohia, în timp ce Baudouin de Boulogne, făr ă a mai face vreo referire la împă rat a
cucerit cetăţile din jurul Eufratului ş i a întemeiat în martie 1098 comitatul Edessei.
Pe data de 3 iunie crucia ţii au cucerit Antiohia, dar au fost imediat asedia ţ i de turci.
386 IBIDEM, p. 369- 377.
387 Pentru problematica acestei perioade este bine de cercetat M.J. ANGOLD, Byzantine Empire, 1025-
1204, A Political History , Oxford, 1985.
153

Cu ajutorul popula ţiei locale, majoritar creştine, Bohemond reuşe şte s ă scape din
încercuirea armatei turce şti, considerând c ă este dreptul său de a pă stra Antiohia ca
principat pentru el, iar ceilal ţi crucia ţi ş i- au continuat drumul spre Ierusalim. Acesta
este considerat a fi momentul rupturii, eliberarea Ierusalimului în 1099 fiind
considerat a fi începutul colonialismului european. În ciuda avans ă rii rapide a
crucia ţ ilor, Alexios a putut recucerii partea de Vest a platoului anatolian: Smirna,
Efesul, Sardes, care redevin bizantine şi Imperiul a controlat pân ă la moartea sa
jumă tate din Asia Mic ă.
În Orient şi în Balcani cea mai serioas ă amenin ţare căreia a trebuit să- i facă
fa ţă Alexios I au fost pecenegii, care- i vor învinge pe bizantini în 1091 la Silistra.
Înlăturarea lor se va realiza în vremea lui Ioan al II- lea, când au fost zdrobiti ş i au
disp ărut defintiv din istoria Bizan ţului. Tot în vremea lui Ioan al II- lea a apă rut o
nou ă amenin ţare în Balcani: dou ă noi puteri, ungurii şi sârbii. Împotriva lor Bizan ţ ul
a dus mai degrab ă o politic ă de hărţ uire, care le- a diminuat ambi ţiile.
Din punct de vedere economic, prosperitatea Imperiului ră mâne în mod
evident foarte mare: conform relat ărilor crucia ţilor, 2/3 din bogăţ ia lumii se gă sea la
Constantinopol. Cu timpul îns ă, Bizan ţul a renun ţat la rolul să u de intermediar între
Orient şi Occident, în favoarea oraşelor italiene: Pisa, Genova, dar mai ales Veneţia. Pe plan religios, interesele politice vor prima în faţa credin ţ ei. În mai multe
situa ţii împăratul a fost gata s ă recunoasc ă papei autoritatea sa religioas ă în Orient,
în speran ţa iluzorie a facilit ării restabilirii autorit ăţ ii sale politice în Occident. De
partea cealalt ă, papa părea c ă avea inten ţia apropierii de împăratul bizantin, făr ă a fi
vorba îns ă de unirea celor dou ă Biserici. De altfel, aceast ă dorin ţă nu s- a realizat,
papa reuşind s ă se împace cu împă ratul Germaniei, iar cruciadele au constituit un
eşec definitiv.
Politica intern ă şi extern ă a celorla ţi
Comneni
Legă turile matrimoniale ale lui Ioan al II- lea (1118- 1143) cu regatul Ungariei
nu l- au scutit de men ţinerea unei stări conflictuale cu noul adversar, cel care reuş ise
deja să- şi impun ă domina ţia asupra croa ţilor. În 1128, Ş tefan al II- lea a trecut
Dunărea şi Ioan al II- lea cu mare greutatea a reuşit s ă resping ă atacul. Pentru
ponderarea ambi ţiilor normande în Sicilia, Ioan a fost nevoit s ă multiplice privilegiile
acordate Veneţ iei şi s ă se aliaze cu Imperiul German ş i cu Pisa, negociind noi
concesii comerciale. Energia acestui împărat a fost îns ă dirijat ă că tre Antiohia, pe
care o cucere şte în 1137 pentru foarte scurt ă vreme, iar visul unei noi campanii în
Orient i- a fost spulberat de moartea sa accidental ă survenit ă în aprilie 1143.
Împăratul Manuel I (1143- 1180) a intreprins o ultim ă tentativ ă de interven ţ ie
în Italia. El a întărit alian ţa german ă împotriva normanzilor, prin căsă toria sa în 1146
cu Berta de Sulzbach, cumnata lui Conrad al III- lea. Chiar şi în aceste condi ţ ii,
înfrângerea lui Conrad al III- lea de către turci a permis regelui Siciliei, Roger al II-
lea, lansarea unui nou atac în Balcani în toamna anului 1147. El a cucerit Corfu, a
prădat Teba şi Corintul şi a făcut prizonieri pe lucră torii de mătase, deporta ţ i la
Palermo. Alianţ a german ă a fost compromis ă în momentul venirii la conducerea
Imperiului German a lui Frederic Barbarossa, Manuel I fiind nevoit s ă acţ ioneze
prompt în noile condi ţ ii. În 1154, moartea lui Roger al II- lea i- a permis lui Manuel I
154

s ă lanseze din Ancona o puternic ă ofensiv ă militar ă încheiat ă în 1155 cu
posibilitatea controlului asupra acestei regiuni din Italia. Imediat intervine îns ă dubla
ostilitate a lui Barbarossa şi a Veneţ iei, nemul ţumi ţi de faptul c ă strâmtoarea Otrante
trecea sub controlul unei singure puteri. De aceea, în 1156 Guillaume I al Siciliei
respinge expedi ţia bizantin ă.
Manuel I a beneficiat de o situa ţie favorabil ă în Balcani, unde în 1161 a reuş it
să- şi impun ă favoritul şi ginerele său, Bela, ca moştenitor al tronului Ungariei şi să
supun ă Bosnia, Croa ţia şi Dalma ţia. De asemenea, în 1172 el a reuşit să- l înfrâng ă pe
principele sârb Ştefan Nemanja. Aceste reuşite balcanice au nelini ştit Veneţ ia, care
dup ă 1171 devine unul dintre duşmanii de temut ai Bizan ţului 388 .
În Orient, Manuel a continuat o ofensiv ă laborioas ă , Renaud al Antiohiei
acceptând suzeranitatea bizantin ă , iar regele Ierusalimului, Baudouin, s- a plasat sub
protec ţia sa. În 1159, Manuel îşi face intrarea triumfal ă în Antiohia, urmat de regele
Ierusalimului şi de Renaud, care mergea pe jos. Chiar şi turcii păreau învinş i: în
alian ţa cu regele Ierusalimului Manuel I se angaja la o expedi ţ ie de amplore
împotriva acestora. Încuraja ţ i de Frederic Barbarossa, turcii s- au revoltat împotriva
bizantinilor, pe care îi înfrâng în septembrie 1176 la Myriokefalon. Înfrângerea nu a
avut efecte imediate, exceptând poate perenizarea implant ării turcilor în zon ă.
La moartea sa în 1180, Manuel a lăsat Imperiul în aparen ţă puternic, dar total
izolat. Fiul său, Alexios al II- lea de 11 ani (1180- 1183) logodit cu o fiic ă a regelui
Franţ ei, Ludovic al VII- lea, Agnés- Anne, a trebuit s ă fac ă fa ţă diferitelor contradic ţ ii
interne ale dinastiei comnene. Sprijinul iniţial al armatei pentru regen ţ a Mariei de
Antiohia, cea de a doua soţ ie a lui Manuel, s- a dovedit insuficient, deoarece cel care
a ajuns la tron în 1183 a fost Andronic I. El a primit sprijinul popula ţiei, dornic ă să
se debaraseze de anturajul latin al Mariei, precum ş i de cel al clerului antilatin.
Andronic a lansat un program ambi ţios de reforme, a ales pe baz ă de competen ţă
oameni mode şti în func ţii administrative importante, salariile lor fiind decente ş i
scutind pe contribuabili de la noi taxe. Prin aceast ă politic ă el ataca privilegiile
aristocra ţiei, centrul de guvernare al comnenilor. În timp revoltele s- au înmul ţ it,
Andronic nu a putut face fa ţă atacului normand din 1185, în urma că ruia este
cucerit Tesalonicul, iar în septembrie 1185 mulţ imea condus ă de Isaac Anghelos îl
omoar ă. Astfel a luat sfârş it dinastia comnenilor.
Puterea familial ă:
sistemul comnenilor
La sfâş itul domniei lui Alexios I Comnenul sistemul puterii familiale era destul
de bine pus la punct, dinastia folosind pe viitor diferitele alian ţ e matrimoniale
pentru integrarea unor binecunoscute familii occidentale sau a noilor familii. Astfel,
o nepoat ă a lui Ioan al II- lea (1118- 1143) s- a căsă torit cu Ioan Cantacuzino; una din
surorile acestui împă rat s- a căsătorit cu un Anghelos; o verişoar ă l- a avut ca so ţ pe
Alexios Paleologul; dinastiile care au urmat pân ă la sfârş itul Imperiului au pă strat
numele Comnenilor. Acest sistem era un nod inextricabil, care permitea împă ratului
s ă fie legat cu întreaga clas ă aristocrat ă . În momentul luptelor sale cu normanzii,
Alexios I a asociat- o la tron pe mama sa şi a oferit cele mai înalte func ţ ii militare
388 Pe 12 martie 1171, Manuel a vrut s ă confisce bunurile vene ţienilor. Vezi S. BORSARI, Venzia e
Bisanzio nel secolo XI, reeditat ă în Storia della Civiltà veneziana , t. 1, Floren ţa,
1979.
155

udelor sale de sânge sau prin alian ţă . El a ridicat familia sa la statutul de
conduc ători ai ierarhiei politice şi sociale, oferindu - le titluri de origine imperial ă .
Astfel familia, deci fidelitatea personal ă, înlocuia competen ţa, vechea pozi ţie social ă
şi ataş amentul la servicul public, criteriu cuvenit posturilor celor mai înalte. În
vremea lui Manuel I (1143- 1180), ierarhizarea era justificat ă prin aş a- numitul
criteriu al eugeniei (naşterea dintr- o familie bun ă), noble ţ ea înlocuind meritul în
promovare 389 . Înainte ierarhia func ţiilor crea aristocra ţia, acum, concep ţia familial ă a
aristocra ţ iei crea ierarhia; familia devenea un mijloc de guvernare. Din vremea
împăra ţilor familiei Dukas, păstrarea puterii se baza mai mult pe legă turile de
familie decât pe calitatea ofiţerilor; aceste legături permiteau Comnenilor s ă deţin ă
puterea în calitate de grup dominant în sânul unui consor ţ iu de familii nobile, pe
care le păstra şi care erau în legătur ă cu propria lor familie sau cu a celor care- i
puteau elimina de la putere. Acest lucru dădea impresia apartenen ţ ei la un grup
centralizat, care împiedica degenerarea conspira ţiilor
în revolte 390 . Acest sistem
restrângea îns ă avantajele puterii, redus ă de altfel la un Imperiu diminuat, la un
grup restrâns în detrimentul numerosului ş i competentului personal administrativ,
care făcuse din Bizan ţ aproape un Stat modern. Foarte mul ţi oameni competen ţ i au
fost priva ţi în vremea Comnenilor de cariere tradi ţ ionale în familiile lor. Sistemul
familial al Comnenilor a adus şi alte slă biciuni specifice. Astfel, prin concentarea
asupra capitalei se pierdeau originile sale provinciale, iar nodul inextricabil al
alian ţ elor familiale suscita grupuri de interese, în care fiecare vedea în ruda sa un
poten ţial adversar: fiica cea mare a lui Alexios, Ana Comnena, a încercat să - l priveze
de tron pe fratele său Ioan, în avantajul soţ ului său. În ciuda acestor insuficien ţ e,
sistemul familial a reuşit în cele din urm ă s ă fie destul de eficient pe plan extern,
restaurând grandoarea Imperiului.
Motiva ţiile Cruciadelor şi consecin ţ ele lor
În Occident, asist ăm în vremea Comnenilor şi la creşterea puterii oraş elor
maritime, îndeosebi a Veneţiei, care îş i propunea supunerea întregii lumi
mediteranene. Veneţia devine acum un Stat care şi- a pus întreaga sa for ţă maritim ă
în serviciul exclusiv al intereselor ei comerciale, realizând în cele din urm ă , prin
cinism şi abilitate, dar şi printr - o remarcabil ă politic ă a continuit ăţii, ambi ţ iile unui
imperialism economic, făr ă scrupule. Este drept c ă aceast ă situa ţie a fost favorizat ă
şi de actul din 1082 semnat de Alexios I, prin care vene ţ ienii primeau dreptul de a
cump ăra şi a vinde în tot Imperiul Bizantin, făr ă a plăti taxe sau a fi controla ţ i de
vameş i. Comer ţul vene ţian avea practic mai multe drepturi decât chiar comercian ţ ii
bizantini. Ceea ce putea face acum Bizan ţul, era s ă încerce s ă diminueze importan ţ a
privilegiilor veneţ iene, acordând facilit ăţi asem ănătoare celor dou ă principale rivale:
Pisa şi Genova. Iniţiativa a căpătat forme practice în vremea lui Ioan a II- lea.
În privin ţa cruciadelor, acestea au pornit în secolele XI- XIV din ţă rile apusene
ale Europei şi constituie în istoria Evului Mediu un fenomen complex. Ele au ră mas în
memoria colectiv ă, alimentat ă şi de literatur ă sau cinematografie, drept o mare
epopee, cu episoade multiple. Amintirea lor transformat ă şi de legend ă, a ră mas atât
389 Jean- Claude CHEYNET, Op.cit. p. 369- 371.
390 IBIDEM, p. 249- 259.
156

de vie încât cuvântul a sfârş it prin a desemna în vocabularul occidental acea
initia ţiv ă pornit ă în numele unui ideal comun împotriva unui duş man comun. Pe
lâng ă motivele de ordin religios, cruciadele au avut ş i cauze politice sau economice
bine disimulate sub ideologia religioas ă a eliber ării Locurilor Sfinte. În ciuda tradi ţ iei
creş tine primare, care condamna folosirea armelor, Biserica din Occident a lansat
începând cu secolul al IV- lea teoria «războiului just»: necesitatea folosirii forţ ei, a
ră zboiului împotriva ereticilor, pe care armele spirituale nu- i puteau convinge. Prin
promisiunea de recompense cereş ti făcut ă combatan ţilor, s- a trecut de la noţ iunea
de «război drept» la cea de «război sfânt». La sfâr şitul secolului al X-lea ş i începutul
secolului al XI- lea, Biserica Occidental ă a încercat s ă creştineze moravurile societ ăţ ii
militare, propunând cavalerului ideal, protec ţia celor slabi şi men ţinerea pă cii prin
lupta împotriva duş manilor. Conciliul de la Narbonne din anul 1054 declara c ă cel
«care omoar ă un creştin, vars ă sângele lui Hristos».
Mult ă vreme cruciatul a fost descris de textele medievale ca un pelerin, cel
care face o călă torie la Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfinte devine un element
primordial al cruciadei, iar dificult ăţile traseului, fă ceau parte din spiritualitatea
pelerinajului. În afar ă de spiritul de bravur ă şi aventur ă, crucia ţii urmă reau ş i
câştigarea de averi, precum şi crearea unor State de tip feudal, pe care apoi s ă le
exploateze. De la cruciade, cavalerii occidentali au aşteptat totul: mântuirea veşnic ă ,
satisfacerea spiritului de aventur ă, iar cei mai mul ţi, bogăţ iile fabuloase ale
Orientului 391 . Ele se explic ă şi prin creşterea demografic ă a popula ţiei din ţă rile
occidentale, care impunea o expansiune extern ă , iar aceasta nu se putea realiza
decât în Răsărit. Cruciadele puteau oferi celui înrolat, unor ţă rani, posibilitatea
amelior ării propriei situa ţii, a reconstituirii averilor uneori prin jaf, o mai bună
reparti ţie a propriet ăţii. De asemenea, înrolarea unor combatan ţi profesioni ş ti a
permis men ţinerea pă cii în Occident, furnizându - le acestora ocazia folosirii propriei
energii pe alte fronturi.
Iniţiativa cruciadelor apar ţine în general papei, conduc ă torul spiritual: el
predica cruciada sau încredin ţa predica clerului autorizat şi uneori trimi ş ilor
pontificali. De la cruciada a II- a (1147- 1149) pân ă la a IV- a (1202- 1204), cistercienii
au fost însărcina ţ i cu predica, iar din secolul al XIII- lea acest rol a fost preluat de
ordinele cerşetoare. Finan ţarea crucidelor era obţinut ă pe trei căi: • prin intermediul crucia ţilor: baronii îşi vindeau pă mânturile sau le ofereau
comunit ăţilor ecleziastice. În secolul al XII- lea, seniorul putea cere vasalilor
săi un ajutor financiar pentru plecarea în cruciad ă.
• prin regi: primul impozit perceput de regi pentru cruciade a fost dijma
saladină impus ă în Fran ţa şi Anglia, pe bunurile mobiliare ş i venituri. De la
simple ajutoare benevole pe vremea lui Ludovic al VII- lea în 1147, s- a
trecut la impozitul pe care- l pretindea Filip August la întoarcerea sa din
Ţara Sfânt ă.
391 Pe parcursul cruciadelor întâlnirea dintre Orient şi Occident a fost privit ă diferit de către cele două
părţi. Astfel,crucia ţii au rămas impresiona ţi de măre ţia oraş ului Constantinopol, de frumuse ţea ş i
bogăţia lui, care contrasta atât de flagrant cu oraşele medievale din Apus, strâmte ş i murdare. La
rândul lor, bizantinii considerau pe apuseni nişte barbari, făr ă maniere şi neciopli ţ i. Vorbind despre
cruciada popular ă ajuns ă în august 1096 la Constantinopol, Ana Comnena îi catalogheaz ă ca “cete de
vagabonzi şi cerşetori care nu au aer de solda ţi şi nu aveau bani să- şi
cumpere mâncare”.
157

• prin Biseric ă: pentru cruciada a IV- a (1202- 1204) coexistau colecta ş i taxa
ca forme de obţinere a fondurilor. În ciuda unei puternice opozi ţii, decima
a fost introdus ă pentru prima dat ă în 1199, mai întâi clerului într- un
procent de 40% din venituri, iar ceva mai târziu şi
cardinalilor 10%.
Cruciatul beneficia de privilegii exclusiv spirituale, iar din secolul al XII- lea,
papalitatea acorda celui care se angaja în astfel de opera ţ iuni militare o serie de
avantaje materiale. Prin «privilegiile Crucii», precizate mai bine în 1145 în bula
Quantum praedecessores , cruciatul, familia sa ş i bunurile sale, erau plasate sub
protec ţia Bisericii. De asemenea, pe durata desf ăşură ri unei cruciade, plata
dobânzilor pentru diferitele împrumuturi contractate era suspendat ă ş i un
muratoriu permitea cruciatului să- şi plăteasc ă datoriile la întoarcerea din
campanie 392 .
Prima cruciada (1096- 1099) a fost decis ă la sinodul de la Clermont, iniţ iator
fiind papa Urban al II- lea în 1095. El a prezentat în predica sa principiile acestei
prime acţ iuni de eliberare a Locurilor Sfinte, insistând pe ajutorul ce trebuia acordat
creştinilor din Orient oprima ţ i de turci. Acest subiect a fost repede înlocuit de tema
eliber ării mormântului lui Hristos, recucerirea şi apă rarea sa. Celui care murea pe
drum sau în timpul luptelor, papa îi promitea iertarea păcatelor. În prima faz ă a
acestei cruciade masele populare constituite într- o armat ă nedisciplinat ă , au trecut
prin Ungaria, Serbia ş i Bulgaria, ajungând la Constantinopol în ziua de 1 august
1096. Împăratul Alexios I a trecut în Asia, unde au fost nimici ţ i de turci în
apropierea localit ăţii Niceea. Adevărata cruciad ă , cea a nobililor a ajuns la
Constantinopol, Alexios I reuşind s ă obţin ă de la ei un jură mânt de vasalitate.
Crucia ţii au reuşit s ă cucereas ă pe rând Niceea, Edessa, Antiohia, iar Ierusalimul în
15 iulie 1099. Ei au înfiin ţ at primele State latine în Orient: la Edessa, care a durat
pân ă în 1144, la Antiohia, care a durat din 1098 pân ă la 1268, la Ierusalim, primul
«rege» fiind Godefroy de Bouillon (22 iulie 1099- 18 iulie 1100), cel care a refuzat
coroana de rege acolo unde Iisus Hristos primise coroana de spini. Titlul de “rege al
Ierusalimului” s- a acordat la 25 decembrie 1110 fratelui să u Balduin I de Boulogne
(1110- 1118). În locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh catolic.
Stabilirea crucia ţilor în Palestina, dup ă eliberarea Ierusalimului, la 15 iulie 1099,
este considerat ă a fi începutul colonialismului european.
A doua cruciad ă (1147- 1149) a avut ca principal ă motiva ţ ie eliberarea Edessei
cucerit ă definitiv de turci în 1146. Îndemnul la aceast ă nou ă iniţiativ ă militar ă a fost
dat de papa Eugeniu al III- lea, iar Bernard de Clairveaux a fost cel care a predicat- o.
Initia ţiva a rămas fàr ă rezultat pentru occidentali, între anii 1140 şi 1149, crucia ţ ii
ridicând la Ierusalim o biseric ă a Golgotei ş i una a Sfântului Mormânt. Din acest
moment latinii au început s ă aibe drepturi la Sfântul Mormânt.
Cruciada a III- a (1189- 1192) a pornit în momentul în care sultanul Egiptului
Saladin în anul 1187, dup ă 88 de ani de stăpânire latin ă, cucere ş te Ierusalimul. La
cruciada a III- a au participat trei mari monarhi ai Apusului: împă ratul german
Frederic I Barbarossa (1152- 1190), regele englez Richard Inim ă de Leu (1189- 1199)
şi regele Filip al II- lea al Franţ ei (1180- 1223). Aceast ă cruciad ă s- a soldat practic cu
392 Pentru cruciade exist ă o literatur ă abundent ă. În privin ţa aspectelor teoretice ca baz ă de reflec ţ ie
avem la P. LEMERLE, Byzance et la croisade , în Relazioni del Xe Congresso Internazionale di Scienze
Storiche , III, Floren ţa, 1955; W.M. DALY, Christian Fraternity, the Crusaders and the Security of
Constantinople, 1097- 1204 , în Medieval Studies , XXII, Toronto, 1960. Merit ă a fi consultate şi lucră rile
cu caracter general ale lui RUNCIMAN, SETTON, MAYER, MORISSON. La rândul să u M. BALLARD în
lucrarea Les Croisades , are o bibliografie foarte bogat ă pe aceast ă tem ă.
158

un nou eşec, dar s- a putut observa mai bine c ă entuziasmul religios al celor să raci a
fost exploatat de ambi ţiile
nobililor.
Cruciada a IV- a (1202- 1204) a fost predicat ă de papa Inocen ţ iu al III- lea
(1198- 1216), cu scopul eliber ării Ierusalimului. Acest pap ă a fost cel mai mare
teoretician al cruciadei, cel care a alcătuit o doctrin ă coerent ă : din acest moment
textele au fixat cu exactitate condi ţiile obţinerii indulgen ţelor, ierarhizate la sfârş itul
secolului al XII- lea, în func ţ ie de serviciile aduse cruciadei. De la începutul secolului
al XIII- lea, credincio şilor li se promitea participarea la cruciad ă prin rugă ciuni,
procesiuni religioase, ofrande şi sus ţinere financiar ă a celor care urmau s ă plece,
papalitatea inaugurând miş carea de spiritualizare a cruciadei. La rândul ei,
Republica Veneţia s- a angajat s ă asigure transportul crucia ţ ilor cu propria flota, în
schimbul unei sume importante de bani. Conduc ă torii veritabili ai acestei cruciade
au fost: papa Inocen ţ iu al III- lea, partizan al unirii Bisericilor sub conducerea Romei
şi Enrico Dandolo, care încarna ambi ţiile economice ale Veneţ iei. Cruciada avea drept
obiectiv Egiptul, de care depindea Palestina. În aceea şi perioad ă se afla în Occident
Alexios al IV- lea, fiul împă ratului Isaac al II- lea Anghelos (1185- 1195), înlă turat de
pe tron şi orbit de fratele să u, Alexios al III- lea Anghelos (1195- 1203), venit în Apus
s ă cear ă ajutor crucia ţilor, în schimbul unei recompense, pentru înscă unarea tată lui
său. El a promis totodat ă supunerea Bisericii grece şti autorit ăţ ii scaunului papal.
Dandolo a acceptat propunerea, gândindu - se îndeosebi la avantajele Veneţ iei de pe
urma acestei situa ţii. În noile condi ţii flota vene ţian ă îşi modific ă traseul şi în loc să
se îndrepte spre Egipt, merge către Bizan ţ unde ajunge în 1204. Alexios al III- lea este
detronat, Isaac Anghelos şi fiul său Alexios al IV- lea sunt repu ş i în drepturi. Imediat
grecii au înţeles c ă aceşti doi suverani nu urmau s ă fie decât niş te instrumente docile
în mâna latinilor şi a papei. De aceea, pe 25 ianuarie 1204 are loc un fel de revolu ţ ie
la Constantinopol soldat ă cu răsturnarea lui Isaac al II- lea şi a fiului să u. Noul
împărat, Alexios al V- lea nu poate onora promisiunile şi crucia ţ ii iau cu asalt
Constantinopolul în Vinerea Patimilor a anului 1204. Timp de trei zile ş i trei nopti au
loc scene penibile, în locul apără rii şi eliber ării creştinilor în faţa musulmanilor, aş a
cum fusese predicat ă aceast ă cruciad ă, asist ăm la deturnarea crucia ţilor de la ţ inta
lor iniţial ă.
Cruciada a IV- a este deci un fapt exemplar pentru oricare istoric, deoarece
originile sale sunt multiple şi dificil de ierarhizat. Nu trebuie uitat faptul c ă ală turi
de cauzele externe, apetitul economic italian, coali ţia politic ă germano- normand ă ,
ostilitatea religioas ă şi xenofobia, s- au adăugat ş i o serie de fenomene interne care
au fragilizat Imperiul în ultimele decenii ale secolului al XII- lea.
În locul Imperiului Bizantin, crucia ţ ii au creat Imperiul latin de Constantinopol
(1204- 1261), punând rege pe Balduin de Flandra (1204- 1205). Teritoriul capitalei a
fost împăr ţit între Balduin şi Dandolo, acesta din urm ă fiind singur exceptat de la
depunerea jură mântului de vasalitate fa ţă de Balduin. În sfâr şit, Veneţ ia primea
insulele Ioniene, cea mai mare parte a insulelor din Marea Egee, Rodosul, Creta,
spa ţii importante din Peloponez, Tracia. Astfel, cruciada a IV- a oferea Veneţ iei
posibilitatea deţinerii unui adevă rat Imperiu colonial ş i a unei hegemonii economice
în regiune. Cucerirea şi jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 ş i crearea
unui Imperiu latin între 1204- 1261 la Constantinopol, au contribuit la slăbirea gravă
a Imperiului Bizantin constituind una din cauzele principale ale cuceririi lui de că tre
turci la 29 mai 1453. Efectul cel mai evident al acestei cruciade a fost îns ă ruptura
definitiv ă a unităţ ii creş tine. Ireparabilul în ochii bizantinilor fusese comis. Pentru ei,
159

occidentalii pân ă atunci suspec ţi, devin acum culpabili. În faţa “violen ţ ei acestor
barbari, spunea Nichita Choniates, nu ne rămâne decât s ă constat ăm c ă ei nu apar ţ in
lumii civilizate”. Ortodoxia a devenit acum vectorul esen ţial al unui naţ ionalism din
în ce mai exacerbat, ajungându - se un secol mai târziu s ă se vorbeasc ă pân ă în
îndep ărtata
Rusie, de ororile comise de latini la Constantinopol.
Pe ruinele Imperiului Bizantin, alături de Imperiul latin de Constantinopol, s-
au organizat într- o manier ă feudal ă , o serie de principate vasale: regatul
Tesalonicului, ducatul Atenei ş i al Tebei, principatul Ahaiei. Din Imperiul Bizantin
mai rămâneau doar trei părţi, care păstrau înc ă statutul de independen ţă : Imperiul
grec de Trebizonda (1204- 1261), Imperiul grec de la Niceea (1204- 1261) ş i
despotatul de Epir.
Imperiul de la Niceea a fost fondat de Teodor Laskaris (1204- 1222), că ruia i- a
urmat energicul Ioan al III- lea Ducas Vatatzes (1222- 1254). Era clar c ă latinii nu
doreau existen ţa acestui Stat, de aceea armatele lor au declan şat o puternic ă
ofensiv ă în Asia Mic ă. Din fericire ei au fost nevoi ţi s ă fac ă fa ţă unei puternice
concentr ări armate în Balcani, format ă din greci şi bulgari, condu şi de ţarul Ioniţă
Caloian. La bătălia de la Adrianopole din aprilie 1205, crucia ţii sunt zdrobi ţ i,
împăratul Balduin ucis, iar Dandolo moare şi el la puţ in timp dup ă aceast ă dat ă .
Evenimentul este considerabil, pentru c ă domina ţia occidental ă în Orient cunoa ş te
un prim eş ec, iar Imperiul de la Niceea este salvat. Pe viitor, Imperiul Bizantin
pornind tocmai de la Niceea va reuşi s ă se reformeze, chiar dac ă pentru acest lucru a
fost nevoie de 50 de ani de confuzie, timp în care Imperiul latin de la Constantinopol
a supravie ţuit unor condi ţii
penibile.
Succesorul lui Balduin la Constantinopol a fost fratele să u Henric, care la
început a înregistrat unele victorii, dar în final a fost învins de Ioan Vatatzes. El a
reuşit s ă cucereasc ă Adrianopole ş i a luat din mâna bulgarilor importante teritorii
din Macedonia şi Tracia, precum şi Tesalonicul. Opera sa a fost desăvâr şit ă de Mihail
Paleologul în ziua de 25 iulie 1261, când Constantinopolul a fost recucerit din mâna
latinilor, împă ratul şi patriarhul latin refugiindu- se în Occident. Astfel, se prăbu ş ea
Imperiul latin, cel care de mai mult ă vreme ducea o existen ţă dificil ă : pentru a putea
trăi împăratul vindea Sfinte Moaşte şi se încă lzea cu lemnul recuperat din
construc ţia propriului palat. La rândul să u, Imperiul bizantin recent reconstituit, era
acum un Stat epuizat care se va îndrepta dup ă dou ă secole de decaden ţă spre ruin ă.
Făr ă a intra în detalii cu privire la celelalte cruciade, vom mai spune doar că
ele au preocupat Occidentul mai mult de dou ă secole, iar consecin ţ ele lor se resimt
pân ă astă zi. Ele au permis Occidentului să- şi dezvolte conştiin ţa unităţ ii sale, au
facilitat amestecul în Biseric ă a cavaleriei, au acordat drept la cuvânt şi la acţ iune
maselor sărace şi prost echipate. Ele au crescut prestigiul şi puterea papei sau forţ a
monarhilor, dar prin cele întâmplate la 1204 au transformat Schisma din 1054 întrun
fapt definitiv.
Statele latine si forma ţ iunile bizantine de la Niceea, Trebizonda
şi
Epir
Pe ruinele Imperiului bizantin au fost organizate sub form ă feudal ă o serie de
pricipate latine vasale: regatul Tesalonicului, care- l avea în frunte pe Bonifaciu de
160

Monferrat, ducatul Atenei şi al Tebei, pe care- l conducea Otto La Roche ş i
principatul Ahaiei condus de Guillaume de Champlitte ş i Godeffroy de Villeharduin.
Dup ă încoronarea ca împărat a lui Balduin I (1204- 1205), el a încercat s ă justifice
papei Inocen ţ iu al III- lea atacul asupra Constantinopolului. Astfel, el motiva jafurile
şi uciderile prin faptul c ă «grecii schismatici se sustr ă geau de sub autoritatea papei»,
iar ceea ce s- a întâmplat pân ă la urm ă era pedeapsa pentru detronarea lui Alexios al
IV- lea, care promisese unirea Bisericilor 393 . Balduin prezenta ceea ce se întâmplase
ca fiind lucrarea lui Dumnezeu în favoarea latinilor drept credincio şi ş i împotriva
grecilor schismatici. Cu alte cuvinte, latinii deveneau instrumentul răzbun ă rii lui
Dumnezeu. Papa era invitat la Constantinopol, unde urma s ă aib ă loc sinodul care
urma s ă supun ă Biserica greac ă , celei Romane: «… acum ţ i- a pus Dumnezeu
duş manii scaun picioarelor tale. Sufl ă în trâmbi ţa preo ţeasc ă în Sion, adun ă poporul,
bătrânii şi pruncii, laud ă ziua stabilit ă unirii şi păcii» 394 .
În speran ţa c ă oraş ul cucerit putea deveni o baz ă a viitoarelor opera ţ iuni
cruciate, Inocen ţiu al III- lea a autorizat staţ ionarea trupelor latine la Constantinopol,
dezlegându - le de jură mântul făcut pentru cruciad ă 395 . Papa era îns ă nemul ţ umit de
alegerea vene ţ ianului Toma Morosini în scaunul de patriarh al Constantinopolului, o
persoan ă deloc supus ă scaunului papal. Din acest moment între papalitate ş i
vene ţieni s- a declan şat o lupt ă surd ă, pentru controlul a cât mai multor clă diri din
ora ş. Printr- o scrisoare din 7 noiembrie 1204, Inocen ţiu al III- lea îi sfă tuia pe
bizantini s ă completeze parohiile pără site de greci, cu clerici latini, iar în locurile
unde popula ţia era majoritar bizantin ă clericii puteau fi greci numai în cazul în care
primiser ă hirotonia de la episcopi latini 396 . Aceast ă politic ă aparent tolerant ă s- a
schimbat radical în urmă torii ani: clericii greci care refuzau să- l pomeneasc ă la
Sfânta Liturghie pe pap ă şi pe patriarhul latin erau alunga ţ i din parohiile lor, unele
biserici au fost închise, unii călugări au fost chiar închiş i şi maltrata ţi 397 . Cu toate
aceste măsuri care urmă reau supunerea Bisericii Ortodoxe celei Catolice, clerul a
rămas în marea lui majoritate ataş at valorilor Ortodoxiei.
În acest timp, greşeala cea mai mare pe care au fă cut- o latinii a fost
deteriorarea relaţ iilor cu Ioni ţă Caloian (1197- 1207), ţarul
Imperiului româno-
bulgar. La începutul anului 1204, în schimbul recunoa şterii titlului să u regal, Caloian
se oferise să- i ajute pe latini la cucerirea Constantinopolului. În acest sens, Inocen ţ iu
al III- lea a trimis în noiembrie 1204 un legat al său care urma să - l încoroneze pe
Caloian, gestul urmând s ă consfiin ţeasc ă catolicizarea Bisericii bulgare. Prin
preten ţia de moştenitor al basileilor bizantini, Balduin I a stricat ceea ce dorea să
înfăptuiasc ă papa. În urma conflictului armat de la Adrianopole din 1205, Balduin a
fost înfrânt, făcut prizonier şi a murit întemni ţ at la Târnovo. Acest nou conflict a
eviden ţiat emanciparea Statelor slave a căror apropiere de latini era pur teoretic ă .
Chiar dac ă atât ţ arul bulgar sau regele sârb Nemanja primeau coroana de la
Inocen ţiu al III- lea, gestul arăta c ă în acel moment se putea vorbi de 5 Imperii în
creştere de putere, toate ortodoxe şi toate urmă rind acela ş i scop: recucerirea
Constantinopolului şi reconstituirea unui Imperiu pe care grecii s- au ară tat
393 Speros VRYENIOS, Byzantium and Europe , Thames and Hudson, Londra, 1967, p. 158.
394 J.B. BURRY, The eastern Roman Empire , ed. J.B. Burry, S.A.Cook, Ladcook University Press, vol. IV,
Cambridge, 1927, p. 478.
395 IBIDEM
396 IBIDEM, p. 483.
397 Stelian BREZEANU, O institu ţie latin ă în Balcani la începutul secolului al XIII- lea , ed. Albatros,
Bucure şti,
1990, p. 56.
161

incapabili să- l păstreze. Fiecare din aceste puteri ortodoxe au manifestat o anumit ă
tonalitate «naţional ă», evident ă mai mult la sârbi şi bulgari şi ceva mai nuan ţat ă la
Statele grece şti, printre care putem identifica trei «Grecii»: una pontic ă , Trebizonda,
a doua anatolian ă, Niceea, iar ultima net balcanic ă , Epirul. În acest sens, anul 1204 a
permis lansarea unor originalit ăţi locale, care şi- au disputat pân ă la victoria
otoman ă, diferitele tendin ţe contradictorii, expansiunea imperial ă ş i afirmarea pe
plan local. Cu toate acestea, ambi ţiile grece şti ş i slave nu erau comparabile: grecii
aveau de partea lor o puternic ă tradi ţie imperial ă ş i structuri administrative
evoluate, care s- au repliat în Trebizonda, Niceea şi Epir. Din 1208 Niceea a adă ugat
un atu esen ţ ial sistemului teocratic ce urma a fi reconstruit: încoronarea unui
împărat roman, Teodor Laskaris, de că tre un patriarh al Constantinopolului în exil,
gest pe care alţii nu ar fi îndră znit să - l imite. Din acest moment, Niceea pornea la un
drum destul de greu, pentru c ă cei din dinastia Laskaris aveau de luptat nu numai cu
latinii, dar ş i cu concurentul epirot sau cu partidul anatolian din interior, dominat de
conduc ătorii
locali care preferau consolidarea unui Imperiu asiatic.
Liniştea Laskarizilor a fost tulburat ă mai întâi de Balduin I, care încredin ţ ase
înso ţitorilor să i mari feude dincolo de Marea Marmara: feuda Niceei i- a revenit lui
Louis Blois, un nepot al regelui Angliei, care în noiembrie 1204 trimitea o armat ă ce
urma s ă revendice chiar şi prin for ţă domeniile sale din Asia Mic ă. În urma bătă liei
care a avut loc pe 6 decembrie 1204, Laskarizii au fost înfrân ţ i. În acest moment
grecii erau amenin ţa ţi cu pierderea Niceei, ultimul centru de rezisten ţă din Asia
Mic ă. Pân ă la urm ă salvarea a venit în urma interven ţiei din Europa a lui Ioniţă
Caloian, care a permis în 1206 încoronarea oficial ă ca împă rat a lui Teodor Laskaris.
Schimb ările de atitudine ale bulgarilor au durat pân ă la moartea ţ arului Ioan Asan al
II- lea în 1241. Datorit ă pozi ţiei sale, Niceea a putut adopta pân ă la urm ă cea mai
bun ă tactic ă : înainte de a trece în Tracia, Ioan al III- lea Vatatzes (1222- 1254),
ginerele lui Teodor Laskaris, a supus majoritatea insulelor Mării Egee. În aceea ş i
perioad ă Epirul, putere terestr ă, i- a atacat pe bulgari, care în 1230 obţ in o victorie
decisiv ă asupra lui Teodor Anghelos la Klokotnitsa, în Macedonia. Moartea lui Asan
al II- lea a coincis cu invazia mongol ă , care practic a eliminat orice posibilitate de
ripost ă a bulgarilor. În condi ţiile în care Vatatzes a scă pat de pericolul oriental, prin
interven ţia mongolilor în sultanatul de Rum, Epirul rămânea singurul poten ţ ial
concurent la recucerirea Constantinopolului. Pân ă la urm ă despotatul a fost
deposedat de perspectiva unui destin imperial: repliat în partea de Vest a Balcanilor,
atacat de niceeni care au ajuns sub Teodor al II- lea, fiul lui Vatatzes (1254- 1258),
pân ă la Adriatic ă, ei au dus o politic ă de alian ţe cu occidentalii: Veneţ ia, regatul din
Neapole şi principatul Ahaiei. Acestei atitudini Niceea i- a ră spuns prin atacuri
repetate asupra Constantinopolului, soldate în cele din urm ă cu recucerirea
Constantinopolului în 1261 de că tre Mihail al VIII- lea Paleologul (1258- 1282).
Momentul a avut o semnifica ţie mai mult simbolic ă , conferind ultimei dinastii
bizantine o legitimitate pe care nimeni nu şi- a mai putut- o asuma dup ă 1204.
La 1261 procesul de recucerire era înc ă departe de a fi realizat pe deplin.
Alături de Epir, Ahaia rămânea francilor, că reia Mihail al VIII- lea Paleologul nu
reuşise să- i cucereasc ă decât trei fortă reţ e, dintre care şi viitoarea capital ă , Mistra.
La rândul ei, Veneţ ia rămânea stăpâna mărilor, care prin porturile ş i insulele ce le
deţinea în lumea bizantin ă, îşi putea permite s ă ating ă oricând coastele grece ş ti,
Bosforul şi Asia Mic ă. La aceste poten ţiale pericole se mai adă uga întregul Occident,
care nu se putea mulţ umi ca anul 1204 s ă fie un moment de profit trecă tor, iar anul
162

1261 unul de abandon, mai ales c ă în 1266, papa punea pe tronul Neapolului un
adversar al Bizan ţului,
Carol de Anjou, fratele lui Ludovic al IX- lea.
Din strânsoarea occidental ă Mihail al VIII- lea a reuşit s ă scape prin
intermediul diploma ţiei: tripla alian ţă dintre Bizan ţ, sultanatul mameluk din Egipt ş i
hanatul mongol, care domina la vremea aceea bazinul pontic şi partea oriental ă a
Mediteranei, precum ş i conciliul de la Lyon din 1274. Eficacitatea acestor manevre
diplomatice s- a putut observa imediat: în 1281, cînd Roma a înţ eles manevra
Bizan ţului, Mihail îşi întărise deja pozi ţia în Albania, iar o nou ă coali ţie latino- slavă
luase naştere, la care se alăturase şi Veneţ ia.
În 1204 Imperiul bizantin nu a luat sfârş it, dar situa ţia era inedit ă deorece de
la Constantin cel Mare el se confunda cu capitala sa. Între 1204 şi 1261 numai oraş ul
nu şi Imperiu a fost într- o aşa- numit ă stare de somnolen ţă , iar icoana Maicii
Domnului din Vlaherne se spune c ă nu a mai săvârş it nici o minune în acest interval.
Trebizonda, Epirul ş i Niceea s- au considerat Imperii în exil, dar cel care a jucat un
rol interna ţ ional deosebit a fost acela care a recucerit Constntinopolul în 1261. Prin
alian ţe politice şi matrimoniale, Trebizonda a ră mas în mod oficial un Imperiu
subordonat Constantinopolului, în timp ce Epirul care a disp ărut dup ă 1350 s- a
mulţ umit cu titlul de despotat. În ciuda expansiunii lor, Statele slave, Bulgaria, Serbia
sau Rusia, au continuat s ă recunoasc ă înc ă din punct de vedere politic ş i religios
Constantinopolul ca fiind centrul unei lumi coerente, în care prezida un singur
împărat. Primele semne ale schimb ării acestei ordini, au apărut dup ă 1261: sub
autoritatea mai mult teoretic ă a Constantinopolului, realit ăţ ile locale s- au dezvoltat
şi s- au multiplicat, lăsând tot mai puţin loc interven ţiei directe a împă ratului; în
1275, Tesalia, numit ă mai târziu «Marea Valahie» a refuzat hotă rârile Conciliului de
la Lyon, ducând din acest moment o politic ă contrar ă celei imperiale. Ideea
Imperiului nu a dispă rut, dar au început s ă se afirme originalit ăţile locale, ai că ror
conduc ători, arhon ţ ii , se acomodau mult mai uşor unor necesit ăţ i punctuale pentru
c ă proveneau din acel mediu.
Principii de guvernare bizantin ă în secolele VIII-XII
163

Imperiul bizantin era continuatorul Romei; el era un fel de magistratur ă în
care împă ratul deţ inea puterea provizorie. Factorii constitutivi ai epocii romane
subzistau chiar dac ă aceştia deveneau din ce în ce mai formali. Împă ratul era
imperator , proclamat de armat ă , iar Senatul devenise un simplu factor social, care nu
intervenea decât în cazurile dificile. Aprobarea sa se manifesta prin prezen ţ a
senatorilor în timpul ceremoniilor de la hipodromul din Constantinopol, unde avea
loc aclamarea împăratului de către popor. Aceast ă procedur ă făcea din împă rat
“alesul lui Dumnezeu”, conform formulei consacrate. Investiturii politice urma
încoronarea din catedrala Sfânta Sofia; patriarhul cerea o mărturisire de credin ţă
pentru a verifica ortodoxia celui care era însărcinat cu apărarea credin ţ ei, apoi îi
punea coroana noului ales. Patriarhul era un personaj influent, el putând juca de
multe ori un rol decisiv, aş a cum s- a întâmplat cu Mihail Cerularie la venirea pe tron
a lui Isaac Comnenul. În istoria Bizan ţului nu a existat vreun patriarh care s ă refuze
încoronarea împăratului: pe 31 octombrie 802, când Nichifor I (802- 811) a detronat -
o pe Irina, restauratoarea cultului icoanelor, patriarhul Tarasie, animatorul sinodului
de la Niceea, l- a încoronat pe uzurpator. Explica ţ ia: pentru bizantini, lumea în care
trăiau era imaginea pământeasc ă a Împărăţ iei lui Dumnezeu. Împă ratul este
locotenentul lui Dumnezeu pe pământ. În mod firesc, Dumnezeu este liber s ă aleag ă ,
pentru a numi şi pentru a revoca; o uzurpare care a reuşit, era de inspira ţie divin ă ,
ca în cazul nostru cu Nichifor. Imperiul bizantin a fost o autocra ţie temperat ă de
uzurp ă ri, ca rod al unui complot de palat ca cel din 802 sau a unei revolte populare
ca cea din 1042 care a condus la înlă turarea lui Mihail al V- lea (1041- 1042). Chiar
dac ă Dumnezeu poate alege o familie pentru tron, principiul dinastic nu excludea
uzurparea.
164
Dumnezeu, împăratul şi
legea

Titulatura imperial ă, aşa cum apă rea în actele imperiale sau în portretele
suveranilor, rezum ă aceast ă concep ţie: «N … basileus 398 , credincios al lui Hristos-
Dumnezeu, ortodox, autokrator al Romanilor». Împăratul se definea prin titlul său 399 .
El era mai întâi credincios lui Dumnezeu, care i- a conferit puterea sa ş i ortodox, ceea
ce reprezenta fundamentul legitimit ăţii sale, conferindu- i puterea absolut ă a
autocratorului. Aceast ă putere se exercita în mod deosebit în cadrul Imperiului,
singurul care corespunde întregului pământ sau oikumene, Imperiul Romanilor.
În calitate de locotenent al lui Dumnezeu, împă ratul era atoputernic: el era
întruchiparea legii, el era cel care asigura continuitatea acesteia. Împă ratul avea
obliga ţia de a aplica hotă rârile conciliare, iar legisla ţia canonic ă era integrat ă în
dreptul imperial. De asemenea împă ratul convoca ş i prezida sinodul, dar autoritatea
dogmatic ă apar ţinea exclusiv acestuia din urm ă. Împă ratul nu era nici cleric, nici un
simplu laic; el era un isapostolas , «egal cu apostolii». În acest sens el avea o serie de
privilegii liturgice: dreptul de a intra în Sfântul Altar prin uşile împăr ăteş ti, el se
împărt ăşea singur din Sfântul Potir; patriarhul aplica porfirogene ţilor la 8 zile după
naştere tunderea care marca caracterul lor sacru, împă ratul avea dreptul de a
predica şi a binecuvânta mulţ imea credincio şilor.
În cartea Despre ceremonii , Constantin al VII- lea explica participarea
împă ratului la Liturghie, ca având un accentuat caracter simbolic: el crea imaginea
terestr ă a ordinii divine din lume. Dup ă Constantin al VII- lea, un înger ar fi dă ruit lui
Constantin cel Mare veşmintele din purpur ă rezervate numai suveranilor 400 .
Maiestatea imperial ă impunea liniştea, de aceea adun ările oficiale în care împă ratul
îşi prezenta hotă rârile sale erau silentia. Împăratul nu vorbea niciodat ă direct, ci
numai prin gesturi şi prin intermediul unui demnitar. El fă cea parte dintr- un
ceremonial de adorare cu rezonan ţă religioas ă, înso ţit de lumân ări şi tămâie 401 . Cei
care veneau la el, îşi plecau capetele pân ă la pământ, dup ă care uneori îi să rutau
picioarele sau genunchii. La masa imperial ă , într- o sufragerie din aur
(chrysotriklinos ), împă ratul invita periodic câte 12 persoane sărace, alese cu grij ă ,
cărora printr - un simbolism simplu le spă la picioarele. Ceremonialul plin de fast de
la Curtea imperial ă a înregistrat un vizibil declin începând cu secolul al XII- lea, când
are loc o izolare aristocratic ă a puterii 402 .
Lumea creştin ă nu putea admite decât un singur împărat, pentru c ă nu există
decât un singur Dumnezeu care l- a trimis, l- a delegat. Bizantinii aveau o teamă
instinctiv ă fa ţă de orice partaj al puterii: în momentul în care cu puţ in timp înainte
de moartea lui Manuel I (1143- 1180), soţ ia i- a adus pe lume un copil handicapat,
evenimentul a fost considerat «ca anun ţător al poliarhiei, care este mama anarhiei» ş i
398 Basileu, la origine rege, acest termen apare în titulatura bizantin ă în secolul al VII- lea, după
victoria asupra perşilor şi devine caracteristic împăratului romanilor, basileus ton romaion , echivalent
cu imperator .
399 La noi independen ţa statal ă s- a concretizat în secolul al XIV-lea printr - un epitet legat de titlul de
“domn”, “de sine stăpânitor”, care era de origine bizantin ă. Pe o icoan ă dăruit ă Marei Lavrei forma
greaceasc ă de autokrator este folosit ă pentru Vladislas, titlul fiind atribuit ş i lui Alexandru cel Bun pe
epitrahilul de la Staraia Ladoga. Mai multe detalii la E. VÂRTOSU, Titulatura domnilor ş i asocierea la
domnie în Ţara Româneasc ă şi Moldova (pân ă în secolul al XVI- lea) , Bucure şti,
1960, p. 197- 213.
400 A. CAMERON, The Construction of Court Ritual: the Byzantine Book of Ceremonies , în Rituals of
Royalty. Power and Ceremonial in Traditional Societies , Cambridge, 1987, p. 106- 136.
401 Pentru ţara noastr ă vezi A. PIPPIDI, Tradi ţia politic ă bizantin ă în ţă rile române în secolele XVI- XVIII,
Bucure şti,
1983, p. 40- 45.
402 M. MCCORMICK, Analyzing Imperial Ceremonies , în Jahrbuch der öster reichischen Byzantinistik ,
35, 1985, p.1- 20.
165

pretext pentru sfătuitorii lui Andronic I pentru executarea tână rului Alexis II, pentru
c ă «suveranitatea multipl ă nu este bun ă» ş i «nu este nevoie decât de un singur
suveran, de un singur împă rat» 403 . Idealul era ca acest împărat unic s ă domneasc ă
absolut singur, s ă fac ă totul singur, în cadrul Imperiului.
Vasile I când se decide s ă trimit ă aşa- numi ţ ii anchetatori fiscali pentru
reprimarea fraudelor, afirma c ă el însu şi se va ocupa de acest gen de afaceri. Fie că
era vorba despre Vasile al II- lea pe care Psellos ni- l descrie ca pe un conduc ă tor
căruia îi plăcea s ă conduc ă treburile Statului singur, fie c ă amintim pe alţi func ţ ionari
de Stat, referin ţa se îndreapt ă întotdeauna că tre un ideal politic de tip patriarhal, în
virtutea căruia suveranul se comport ă cu poporul său ca şi un părinte, ca un tat ă de
familie drept şi sever. În cazul apari ţiei semnelor ce prevesteau o revolt ă ,
guvernatorul unei provincii nu lua nici o decizie dac ă suveranul nu- i dă dea un
ră spuns la scrisoarea de avertisment pe care i- o trimitea. Pe scurt : «pă mântul este al
meu şi nu al tău … iar tu dac ă nu ai primit ordin de la mine cum ţi- ai permis să
pedepse şti oameni?» 404 . Era greu de imaginat cum o alt ă persoan ă putea impieta
autoritatea împăratului aşa cum consemna Isaac II: «este îngăduit împă raţ ilor s ă facă
tot ceea ce vor» pentru c ă nu exist ă dezacord între Dumnezeu ş i ei în guvernarea
problemelor pământe şti 405 ; într- un cuvânt orice act al împă ratului era traducerea
voinţ ei divine.
Stăpân al tuturor lucrurilor şi al oamenilor din Imperiul său, împăratul deţ inea
puterea absolut ă asupra bunurilor şi libert ăţilor tuturor, chiar dac ă în anumite
situa ţii exista riscul nerespect ării legii. Excepţiile puteau apă rea numai în cazul în
care se făceau în beneficiul unei echit ăţ i superioare, pe care Dumnezeu o inspira.
Împăratul îşi permitea chiar s ă priveze de drepturile cele mai elementare indivizi sau
comunit ăţi, aşa cum s- a întâmplat în repetate rânduri cu dinastia macedonean ă a
cărei politic ă social ă a fost o constant ă violare a garan ţiilor legale. În rest, împă ratul
cel care poate fi în unele situa ţ ii deasupra legii, în altele o poate îmblânzi pentru a
ierta pe cineva, cum a fost cazul cu Constantin IX Monomahul, cel care renun ţă la
respectarea legii pentru un func ţionar vinovat de evaziune fiscal ă . Nu trebuie uitat
nici faptul c ă suveranul în calitate de instrument al lui Dumnezeu nu putea face
exces de puterea sa uman ă. Ajuns pe tron Isaac al II- lea jurase c ă nu va omorî pe
nimeni, nici chiar pe duşmanul să u cel mai de temut; în acest timp Nichita Choniates
consemna c ă nimeni şi cu atât mai mult împăratul, nu poate tolera o crim ă , chiar
dac ă împins de necesitatea de a pedepsi pe culpabili, Isaac a sfâr şit prin a depăş i în
rigoare pe predecesorul său, Andronic Comnenul.
Împăratul putea face totul în limita voinţ ei divine; în plus tot ceea ce este bun
în lume nu putea proveni decât de la el, idee cu atât mai puternic ă la Bizan ţ , cu cât
aceasta era sprijinit ă şi de tradi ţia elenistic ă, retransmis ă prin intermediul Imperiului
roman. Astfel, victoria care vine de la Dumnezeu, nu poate fi decât cea a împă ratului,
soldatul lui Dumnezeu, chiar ş i în cazurile în care suveranul nu participase fizic la
conflict. Când un general de armat ă obţinea o victorie, împă ratul era cel care triumfa,
aşa cum a făcut Manuel I dup ă victoria lui Kontostefanos asupra ungurilor din 1167.
Lui Leon al VI- lea cel care nu a părăsit niciodat ă Constantinopolul, Aretas de
Cezareea îi atribuie totu şi meritul victoriei din 901 asupra arabilor, căci regă sim aici
«cu adevă rat binefacerile strategiei tale, mărturia pe care ne- o d ă sufletul tă u prieten
403 Cf. A. DUCELLIER, Le drame de Byzance… , p.116.
404 IBIDEM, p. 117.
405 IBIDEM.
166

al lui Dumnezeu», pe scurt, «o victorie datorat ă autorit ăţii ş i puterii imperiale».
Victoria ca favoare acordat ă de Cel de Sus reprezentantului Său pe pă mânt,
demonstra şi încrederea pe care Dumnezeu o avea în continuare în împă rat; de aceea
Ioan al II- lea dup ă victoriile sale împotriva pecenegilor ş i turcilor purta pe un car
icoana Maicii Domnului, ca şi Manuel I dup ă victoria asupra ungurilor.
Împăratul se putea bucura şi de alte binefaceri, demnit ăţ ile sale provenind de
la Dumnezeu. Prezen ţa împă ratului printre oameni, era o suprem ă garan ţ ie, o
asigurare c ă harul divin pogoar ă peste el, c ă existen ţa societ ăţ ii umane depinde de
cea a împă ratului, deoarece el este cel care acord ă fiecăruia valoarea pe care o merit ă
şi deci locul pe care- l ocup ă. A respecta pe împă rat, însemna a respecta întreaga
umanitate creştin ă. Faptul c ă nici un om nu- ţi face vreun ră u, spuneau demnitarii lui
Alexios al II- lea, reprezenta garan ţia c ă Imperiul va fi păstrat. Una din calităţ ile Împăratului era impasibilitatea ( apatia ) în virtutea că reia,
cum spunea Alexios Comnenul fiului său, trebuie întotdeauna păstrat ă o atitudine
impozant ă, cea pe care el însu şi o afişeaz ă în mijlocul supu şilor. Chiar şi în viaţ a
zilnic ă a basileului nu trebuia lăsat ă impresia vreunei tulbur ări interioare. Aceast ă
serenitate se traducea mai ales în exercitarea actului imperial de justi ţ ie, care consta
«în a privi cu acelaş i ochi pe toat ă lumea, cei care deţineau autoritatea şi ceilal ţ i»,
care nu trebuia s ă condamne pe nimeni făr ă o anchet ă prealabil ă, urmă rind practic
echitatea suprem ă prin care fiecare poate obţine satisfac ţie. Împăratul trebuia s ă aibă
aceast ă calitate tipic greceasc ă, «bună voin ţă fa ţă de oameni» ( filantropia ), care consta
în puterea de a şti s ă ierţi, aşa cum a fă cut Alexios I Comnenul de- a lungul domniei
sale, cu riscul, în cazul lui Constantin al IX- lea, de a da impresia unui om slab în faţ a
duş manilor. În afara iertă rii, aceast ă filantropie îngloba ş i generozitatea, asemenea
gestului lui Vasile I, cel care dup ă o perioad ă cu recolte slabe anula impozitul pe
produse pe timp de 2 ani.
Astfel, se impune portretul unui tip de suveran ideal, admis atât de oficiali cât
şi de masele populare; el reieşea ş i din promisiunile unui Constantin al X- lea, care în
1059 în momentul succesiunii spunea: “voi fi binevoitor, pentru cei tineri voi fi ca un
tat ă, ca un frate pentru cei de vârsta mea şi un sprijin pentru cei în vârst ă” 406 . Pân ă la
urm ă împăratul putea fi chiar un sfânt, aşa cum afirma Nicolae Misticul, c ă este un
om “al cărui suflet sfânt este inspirat de Dumnezeu“. Sfinţenia imperial ă putea fi
considerat ă chiar o adevă rat ă ascez ă, înc ă ş i mai meritorie decât aceea a solitarilor,
căci trebuia s ă reziste în acest caz grijilor mondene. Vorbind despre părin ţii să i, Leon
al VI- lea spunea c ă: «ei nu au trecut, prin via ţă îmbră caţ i în păr de cămil ă, ascun ş i
prin grote şi prin mun ţi, ci au avut o cale grea datorit ă grijilor şi solicit ă rilor care- i
presau făr ă încetare în favoarea altora, în timp ce ei vegheau pentru salvarea
universului». Ajuns la o asemenea stare, împă ratul devine un model pentru supu ş ii
săi, deoarece modul de a conduce al acestora era lege pentru subiec ţi. Dacă
împăratul era puternic, totul era bine, dac ă era virtuos şi poporul practica acelea ş i
virtu ţi. Aceeaşi valoare de exemplu se extinde şi asupra religiei: împăratul trebuia să
ajute poporul, s ă înţeleag ă cum trebuie s ă se mântuiascà şi s ă cunoasc ă mai bine pe
Dumnezeu, căci aş a cum spunea Fotie «suveranul nu trebuia s ă se preocupe numai
de propria mântuire, ci şi de cea a poporului pe care- l are în grij ă, s ă vegheze asupra
lui şi să- l ia de mân ă pentru a cunoa şte ca şi el perfec ţiunea cunoa ş terii lui
Dumnezeu». În faţa acestui ghid reac ţia normal ă era una de team ă şi venera ţ ie,
transformat ă uneori în adorare.
406 IBIDEM, p.120.
167

Administra ţia central ă
Sistemul de func ţionare al administra ţiei centrale ne este cunoscut datorit ă
gustului pronun ţat al bizantinilor, îndeosebi al înalţ ilor func ţ ionari de la Curte,
pentru taxis, ordinea, pe care Dumnezeu a lăsat- o lumii, cea de care se folose ş te
acela care comand ă trupele pe câmpul de lupt ă, dar şi ordinea ierarhic ă a
demnit ăţiilor şi a func ţiilor în Stat 407 . Cei care făceau parte din adminstra ţia central ă
erau mari amatori de tratate care explicau taxisul , taktika ; unele lucră ri aveau
caracter militar, fiind inspirate din tratatele antice, Leon al VI- lea care apă rea foarte
rar pe câmpul de lupt ă reuşind s ă fie un autor prolific în acest sens. Alte lucră ri
conţ ineau liste cu demnit ăţi şi func ţii, care ne dau multe informa ţ ii despre
administra ţia bizantin ă. Toat ă aceast ă ordine exista în Palat, iar metoda de guvernare
purta numele de sekreta. Şeful administra ţiei centrale purta numele de protoasekretis
şi era în general un om de încredere al împă ratului. Un alt post foarte important era
dromos , cel însă rcinat cu transmiterea ordinelor imperiale pe întreg teritoriul
Bizan ţului, ocupându - se şi cu între ţinerea drumurilor şi a sistemului de legă turi
poştale în întreg Imperiul. Sakellionul era responsabilul trezoreriei Statului; eidikonul
avea în sarcin ă serviciul stării civile, iar genikonul era cel care trebuia să
supravegeheze colectarea corect ă a impozitelor
407 L. BREHIER, Les Institutions de l’Empire byzantin , Paris, Albin Michel, 1971, (lucrarea este foarte
important ă pentru toate aspectele institu ţionale ale lumii bizantine). Vezi şi H. AHRWEILLER, Etudes
sur les structures administratives et sociales de Byzance , Londra, 1971; N. SVORONOS, Etudes sur
l’organisation intérieure , la société et l’économie de l’Empire byzantin , Londra, 1973.
168

Aceste câteva func ţii men ţionate dă deau acces la ceremonialul imperial,
purtând marca proximit ăţii fa ţă de împă rat. Salariul ş i ceremonialul deveneau de
asemenea criterii deosebit de importante ale ierarhiz ă rii bizantine. Demnitatea de
protospatar 408 oferea onoarea de a face parte din Senat 409 , statut care oferea o serie
de privilegii judiciare (tribunal special, jură mânt la domiciliu, dispens ă de cauţ iune).
În întregul sistem administrativ bizantin un loc important îl ocupa eficien ţ a
financiar ă, care cunoa şte o criz ă sensibil ă odat ă cu devalorizarea nomismei 410 de aur
din secolul al XI- lea. De aceea, sistemul fiscal cunoa şte
începând cu secolul al VIII-
lea o anumit ă evolu ţie în vederea satisfacerii necesit ăţ ilor unui Stat în expansiune
precum şi unele modific ări sociale. Din secolul al VIII- lea au apă rut primele
suprataxe, ajungându - se practic în secolele X-XI la o dublare a acestora. În aceste
condi ţii micii proprietari erau puşi în dificultate. Pericolul desfin ţă rii unor sate a
determinat Statul bizantin s ă inventeze un sistem de degrevare provizorie
(sympatheia) cu o durat ă de 30 de ani, care permitea contribuabilului datornic sau
moştenitorilor acestuia, să- şi plăteasc ă restan ţ ele în mod progresiv. În cazul în care
la termenul stabilit suma restant ă nu era achitat ă, pământul în cauz ă fă cea obiectul
unei decizii de retragere (klasma) : el devenea clasmatic, proprietatea Statului 411 . De
asemenea, mărirea impozitelor a antrenat ş i o trecere a multor terenuri în
proprietatea Statului sau o creştere semnificativ ă a evaziunii fiscale. Schimb ă rile
monetare din secolul al XI- lea au condus spre o schimbare a modului de
contabilizare a impozitelor: Statul acorda ofiţerilor şi înalţ ilor demnitari, dreptul de
a precepe taxele direct din anumite zone, care le erau atribuite sub o formă
concesionar ă. Măsura a fost profitabil ă pentru aristocra ţ ie, care devine beneficiara
unei anumite suveranit ăţi,
o putere asupra oamneilor de rând.
Armata şi
sistemul thematic
408 Titlul dat strategului bizantin, suprimat în vremea lui Alexios I Comnenul (1081- 1118).
409 Transferat în parte la Constantinopol, Senatul roman înceteaz ă în secolul al V- lea de a mai fi o
adunare deliberativ ă, continuând s ă reprezinte o categorie social ă de înal ţi demnitari. Apartenen ţ a la
Senat nu era un titlu sau o func ţie, ci o calitate social ă non ereditar ă. Aceast ă calitate antrena o serie
de privilegii juridice dar şi obliga ţi precum neparticiparea direct ă la viaţa comercial ă sau în domeniul
finaan ţelor
Statului.
410 Moned ă de aur cu o greutate de 4,54g, care a rămas stabil ă pân ă la mijlocul secolului al XI- lea.
Valoarea monezii se diviza în 24 de carate sau keratia, ce însemna 1/24 din nomisma.
411 Vezi nota 406.
169

Începând cu secolul al VIII- lea, împă raţ ii bizantini au conştientizat faptul că
mărimea originar ă a themelor conferea ş efului acestora, strategului, o putere
excesiv ă, devenind de multe ori o surs ă de uzurpare. Astfel, unele theme au fost
divizate: cea a anatolicilor a fost împăr ţit ă înainte de 741 în thema tracesienilor la
Vest şi în prima jumă tate a secolului al IX- lea în cea a Seleuciei la Est. Recuceririle
din Orient ca ş i cele din Balcani sau Italia, au condus la crearea unor noi theme;
Constantin al VII- lea în cartea sa Despre theme men ţioneaz ă 29 de astfel de unit ăţ i
administrative. Ofensiva din Orient a creat posibilitatea apari ţ iei themelor de
frontier ă, de mici dimensiuni şi concentrate în jurul unei fortă reţ e: Germaniceea,
Edessa, etc. În condi ţiile în care situa ţia militar ă evoluase, Imperiul trecând de la o
politic ă defensiv ă la una de tip ofensiv, strategul şi- a pierdut din importan ţă în
favoarea administra ţiei civile, kritesul 412 , ale cărui atribu ţ ii nu erau exclusiv juridice.
Pe de alt ă parte, themele de mici dimensiuni se dovedeau insuficiente în cazul unor
opera ţiuni de anvergur ă, chiar şi defensive; themele de frontier ă sunt regrupate sub
autoritatea unui duce sau catepan 413 . În timpul dinastiei comnenilor, pe fondul unei
fragment ări a administra ţ iei locale, s- a încercat o reconstituire a vechilor theme,
încredin ţate fie ducilor, fie strategului, care acumula func ţiile civile ş i militare. Acest
amestec de centralizare şi descentralizare a dus la o slăbire a autorit ăţ ii imperiale în
favoarea puterii locale.
Din momentul creării themelor, armata bizantin ă era împăr ţit ă între themata ,
format ă din solda ţi profesioni şti, care în perioadele de pace reveneau la casele lor, ş i
tagmata , contingente de mercenari, a căror origine social ă era divers ă . La rândul ei,
flota era organizat ă dup ă acelaş i model: o flot ă a themelor maritime (Mă rii Egee,
Samos, Kefalonia etc.) şi ploimon , comandat ă de un drongar al ploimon 414 . În secolul
al X-lea, pe fondul multiplic ării expedi ţiilor pe termen lung şi la distan ţ e mari,
evolu ţia strategic ă şi tehnic ă a modificat aceast ă organizare. Armata ş i- a pierdut în
aceast ă perioad ă aspectul «popular» al solda ţilor, transformându - se într- o armat ă
de mercenari străini; era vorba în primul rând de varegi, specializa ţ i în garda
imperial ă ş i de turci, contingent important dar nesigur în timpul derutei de la
Mantzikert. Odat ă cu dezvoltarea cavaleriei, au fost recruta ţi speciali şti, creş tini
occidentali, desemna ţ i prin termenul generic de franci, dar care în realitate erau
normanzi, francezi, germani sau englezi. Principala noutate era faptul c ă aceş ti
cavaleri refuzau autoritatea bizantin ă, preferând s ă fie condu şi de către un ş ef ales
de ei 415 . În fruntea câtorva sute de oameni, principii armeni sau georgieni s- au pus
adesea la dispozi ţia împă ratului bizantin: Grigorie Pakurianos în fruntea georgienilor
a fost folosit de Alexios I Comnenul în luptele împotriva normanzilor ş i a
pecenegilor din Balcani. Pentru serviciile aduse, el a obţinut din partea împă ratului
mari suprafe ţe de teren în Tracia, unde a fondat o mănă stire care a servit ca loc de
retragere pentru solda ţii să i.
412 Kritesul era cel mai înalt func ţionar civil al unei theme, însărcinat cu justi ţ ia, devenind în secolul al
X-lea adevă ratul guvernator al themei.
413 Era cazul Antiohiei, Mesopotamiei, Adrianopolului, Tesalonicului etc. Catepanul era un ofiţ er care
se afla sub autoritatea strategului. El comanda vaste teritorii din zona de frontier ă.
414 Flota central ă bizantin ă.
415 A. PERTUSI, Ordinamenti militari, guerre in Occidente e teorie di guerra dei bizantini (seccolo VI- X),
în Ordinamenti militari in Occidente nell’alto Medioevo , Spoleto, 1968, p. 631- 700.
170

Dobrogea în vremea Comnenilor
Victoria împă ratului bizantin Ioan I Tzmiskes asupra lui Sviatoslav în anul
971 a determinat o serie de schimb ări importante pentru teritoriile române ş ti.
Revenirea stăpânirii bizantine în regiunile Dunării de Jos ş i reorganizarea
administrativ ă a teritoriilor din Sudul şi Nordul Dună rii a însemnat un reviriment
politic binevenit pentru popula ţia româneasc ă. În aceast ă perioad ă a luat fiin ţă în
zon ă o them ă, care apare în unele izvoare sub denumirea de « ţ inutul de la Istru» sau
de «Mesopotamia», dar căreia dup ă mijlocul secolului al XI- lea i se consacr ă numele
de Paradunavon sau Paristrion 416 . Refacerea şi prosperitatea economic ă a unor
oraşe- cetăţi de pe Dunăre, toate cu rol strategic, precum Dinoge ţ ia, Capidava,
Păcuiul lui Soare, Troesmis, Axiopolis, ne relev ă cât de efectiv ă şi cât de dimanic ă a
fost aceast ă stăpânire. Imperiul a căutat s ă foloseasc ă drumurile comerciale care
stră băteau din vechime aceste teritorii şi prin intermediul cărora puteau desf ăş ura
un comer ţ activ. Supunerea Bulgariei în anul 1018 a permis themei Paristrion s ă se
bucure de o perioad ă de relativ ă linişte şi de o via ţă prosper ă de care au beneficiat ş i
unele regiuni ale teritoriului carpato- dună rean 417 . Aceast ă perioad ă a fost însă
întrerupt ă de prezen ţ a pecenegilor, care în urma repetatelor invazii din prima
jumă tate a secolului al XI- lea au creat în zon ă un evident dezechilibru greu de
controlat prin acţiunea diplomatic ă şi militar ă a Bizan ţului. Acesta este ş i motivul
care l- a determinat pe Roman al IV- lea Diogenes (1068- 1071) s ă se gândeasc ă la
restabilirea echilibrului anterior. El s- a grăbit s ă înroleze în rândurile armatei de
mercenari, pecenegi ş i alte neamuri, care vor duce la dezastrul de la Mantzikert din
1071. În ciuda acestei situa ţii, Dobrogea a continuat s ă rămân ă sub stă pânirea
bizantin ă, înregistrând sub împăra ţii comneni o perioad ă de prosperitate
economic ă, întrerupt ă abia în 1185 de revolta asăne ştilor.
Întemeietorul dinastiei comnene, Alexios I a căutat de la început s ă instaureze
la Dunărea de Jos un climat de linişte care să- i permit ă promovarea unei politici de
recucerire şi consolidare a pozi ţiilor bizantine din Asia Mic ă ş i Balcani. În acest sens
el a purtat lupte grele mai întâi cu popula ţia oraşelor din Paristrion, revoltat ă
împotriva administra ţiei constantinopolitane, frământ ări care cuprinseser ă ş i Tracia
pân ă la Marea Egee. Prezentând situa ţia încordat ă existent ă de- a lungul limesului
dună rean pe la anul 1086, fiica împă ratului, scriitoarea bizantin ă Ana Comnena,
consemna urmă toarele: «Un trib de sciţi care erau zilnic ataca ţi de sarma ţi, ş i- au
părăsit căminele şi au cobărât spre Dunăre. Trebuind s ă se înţeleag ă cu cei care
trăiau în părţile Dunării, cu încuviin ţarea tuturor, au început s ă duc ă tratative cu
căpeteniile lor, cu Tatos, cel numit Chalia, Sestlav ş i Satzas, primul ocupa Dristra,
ceilal ţi Bitzina şi alte cetăţi. Dup ă ce au ajuns la înţelegere cu aceş tia, ei au trecut
liber Dunărea, jefuind ţinuturile mărgina şe şi cucerind şi câteva locuri întă rite. Apoi,
rămânând un timp linişti ţi, au arat pământul şi au semă nat mei şi grâu» 418 . Acest
fragment a dat naştere la multe discu ţii cu privire la caracterul acestor forma ţ iuni
politice şi la apartenen ţa etnic ă a conduc ătorilor aminti ţi de Ana Comnena, ca ş i a
416 Eugen STĂNESCU, Denumirile bizantine ale regiunii de la Dună rea de Jos în secolele X- XII ş i sensul
lor istoric, în SCIV, 3, 1968, p. 489.
417 Dan Gh. TEODOR, Romanitatea Carpato- Dună rean ă şi Bizan ţ ul în veacurile V- XI , Iaşi, 1981, p.54.
418 ANA COMNENA, Alexiada , trad. de Marina MARINESCU, Bucure şti,
1977, pp. 256- 257.
171

popula ţiei pe care o stă pâneau. Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, afirma la
sfârş itul primului război mondial, c ă şefii aminti ţi nu erau barbari, ci români ca ş i
supu şii lor. În acest context, mişcarea apare ca o încercare de emancipare politic ă , ca
o prim ă form ă prestatal ă româneasc ă, dup ă modelul ducatelor bizantine de
frontier ă. Cel dintâi care a admis ipoteza lui Iorga a fost Nicolae Bă nescu, care
privea mişcarea conduc ătorilor locali drept o tendin ţă de autonomie pornit ă din
oraşele dună rene şi iniţiat ă de popula ţia locală
419 . Interpretarea dat ă de Nicolae
Iorga a devenit pentru C. Brătescu, o adevă rat ă revela ţie, voievodatele române ş ti din
Dobrogea de la sfârş itul secolului al XI- lea, fiind comparabile cu cele ale lui Litovoi
şi
Seneslau din secolul al XIII- lea 420 . Ţinând seama c ă Zonaras afirma despre Tatos
c ă ar fi peceneg, iar Attaleiates înţelegea prin sciţi pe pecenegi, G. Bră tianu conchide
c ă Tatos care purta şi supranumele de Chalis, era o căpetenie a pecenegilor stabili ţ i
pe teritoriul Imperiului. Despre Seslav, acelaş i istoric afirm ă c ă era un ş ef barbar al
Vicinei între anii 1086- 1088, iar Satzas (Sacea) un şef local al că rui nume poate fi
pus în legătur ă cu cel al oraş ului Isaccea 421 . Aceste concluzii au fost contrazise de
unii istorici bulgari, care folosind un limbaj destul de polemic, contest ă caracterul
românesc al forma ţiunilor
statale din Paristrion 422 .
În ceea ce prive şte viaţa creştin ă în aceast ă perioad ă , descoperirile arheologice
ne indic ă prea puţine elemente, dar ne conduc către afirma ţia c ă viaţa cultural-
bisericeasc ă se afla din secolul al XI- lea sub autoritatea bisericeasc ă a mitropoliei de
Drîstra, aflat ă la rândul ei sub jurisdic ţ ia Patriarhiei de la Constantinopol.
Importan ţa aceastei mitropolii este legat ă bineîn ţeles de faptul c ă în aceast ă
perioad ă la Dunărea de Jos se manifestau unele tendin ţe de autonomie ale oraş elor
şi ale feudalilor locali. Este foarte probabil c ă odat ă cu constatarea pericolului unor
asemenea tendin ţe, administra ţia imperial ă s ă fi căutat s ă le frâneze, atât pe calea
diploma ţiei şi a armelor, cât ş i prin acordarea unei anumite autonomii religioase
paristrienilor 423 . Din pă cate nu sunt cunoscute cele cinci episcopii dependente de
aceast ă mitropolie, amintite într- o Notitia episcopatum de că tre Neilos Doxopatri,
diacon la Sfânta Sofia, notar patriarhal şi nomophilax al Imperiului 424 . Oricum,
teritoriul dobrogean a avut un centru ierarhic într- una dintre principalele cetăţ i
bizantine ale regiunii. Localizarea lui cea mai probabil ă pare a fi Dinoge ţia- Garvă n,
unde în mijlocul aşezării feudale timpurii (sec. X-XII) se înălţa o biseric ă de zid, ale
cărei ruine au fost descoperite cu prilejul săpă turilor din vara anului 1950. Planul,
cupola pe pandantivi, tehnica de construc ţie şi pictura bisericu ţei de la Garvăn, arat ă
originea ei bizantin ă.
Tot la Bisericu ţa- Garvă n s- au descoperit câteva mici obiecte de cult, între
care şi aprox. 50 cruciuli ţe de diferite forme şi mă rimi. Un tipar de bronz pentru
cruciuli ţe simple, descoperit tot aici ne face s ă credem c ă anumite exemplare de
acest tip erau lucrate pe loc. Dintre cruciuli ţ ele secolelor X-XII, descoperite la
419 N. BĂNESCU, La domination byzantine sur les régions du Bas- Danube , Cluj, 1927, p. 10.
420 C. BRĂTESCU, Dobrogea în secolul al XII- lea: Paristrion , în Analele Dobrogei , I, 1920, pp. 11- 12.
421 Ioan BARNEA, Ştefan ŞTEFĂNESCU, Din Istoria Dobrogei , vol. III, Bizantini, Romani ş i Bulgari la
Dună rea de Jos,
Bucure ş ti, 1971, p. 42.
422 P. MUTAFCIEV, Les Bulgares et Roumains dans l’histoire des pays danubiens , Sofia, 1932, pp.231-
259.
423 Răzvan TEODORESCU, Bizan ţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale române ş ti
(secolele X- XIV), Bucure şti,
1974, p.71.
424 NILI DOXOPATRII, Notitia thronorum patriachalium , în J.P. MIGNE, Patrologia cursus completus.
Patrologia graeca , CXXXII, Paris, 1964, col. 1109.
172

Garvăn, trei prezint ă o deosebit ă importan ţă , toate datând din secolul al XI- lea.
Prima este de fapt alcătuit ă din dou ă cruci de bronz, legate între ele, modelul fiind
unic în zon ă. Cea de a doua, o cruce dubl ă relicvar, din bronz, are pe fa ţă chipul
Mântuitorului Iisus Hristos răstignit, iar la capetele bra ţ elor laterale pe Fecioara
Maria şi pe Sfântul Apostol Ioan. Pe cealalt ă fa ţă se afl ă Maica Domnului orant ă ,
încadrat ă de busturile celor patru evangheli şti. Cea de a treia cruce dubl ă relicvar de
aur este şi cea mai valoroas ă, cu lan ţ din acelaş i metal, descoperit ă în vara anului
1950. Crucea propriu- zis ă este alcătuit ă din dou ă jumă tăţi, una mai mic ă în fa ţă iar
alta mai mare în spate. Pe faţa principal ă a crucii este aplicat ă în relief figura lui
Hristos răstignit, iar în jurul să u sunt aplicate mici ornamente în filigran. Acest
pre ţios obiect de art ă ne duce cu gândul la atelierele constantinopolitane, cel care a
purtat- o fiind un episcop existent în secolul al XI- lea în aşezarea de la Bisericu ţa
Garvăn 425 . Scaunul episcopal de la Dinoge ţia- Garvăn se afla probabil sub jurisdic ţ ia
mitropoliei temei Paristrion, eviden ţiind legăturile Bizan ţului cu aşeză rile de la
Dunărea de Jos 426 . Strânsele relaţ ii religioase cu Constantinopolul sunt confirmate ş i
de prezen ţ a altor cruci mici, simple sau de tip relicvar, produse în capitala
Imperiului sau la Chersones în secolele X-XIII ş i descoperite la Enisala (jud. Tulcea),
Noviodunum, Capidava şi la Păcuiul lui Soare 427 .
Un alt centru episcopal a existat şi la Axiopolis, al că rui titular a fost mutat în
secolul al XI- lea la Abydos în Asia Mic ă. Mai târziu, acela ş i ierarh a primit în
administra ţie ş i arhiepiscopia de Apros, de pe continentul european, nu departe de
Heracleea (vezi articole legate de problema scaunelor episcopale din Dobrogea în
secolele X-XII, trecute într- o not ă).
Revenirea stăpânirii bizantine la Dunărea de Jos în a doua jumă tate a
secolului al X-lea, marcheaz ă începutul unei perioade istorice importante , în care
feudalismul carpato- dună rean s- a constituit cu trăsă turile sale proprii.
Viaţa religioas ă şi cultural ă la Bizan ţ în secolele IX- XII
Îndep ărtarea progresiv ă de Roma sau pierderea provinciilor orientale, au fă cut
din patriarhul de la Constantinopol, ierarhul cel mai important din Imperiu; treptat
el a căpătat titlul de ecumenic. Odat ă cu convertirea slavilor din Balcani şi a ruş ilor,
apartenen ţ a la Patriarhat a devenit un semn de integrare în sistemul bizantin.
Împăratul, a cărui putere era de origine divin ă intervenea oficial la alegerea
patriarhului. Astfel, sinodul permanent de la Constantinopol propunea o list ă cu trei
nume, împăratul alegea unul singur sau putea propune o nou ă list ă . În cazul unui
conflict, împăratul avea ultimul cuvânt de spus. Ceremonia de investitu ă era
asem ănătoare cu cea a numirii unui func ţionar, iar apartenen ţ a la cler nu era
obligatorie pentru viitorul patriarh. Consecin ţ ele disputei iconoclaste au fost destul
425 Ion BARNEA, Sigilul unui ierarh al Rusiei în aşezarea de la Garvă n , în Studii şi cercet ă ri de istorie
veche , VII, 1956, 1- 2, pp.189- 190.
426 Ion BARNEA, Ştefan ŞTEFĂNESCU, Op.cit., p.325.
427 Mihai SPĂTĂRELU, Viaţa religioas ă a românilor dobrogeni în secolele VII- XIII,
în Biserica Ortodoxă
Română , CIV (1986), nr. 1- 2, p. 91.
173

de multe printre ele amintim şi faptul c ă puterea imperial ă impunea o supraveghere
mai atent ă asupra patriarhului, iar Biserica se putea opune tenta ţ iilor teologice ale
împăra ţilor. Fotie a fost de altfel prototipul înaltului func ţ ionar care a ajuns patriarh
şi care a influen ţat legisla ţia
dinastiei macedonene.
Rezultatele acestei schimb ă ri post iconoclaste au fost contradictorii: începând
cu secolul al XI- lea popula ţia bizantin ă , mai ales cea din Constantinopol, nu mai era
dispus ă să- şi vad ă patriarhul sacrificat din interese politice, mai ales atunci când
era vorba de concesiuni făcute papei, aş a cum experimentase Constantin al IX- lea
Monomahul în 1054. De asemenea, slujirea patriarhal ă atrăsese politicieni ambi ţioş i
şi elita intelectual ă, precum Constantin Lihudes şi
Ioan Xifilinos.
Pe plan doctrinal, pozi ţia Bisericii bizantine a rămas invariabil ă : dogma
apar ţinea în mod exclusiv sinodului, care este convocat şi prezidat de împă rat. La
lucră rile unui sinod puteau participa egumenii marilor mănăstiri, simplii călugă ri
sau chiar func ţ ionari ai Statului. Ca trup tainic al lui Hristos, Biserica avea în frunte
pe Fiul lui Dumnezeu ş i cele 5 patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria,
Antiohia şi Ierusalimul. Conducerea efectiv ă a Bisericii revenea îns ă sinodului
permanent, un loc privilegiat pentru contactul dintre puterea politic ă şi institu ţ ia
religioas ă. Din sinodul permanent fă ceau parte: principalii ierarhi ai Bisericii
bizantine, mitropoli ţii prezen ţi în capital ă şi delega ţii imperiali sau chiar împă ratul.
Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc şi definea disciplina bisericeasc ă ,
condamnând atunci când era cazul pe eretici; tot el alegea dintre epicopi trei nume
pentru numirea viitorului patriarh. Administrarea Patriarhiei revenea clerului
bisericii Sfânta Sofia: marele econom , care avea grij ă de partea financiar ă şi marele
ecleziarh , care se ocupa cu supravegherea mănăstirilor din Constantinopol.
În vremea Comnenilor învăţătura de credin ţa era transmis ă prin aşa- numi ţ ii
didaskaloi , în ordine: cel care învăţa Psalmii, cel care explica Apostolul ş i cel care
citea din Evanghelii. În momentul introniz ă rii sale, patriarhul trimitea episcopilor
«synodikonul Ortodoxiei», o mărturisire de credin ţă care conţ inea defini ţ ia
ortodoxiei sale, la care trebuiau s ă se asocieze toţi credincio ş ii. De asemenea,
patriarhul trimitea cărţi de rugăciune şi sinaxarul, carte conţ inând rugă ciuni pentru
sfin ţii
din timpul anului bisericesc.
Episcopul avea un rol decisiv în viaţa religioas ă a eparhiei sale. În 1107,
Alexios I promulga un edict privind reforma clerului, prin care impunea vizitele
pastorale şi încuraja numirea de preo ţi care s ă slujeasc ă în biserici «publice»
fondate şi între ţinute de episcop. În mod progresiv fiecare sat ş i- a construit o
biseric ă , iar clerul care le deservea era recrutat din rândul agricultorilor. La un
moment dat succesiunea la parohiile de ţar ă devine ereditar ă , calitatea clerului
având de suferit.
Monahismul bizantin cunoa şte în aceast ă perioad ă cele dou ă direc ţ ii deja
cunoscute: eremitismul şi cenobitismul, prima fiind considerat ă ca o form ă
superioar ă fa ţă de a doua. Monahismul a ră mas în secolul al IX- lea destul de rebel
fa ţă orice form ă de organizare, alergic la ierarhie, singurul acceptat fiind egumenul ,
considerat primus inter pares. Mănă stirile erau construite în general în locuri
muntoase sau în zonele deşertice şi inospitaliere. În conştiin ţa oamenilor, călugă rii
ocupau un loc aparte, dar dup ă victoria în lupta cu iconoclasmul, ei s- au ară tat a fi
incapabili s ă gestioneze corect bunurile monastice. Spre deosebire de bisericile-
catedrale, mănăstirile erau aşeză minte private, care erau proprietatea fondatorului
lor: împăratul pentru mănăstirile imperiale, patriarhale sau episcopale dac ă era
174

vorba de un ctitor patriarh sau episcop ş i patrimoniale, în cazul în care fondatorul
era o persoan ă privat ă ce lăsa prin testament ca mănăstirea s ă rămân ă în familie. În
aceast ă situa ţie, problema gestion ării bunurilor monahale se făcea prin charistike ,
adic ă o dona ţie condi ţionat ă şi limitat ă la dou ă sau trei genera ţ ii. Bizantinii aveau
mare încredere în călugări, în eficacitatea rugăciunii lor: dac ă în ziua judec ăţ ii,
călugării mănăstirii pe care un împă rat sau un om bogat au întemeiat- o se rugau
pentru el, atunci acel ctitor era salvat.
Pe plan cultural, Bizan ţul a întreprins în secolul al IX- lea o nou ă acţ iune de
salvare a literaturii antice, acţ iune pe care unii au comparat- o cu cea pe care o
anticipa Themistios în secolul al IV- lea 428 . Acestei iniţ iative îi putem asocia câteva
nume: Fotie, cel care a ştiut s ă găseasc ă la Constantinopol sau în Imperiu cele 300
de manuscrise grece şti pe care le- a analizat în Biblioteca sa, Leon Matematicianul,
cel care a excelat în domeniul ştiinţ elor exacte dar şi în retoric ă sau filozofie ş i
Arethas din Cezareea, un grec din Patras, care acoper ă cu activitatea sa ultima parte
a secolului al IX- lea ş i primii ani ai secolului al X-lea. De asemenea, secolul al IX- lea
a cunoscut prin grija cezarului Bardas, o restaurarea a Universit ăţ ii imperiale, cu
patru Facult ăţi: de gramatic ă, condus ă de Cometas, de filozofie, condus ă de Leon
Matematicianul, de geometrie, condus ă de discipolul acestuia, Teodor, de
astronomie condus ă de Theodeghios. Aceast ă Universitate a dispă rut la mijlocul
secolului al XI- lea. În secolul al X-lea civiliza ţia bizantin ă era întemeiat ă pe cultur ă ,
pe moral ă, pe o concep ţie despre societate ş i despre putere. Cultura era practic
elenismul antic, regăsit, atât de mult admirat încât nu se că uta progresul nici în
litere, nici în ştiinţ e, spiritul de imita ţ ie substituind inventivitatea. Cu toate acestea
familiaritatea cu moştenirea antichit ăţii asigura cel puţin transmiterea acesteia ş i
oferea un termen constant de compara ţie şi un stimulent 429 . Morala era cea creştin ă ,
influen ţat ă îns ă de înţelepciunea antic ă, conceput ă pe mă sura omului. La rândul ei
concep ţia despre societate era exprimat ă în marile culegeri juridice ale vremii ş i mai
ales de Basilicale: ea se întemeia pe noţiunea de interes obştesc şi
pe cea de ordine.
Învăţământul era privat, deci cu taxe, care nu erau îns ă insurmontabile, ceea
ce asigura o relativ ă accesibilitate la cunoa ştere. Învăţă mântul secundar era
concentrat în capital ă . La vârsta de 10- 11 ani un copil putea intra într- un
didaskaleion sau paideuterion 430 pentru a primi noţiuni de cultur ă general ă
(engkyklios paideia ). Fiecare şcoal ă avea în principiu un profesor, maistor 431 ajutat de
un proximos . În acest sistem erau admi ş i elevi de toate vârstele, iar durata studiilor
era de 6- 7 ani. Fondul programei era trivium , adic ă gramatica, poezia ş i retorica. În
acest ciclu, profesorii urmă reau perfec ţionarea limbajului ş i formarea viitorilor
func ţionari civili sau biserice şti. Localizarea şcolilor impunea adesea interven ţ ia
Bisericii: ele se situau în interiorul clă dirilor ecleziastice, în apropierea unei biserici
care dădea şi numele ş colii: a Maicii Domnului, a Sfântului Teodor, a celor patruzeci
de mucenici sau cea mai celebr ă la vremea aceea, a Sfântului Petru, unde predau
simultan Mihail Psellos, Ioan Xifilinos şi Nicetas Gramaticianul. La un moment dat
Mihail Psellos a intervenit pe lâng ă patriarh pentru a- i da unui coleg de- al să u un
post mai bun. Deci, patriarhul era responsabil al ş colilor secundare, iar în urma
428 Paul LEMERLE, Bizan ţul şi originile civiliza ţ iei noastre , în vol. Literatura Bizan ţ ului , Studii, ed.
Univers, Bucure şti,
1971, p. 47.
429 IBIDEM, p. 50.
430 Învăţământul secundar bizantin în care se predau materiile profane.
431 Maistor, era un profesor de şcoal ă secundar ă, care avea un rol fundamental în educa ţ ia tinerilor.
Începând cu secolul al XI- lea, împă ratul şi
patriarhul controlau numirea acestor profesori.
175

eformei împă ratului Alexios I Comenul din 1107, învăţă mântul profan s- a apropiat
mult de cel religios. Unul dintre scriitorii remarcabili ai secolului al XII- lea, Ioan
Tzetzes, învăţa interpretarea textelor vechi şi retorica ca profesor privat, plă tit de
părin ţii cu situa ţie material ă foarte bun ă.
Pe plan cultural, epoca comnenilor a dat impresia de ordine ş i de echilibru:
institu ţiile politice şi sociale func ţ ionau foarte bine. Înainte de a muri Alexios
Comnenul îşi putea privi opera cu mândrie: în interior ordinea era restabilit ă , iar la
frontiere duşmanul era înlă turat. De aceea, entuziasmul fiicei sale, istoriografa Ana
Comnena, nu era exagerat. Învăţă mântul literar prezenta acum un caracter filologic
pronun ţat, aproape ştiinţ ific 432 . Bizantinii credeau înc ă în continuitatea civiliza ţ iei
antice, în acea ştiin ţă enciclopedic ă considerat ă tipic ă pentru ei. Bizan ţul îşi dă dea
seama c ă moştenirea trecutului era mai bogat ă şi s- a stră duit s- o păstreze. Strălucirea acestei perioade a fost dat ă în primul rând de că tre Ana Comnena
(1083- 1150), prin ţesa pasionat ă de Tucidide şi Xenofon, care poveste ş te în opera ei
istoric ă Alexiada , evenimentele din vremea domniei tatălui ei «marele Alexie, fă clia
universului». Ea nu a fost numai o mare scriitoare, care a ştiut s ă descrie oameni,
fapte sau lucruri, ci prin gândurile şi reflec ţiile ei, a redat spiritul ş i psihologia
naţiunii din care făcea parte. Epoca comnenilor a fost descris ă şi de alţi scriitori ş i
cronicari. Astfel îi putem aminti pe Ioan Kinnamos, care în descrierea perioadei
împăra ţilor lui Ioan al II- lea şi Manuel I, se distinge prin simplitate ş i precizie, pe
oratorul şi poetul Mihail Choniates, considerat cel mai strălucit dup ă Mihail Psellos.
Fratele lui Mihail Choniates, Nichita, a scris dup ă 1204 o istorie care reinterpreta
domnia lui Manuel I în lumina catastrofei finale. Tot acum îi putem aminti ş i pe
faimosul filozof platonician Ioan Italos, elevul lui Psellos, pe Ioan Tzetzes deja
men ţ ionat, sau pe Teodor Prodromos, nume care fac gloria epocii comnenilor. Prin
aceşti cronicari, teologi, matematicieni, astronomi sau muzicieni, aceast ă perioad ă
se înscrie în ceea ce unii au numit epoca Renaş terii elenice. Aceasta vestea practic
umanismul Renaş terii italiene: aceea şi pasiune pentru antichit ăţi, acelaş i
devotament pentru Platon, Aristotel şi Homer, aceea ş i imitare a autorilor antici,
aceea şi vanitate şi entuziasm pentru lupta de idei. Transform ă rile profunde care au
avut loc în vremea Comnenilor au bulversat oarecum sistemul politic ş i echilibrul
social, dar nu au modificat viziunea bizantin ă de deţin ători creştini ai moş tenirii
antice.
Valoarea simbolic ă a insemnelor puterii imperiale bizantine
Asemenea lui Dumnezeu din Cer, Împăratul era înconjurat pe pă mânt de un
anumit decor, care simboliza puterea sa divin ă şi impune aceast ă idee celor care se
apropiau de el; în mijlocul palatului, al curţ ii, al ofiţerilor, puterea imperial ă se
manifesta «cu măsur ă», reproducând de fapt mişcarea armonioas ă pe care
Dumnezeu o exercita asupra universului. Împă ratul era în acest sens comparat cu cel
mai nobil dintre astre, cu soarele, simbolul perfec ţiunii ca ş i Dumnezeu. Tema
aceasta a «împă ratului soare» pe care o regăsim şi la Psellos, este înc ă folosit ă la
curtea lui Alexis al III- lea, «împă ratul soare» care din Orient răspândea «prim ă vara
432 Börje KNÖS, Literatura Bizantin ă în limba popular ă din vremea Comenilor , în vol. Literatura
Bizan ţ ului , Studii, ed. Univers, Bucure ş ti, 1971, p. 243.
176

asupra supu şilor săi»; despre Alexios I se spunea de asemenea c ă «este apusul
soarelui» 433 . În final, părerea comun ă nu putea face diferen ţă între acest «dumnezeu
terestru» şi adevă ratul Dumnezeu; când Isaac I intr ă în Constantinopol, poporul s- a
precipitat asupra lui ca şi cum ar fi avut în faţ a ochilor pe Dumnezeu, considerând
intrarea sa în ora ş o adevă rat ă epifanie. La rândul să u Roman al IV- lea, în momentul
în care traversa Asia Mic ă în mijlocul gă rzii sale imperiale era recunoscut ca egal al
lui Dumnezeu. De altfel, împăra ţii îndeplineau în ochii supu ş ilor, cu titlu de simbol
sau comemorare, gesturi «asem ănă toare» cu cele ale lui Dumnezeu. Astfel de
Crăciun, în cursul ceremoniei care avea loc cu acest prilej «împă raţ ii noş trii
promova ţi şi ocroti ţ i de Dumnezeu», aducând aminte de venirea lui Iisus printre
oameni iau în comun aceea şi hran ă corporal ă sau la Paşte, când apari ţia imperial ă
era simbolul Învierii aşa cum exprima foarte bine una din cântă ri, «crea ţ ia
sărbătore şte astă zi Paştele eliberator văzând sceptrul vostru, Stăpâne, care se ridică
în acelaş i timp cu Învierea lui Hristos» 434 . Asemenea lui Dumnezeu, împă ratul se
arăta rar în public, apari ţiile sale fiind adevă rate epifanii, deosebit de preţ ioase. În
contradic ţie cu o perioad ă ceva mai veche, în care ideea de împărat- soldat era încă
prezent ă, acum la Bizan ţ se acredita o concep ţie nou ă: împăratul nu trebuie să
părăseasc ă palatul său. Ca şi Dumnezeu, trebuia s ă se ştie c ă împă ratul este mereu
prezent, dar rămâne ascuns în palat.
În palatul său, supranumit sugestiv «palatul sacru», împă ratul era înconjurat
de tot felul de simboluri dintre care cel mai important era purpura 435 . Faptul că
împăratul era îmbră cat în purpur ă lăsa s ă se înţeleag ă c ă Dumnezeu a fă cut alegerea
Sa, astfel încât atunci când Mihail Bâlbâitul a îmbr ăcat din greşeal ă hlamida de
purpur ă pe care Leon al V- lea o lă sase pentru a se putea ruga, fiecare vedea un semn
c ă acesta îi va succeda la domnie. Tot ca simbol al puterii imperiale era ş i
încălţă mintea din purpur ă, kampagia. Atâta timp cât cineva avea încălţă minte de
purpur ă în picioare, însemna c ă face parte dintr- o lume diferit ă, chiar dacă
descă lţându - se, persoana nu mai îndeplinea aceea şi misiune divin ă . «Este imposibil,
spunea Bardas Skleros, ca cineva care s- a încălţ at o singur ă dat ă în prezen ţ a tuturor,
s ă se descal ţe făr ă dificultate» 436 . Sensul mistic acordat purpurei ne permite să
înţelegem mai bine indignarea acelora care au vă zut cum Isaac al II- lea acorda
unchiului său, Teodor Kastamonites, permisunea de a folosi ornamente din purpur ă
pentru părul său, dreptul de a purta o mantie tot din purpur ă ş i chiar posibilitatea de
a semna coresponden ţa în purpur ă. Aceasta îl face pe Nichita Choniates s ă spun ă că
ceea ce se întâmpl ă acum «este o alunecare a lucrurilor către ceva neobi ş nuit, este
contra naturii» 437 . În calitatea sa de trimis al lui Dumnezeu, numai împă ratul avea
dreptul s ă foloseasc ă insemnele imperiale: veşmintele ş i diademele care marcau
puterea suveranului, au fost date de Dumnezeu pentru prima dat ă lui Constantin cel
Mare, în schimbul jură mântului c ă le va folosi numai în situa ţii solemne şi c ă nu le va
împrumuta altor persoane. Împăratul Leon al VI- lea ar fi murit pentru c ă cedase
coroana sa făr ă vreun motiv anume.
Alte insemne mai puţ in impresionante aveau de asemenea valoare de simbol:
cazul monezilor. Pentru c ă aveau un caracter imperial, monezile din argint sau din
aur ca numisma erau refuzate numai în cazul în care ar fi fost false. A respinge
433 A. DUCELLIER, Le drame de Byzance… , p.122.
434 IBIDEM, p.123.
435 Pentru simbolurile autorit ăţii domne şti în Ţările Române vezi A. PIPPIDI, Op.cit.,p.40- 51.
436 Cf. A. DUCELLIER, Op.cit., p. 123.
437 IBIDEM.
177

moneda unui împă rat însemna a- i respinge puterea cu care era investit de la
Dumenezeu.
Acestei teocra ţii radicale, omul de rând nu- i putea răspunde decât prin team ă
şi ascultare pasiv ă. Este admis chiar faptul c ă teroarea ar avea un «rol purificator».
Mihail al IV- lea, un suveran destul de blând şi înţeleg ător, afiş a de cele mai multe ori
supu şilor săi un chip sever. În legătur ă cu aceast ă atitudine Mihail Psellos consemna
c ă «nu depăş ea aspectul feţei, deoarece cei care- l vedeau, de team ă nu îndr ăzneau să
comit ă vreo acţiune care să- l supere; nimeni nu dorea să- l înşele pentru c ă se
temeau şi se gândeau la vigilen ţa lui». Kekaumenos prezint ă cu mult realism acest
sentiment de team ă: «trebuie ca notarii şi agen ţii puterii s ă fie pătrun şi de fric ă, că ci
astfel vor fi cinsti ţi». Cu toate acestea, Bizan ţul nu era o lume a terorii, dar o team ă
ca principiu părea s ă domine raporturile dintre împă rat şi subiec ţii săi. În aceast ă
direc ţie se înscriu ş i cuvintele lui Psellos cu privire la anii de domnie ai lui Mihail al
IV- lea: «fiecare trăia pentru el, întâlnirile unora cu alţii fiind suspendate» 438 .
Aceast ă team ă ambiant ă avea ca rezultat o anumit ă reticen ţă : nimeni nu putea
conta pe sprijinul celuilalt în cazul în care era defavorizat de vreo decizie imperial ă .
De aici o alt ă consecin ţă : un sentiment generalizat de suspiciune care învenina
uneori relaţ iile din Bizan ţ, fie ele publice sau cele de simpl ă prietenie. Cel care
deţinea anumite func ţii oficiale era pătruns şi de un evident sentiment de angoas ă ,
iar în cazul vreunei mişcări împotriva puterii era nevoie de mult ă pruden ţă , teama în
administra ţie căpătând în situa ţii extreme forme generalizate. Acelaş i Kekaumenos
sfătuia în cazul în care cineva se afla în subordinea vreunui func ţionar incult ş i
incapabil, s ă fie tratat cu menajament şi team ă.
Împăratul nu putea fi înlăturat deorece se considera c ă era dorit de Dumnezeu.
Harul divin fă cea din suveranul aflat la putere un fel de tabu pe care orice efort
uman nu putea să- l ating ă; în faţa revoltei gă rzii sale germane, Nichifor Botaniates
declara liniştit urmă toarele: «chiar dac ă mii de oameni ar încerca s ă m ă ră stoarne, ei
nu vor reuşi, deoarece puterea o am de la Dumnezeu» 439 . De fapt, revolta împotriva
împăratului era considerat ă a fi o revolt ă împotriva lui Dumnezeu. «Acela care se
manifest ă cu violen ţă împotriva împă ratului, împotriva cui se ridic ă ?» întreba
Heraclius. Auditoriul răspundea: «Împotriva lui Dumnezeu care l- a aşezat împă rat».
Deci, revolta era un «duş man al lui Dumnezeu» ( theomahos ), ceea ce se observ ă ş i
din discursul lui Botaniates împotriva rebelului Nichifor Bryennios: «În nebunia ta, îi
spune el, tu te- ai ridicat împotriva hotă rârilor lui Dumnezeu ş i împotriva mea, care
am fost aşezat pe tron de Dumnezeu. Astfel tu te- ai transformat în duş man al lui
Dumnezeu» 440 . Chiar dac ă atacul împotriva împăratului de la Bizan ţ depăş ea stadiul
de les majestate, interesant este termenul folosit în astfel de cazuri: sacrilegiu
(catosiosis). «Ce stupiditate, ce sacrilegiu!» spunea Mihail Attaleiates atunci când se
referea la revolta lui Constantin Dukas împotriva lui Botaniates, tot aş a cum Leon al
VI- lea crezând într- un complot organizat de patriarhul Nicolae Misticul împotriva sa
spunea: «Îl voi goni de pe scaunul patriarhal pentru sacrilegiul comis». Chiar ş i
pentru atacuri mai puţin grave rigorile erau extreme: pentru o femeie care împreun ă
cu fiica sa aruncase cu pietre împotriva lui, Nichifor II Focas, hotă răşte s ă fie arse pe
stră zile Constantinopolului.
438 IBIDEM, p.125.
439 IBIDEM, p.126.
440 IBIDEM.
178

Un astfel de sacrilegiu considerat ca revolt ă împotriva lui Dumnezeu
reprezenta şi o adevă rat ă «apostazie». Cei vinova ţi, cei care «se vor opune legilor ş i
hotă rârilor divine», nu erau pedepsi ţi de împă rat, ci «legile le vor lua cetăţ enia ş i
toate celelalte drepturi ajungând ca nişte adevă raţi sclavi», că ci atitudinea lor nu are
nici o justificare. În vremea lui Constantin Porfirogenetul s- a decis anatemizarea
rebelilor, hotă râre reînnoit ă de Manuel I Comnenul ş i de Mihail al VIII- lea Paleologul.
În practic ă, astfel de excomunic ări existau deja: iertarea personal ă a lui Isaac
Anghelos acordat ă membrilor unui complot nu era suficient ă, ei mergând ş i la
Patriarh pentru a- i cere s ă fie «dezlega ţi de anatema» pronun ţat ă împotriva lor.
Incontestabil, nelimitat, de origine divin ă , regimul politic bizantin era
întruchiparea Împărăţ iei lui Dumnezeu pe pământ. Pentru a fi aşa, era necesar însă
ca suveranul s ă răspund ă idealului fixat, altfel Împărăţ ia lui Dumnezeu risca s ă se
transforme într- un simplu despotism.
Mişcări contestatare, rezultat al abandonului lui Dumnezeu
Distribuitor majestuos şi impasibil al voinţ ei lui Dumnezeu, suveranul bizantin
era adesea o fiin ţă instabil ă şi intolerant ă. Referindu- se la împăra ţ ii din vremea sa,
Mihail Psellos era deosebit de sever în aprecierile sale: „Nici unul dintre ei nu ş i- a
exersat puterea cu serenitate, unii au fost răi, alţii iubitori de intrigi, iar alţ ii aveau
unele slăbiciuni de ordin moral” 441 .
În spatele imaginii unui împă rat neînfricat, întâlnim adesea un suveran
influen ţabil în aşa măsur ă încât adesea devine o simpl ă jucărie uş or de manipulat de
anturaj. Leon al VI- lea era el însuş i conştient de faptul c ă era un tip uşor influen ţ abil:
în faţa politicii brutale a unuia dintre miniş trii săi „el izbucnea în lacrimi ş i începea
s ă se scuze jurând c ă tot ce se întâmpl ă este făr ă voia sa, făr ă avizul său sau făr ă ca
el s ă fi dat ordin” 442 . Ca şi în situa ţ iile în care avem de- a face cu regimuri autoritare,
uneori întâlnim în Bizan ţ suverani prost sfătui ţi ş i care transferau responsabilitatea
asupra miniş trilor lor. Pentru Mihail Attaleiates, ministrul Nikeforitzes „era singur
responsabil cu problemele guvernului; el îi da indica ţii împă ratului de ceea ce acesta
trebuia s ă fac ă şi tot el împă rţea onorurile ş i concesiile celor pe care singur îi
alegea” 443 . Asistă m în Bizan ţ şi la tot felul de favoritisme: dac ă Constantin al IX- lea
numea pe eunucul Nichifor într- un post esen ţial, precum cel de domestic al
Orientului (general şef), aceasta se făcea nu pentru c ă era un om energic ş i eficient în
arta războiului, ci pentru c ă făcuse dovada ataş amentului său fa ţă de împărat” 444 . De
aici şi actele de corup ţie de care împă ratul nu era străin: judec ă tori locali adesea
mitui ţi sau guvernatori ai unor provincii ce acceptau cu prea mult ă uşurin ţă
sugestiile celor care aveau grij ă să- şi sprijine argumentele cu bani. Situa ţ ia invita la
un joc adesea pur şi simplu de influen ţe şi bani care împingea pe cetăţ eni că tre
arbitrariul unor tirani incompeten ţi şi avizi, acestei atitudini puterea imperial ă
răspunzându - i fie prin pedeaps ă, fie prin toleran ţă.
441 IBIDEM, p.128.
442 IBIDEM.
443 IBIDEM, p.129.
444 IBIDEM.
179

În ceea ce- l privea pe împă rat, numai Dumnezeu îl putea sanc ţ iona, iar acesta
la rândul său deţinea controlul asupra administra ţiei, de unde ş i excesul de putere ce
risca s ă devin ă uneori regul ă 445 . Istoria Bizan ţ ului permite enumerarea unor dictatori:
Focas I (602- 610), Justinian al II- lea (685- 695 ş i 705- 711), Constantin al VIII- lea
(1025- 1028), Andronic I (1180- 1185). În plus, acestora li se poate imputa o evidentă
legeritate în tratarea unor situa ţ ii de libertate sau constrângere : în 1028, Constantin
al VIII- lea vrând să- şi căsătoreasc ă fiica, Zoe, cu Roman Arghiros, deja căsă torit, îi
acorda acestuia din urm ă dou ă variante: orbirea sau repudierea de către soţ ia sa.
Riscul de a se expune exceselor de tot felul, îl punea pe împă rat într- o postur ă
delicat ă fa ţă de sistemul mental al bizantinilor. Împă ratul era un model pentru
subiec ţii săi. Ca orice despot, împăratul nu avea încredere în nimeni, ceea ce îl fă cea
de multe ori arbitrar. Acelaş i Constantin al VIII- lea, exemplu tipic de tiran înnebunit
de fric ă, asculta la tot felul de intrigi şi la cea mai mic ă bănuial ă lua decizii radicale.
Vorbind despre el, Mihail Psellos spunea c ă „nu se gândea s ă împart ă pedepsele în
mod echitabil cu greşelile comise de subiec ţii săi, ci mai degrab ă cum putea scă pa de
suspiciunile sale. Cu toate acestea, bizantinii erau domina ţi de dou ă idei
fundamentale, care, în ciuda fricii, vor dezvolta critica, ce va deveni acţ iune atunci
când situa ţiile deveneau nedrepte. Mai întâi, împă ratul nu este decât un om, iar pe de
alt ă parte, era clar c ă Dumnezeu nu putea accepta cruzimea, greşelile morale ş i
religioase de care se făceau vinova ţ i unii suverani. De fapt, asemenea excese nu erau
posibile decât în situa ţiile în care Dumnezeu cu libertatea sa absolut ă de a alege,
putea respinge pe unul dintre aleşii săi tere ştri, tot aş a cum ceva mai devreme îl
promovase: în mod neaş teptat, făr ă vreun motiv aparent. Pentru o vreme, persoana
abandonat ă putea conserva aparen ţele unui împă rat, dar era practic izolat ă, dat ă în
mâna diavolului. Exemplul tipic este cel al lui Constantin al V- lea: „duş manul care
seam ăn ă zâzania danseaz ă văzând cum învinge propria răutate în acest împă rat
tiranic” 446 . Făr ă a merge prea departe o acţiune negativ ă a impăratului tindea să
demonstreze c ă acesta nu mai este reprezentantul lui Dumnezeu: ceea ce las ă s ă se
înţeleag ă Attaleiates prin expresia „nelegiuire” atunci când se referea la ordinul dat
de Mihail al VII- lea de a- l orbi pe Roman Diogene. În astfel de situa ţii împăratul îş i
pierdea legitimitatea, pentru c ă în loc să- i invite pe oameni la împlinirea voinţ ei lui
Dumnezeu, dădea exemplu unei fiinţ e dominate de cel rău. Este destul de dificil să
ştim, în care moment împă ratul înceta s ă mai fie un suveran de drept divin ş i
devenea ceea ce putem numi în mod general „tiran”. Defini ţia tiraniei este vag ă ş i
fluctuant ă. A fi un împă rat tiran desemna mai întâi pe cel care împiedica respectarea
prescrip ţiilor religioase, un exemplu în acest sens fiind ereticii. Pe de alt ă parte,
infrac ţiunile de ordin disciplinar, mai puţ in grave, puteau conduce de asemenea la
tiranie. Pe parcursul crizei tetragamice dup ă ce interzicea lui Leon al VI- lea accesul
în catedrala Sfânta Sofia, Nicolae Misticul adăuga şi o serie de sanc ţ iuni
suplimentare, în eventualitatea în care împă ratul ar fi avut un „comportament
tiranic”; în acelaş i sens, suveranii de mai târziu care au dus o politic ă unionist ă , au
fost de asemenea considera ţi tirani. Pân ă la urm ă actul tiranic ră mânea prin
excelen ţă acela al obţinerii puterii prin violen ţă . Ridicându - se împotriva lui Leon al
V- lea, Mihail al II- lea obţinea tronul prin „tiranie şi împotriva voinţ ei lui Dumnezeu”;
simplele tentative de lovitur ă de Stat ratate, ca cele ale lui Bardas Skleros sau Bardas
Focas din vremea lui Vasile al II- lea, sunt considerate în egal ă măsur ă drept acte
445 Vezi H. AHRWEILER, L’idéologie politique de l’Empire byzantin , Paris, 1975.
446 A. DUCELLIER, Op.cit.p. 129.
180

tiranice. Mai putem adăuga şi faptul c ă simpla încredin ţ are a puterii unor
iresponsabili, ce o vor deturna de la cursul adevă rat, căpăta un aspect culpabil.
Maniera cea mai simpl ă de a deveni tiran rămânea îns ă aceea a abuzului de
putere fa ţă de subiec ţ ii pe care- i conduci: ascunderea proviziilor alimentare de care
s- a fă cut vinovat Nichifor II Focas reprezenta „un act tiranic îndreptat împotriva
cetăţ enilor”. De fapt, actul tiranic pentru bizantini era sinonim cu noţ iunea de exces,
de lips ă de măsur ă; noţiunea poate fi neclar ă, dar fundamental ă şi evident ă în
mentalitatea greac ă , impunând omului anumite limite naturale, de care acesta ar fi
trebuit s ă ţin ă seama. ”Din momentul în care ieş im din mediul cel drept, spunea Ana
Comnena, şi ne îndrept ăm către extreme, ne îndep ărtă m de virtute”. Chiar ş i Isaac al
II- lea prin veşmintele sale, parfumurile sale, dar mai ales prin abunden ţ a meselor
(ocean de vin ) cădea în excesul ce- l putea conduce la tiranie.
Totuş i lipsa de măsur ă îl lanseaz ă pe om în intreprinderea unor acţ iuni de
for ţă, iar acest aspect este adesea întâlnit la Bizan ţ pentru c ă este sinteza a două
reac ţii mentale, diferite la origine, dar care erau de mult ă vreme apropiate; este vorba
despre noţiunea de exces de care am pomenit ş i care corespundea termenului
grecesc de ibris din antichitatea elenic ă (greşeala antic ă a omului care merge prea
departe cu bogăţ ia sau cu puterea şi care sfâr şeşte prin declan ş area geloziei sau a
răzbun ării zeilor) şi greşeala grav ă a creştinilor care pot cădea în pă catul orgoliului.
În acest sens, Alexios Comnenul repro ş a rebelului învins Nichifor Bryennios faptul
c ă „ şi- a uitat propria măsur ă”.
Aceast ă noţ iune de exces, din care provine la un moment tirania este adesea
pus ă în raport cu Dumnezeu: lipsa de măsur ă a unui tiran consist ă în lipsa de
credin ţă fa ţă de providen ţa divin ă . Problemele umane sunt rânduite de Dumnezeu,
care se impune oamenilor prin porunci şi autoritate. Nedreptatea ş i asuprirea sunt
alte dou ă aspecte ale tiraniei pe care Nicetas Choniates le repro şa „majorit ăţ ii
împăra ţilor bizantini”, care nu suport ă bogăţia celorlal ţ i, sacrificând tot ce este nobil
pentru a lăsa frâu liber „dorin ţelor făr ă margini”. În realitate, tirania era considerat ă
o plag ă a umanit ăţii şi o jignire adus ă lui Dumnezeu, care detest ă nedreptatea. „Cine
nu ştie, spunea Nicolae Misticul, c ă Dumnezeu urăş te tirania, iar oamenii din
totdeauna au respins pe tirani ca pe o nenorocire a umanit ăţ ii”. În mod logic, o
asemenea atitudine îndeamna la revolt ă împotriva tiranilor. În cazul unei erezii, „o
tiranie împotriva lui Dumnezeu”, toate izvoarele sub influen ţ a partidelor monahale,
considerau de exemplu asasinatul lui Leon al V- lea Armeanul (813- 820), o pedeapsă
dreapt ă „pentru violarea legii”, de care acesta se fă cuse vinovat. Din acest exemplu
apare şi pericolul unei astfel de concep ţ ii: începând din ce moment tirania devine
evident ă, de când avem dreptul legitim de a o combate? Dac ă fiecare se las ă condus
de o apreciere de ordin personal, atunci nu mai avem de- a face cu o autoritate, că ci
în orice moment, oricine poate decreta, în numele lui Dumnezeu, c ă puterea
imperial ă a deviat de la scopul propus.
Din fericire, Dumnezeu se manifest ă atunci când abandoneaz ă pe un suveran:
cine înţelege sau are posibilitatea s ă vad ă semnele care vin din cer, le poate înţ elege
şi- şi poate explica mai bine de ce un împărat sau vreun dreg ă tor al Statului, a avut
un sfârş it fericit sau nu. Adesea, Dumnezeu arat ă c ă şi- a îndep ă rtat privirea de la
împă rat prin diferite cataclisme naturale, care se abat asupra Imperiului. Astfel,
domnia lui Mihail al II- lea a cunoscut multe semne cereş ti îngrozitoare: cutremure,
incendii, asasinate. În acelaş i timp, împotriva lui Mihail al IV- lea, ajuns la tron prin
asasinarea lui Roman Arghiros, Dumnezeu s- a dezlă nţuit prin invazii de lă custe sau
181

a trimis vise unor apropia ţi ai împă ratului cum a fost cazul unui servitor al
episcopului Pergamului. Explica ţia unor astfel de situa ţii era dat ă chiar de cei care le-
au avut: „toate acestea v ă vin din cauza încălcării poruncilor lui Dumnezeu”.
Cu toate acestea semnul cel mai evident al părăsirii celui care a păcă tuit,
rămânea înfrângerea pe câmpul de lupt ă, proba zdrobitoare c ă împă ratul a fost
pără sit de Dumnezeu. Pentru patriarhul Nichifor, atacul avarilor din 616, era strâns
legat de căsătoria scandaloas ă a lui Heraclie cu una din nepoatele sale. Pentru Mihail
Attaleiates înfrângerile bizantinilor erau urmarea guvern ă rii tiranice a lui Mihail al
VII- lea: “… răul era prezent în toate domeniile, iar mânia lui Dumnezeu s- a abă tut
asupra regiunilor orientale” 447 . În general, orice necaz care venea asupra creş tinilor
era imputat greşelilor împăratului, deoarece basileul era responsabil de toţi creş tinii:
jaful săvârşit de musulmani asupra mână stirii Sfântul Sava din Palestina nu putea fi
decât consecin ţa sus ţinerii ereziei iconoclaste de către Leon al V- lea.
În momentul în care semnele erau evidente, era nevoie de cineva care s ă preia
„iniţiativa revoltei”. Atâta timp cât puterea rezista, chiar ş i atunci când în mod
deschis ea era desconsiderat ă de Cer, popula ţia se mul ţumea cu rugăciunea ş i cu
cererea la Dumnezeu, s ă le trimit ă pe cineva care „s ă fie capabil s ă elimine pe tiran”.
Dac ă un om se simţ ea investit cu o asemenea misiune, el nu putea fi sigur de reuş ita
sa. Singurul mijloc infailibil în cunoa şterea voinţ ei lui Dumnezeu rămînea pân ă la
urm ă riscul aventurii, felul în care aceasta lua sfârş it; dac ă revolta eşua, însemna că
Cerul continua să- l sprijine pe împărat, dac ă reuş ea, autorul ei era considerat noul
ales al lui Dumnezeu. La Bizan ţ reuşita rămânea cea mai solid ă legitimitate, deoarece
reprezenta o aprobare din partea lui Dumnezeu, iar revolta care a condus la izbândă
constituia „o iniţiativ ă sfânt ă” animat ă de „un ţel drept”, căreia uneori i se asocia ş i
patriarhul.
În virtutea misiunii sale divine, împă ratul era decis să- ş i apere tronul
împotriva celor care ar fi dorit să- l ia. De aceea în caz de revolt ă, împă ratul fă cea
totul pentru a rezista atacului, iar atunci când ieşea înving ător, sanc ţ iona prompt
atitudinea trădă torilor. Asa s- a întâmplat cu Botaniates, care dup ă ce l- a învins pe
Bryennios, îşi reafirm ă în faţa învinsului său legitimitatea. Au fost şi situa ţ ii în care
împăratul ajungea să- şi dea seama c ă a pierdut ajutorul lui Dumnezeu, şi renun ţ a la
putere făr ă s ă mai opun ă rezisten ţă. Astfel, în momentul declan şă rii revoltei lui Leon
al V- lea Armeanul, Mihail I îşi reaminte şte de originile obscure ale puterii sale ş i se
crede blestemat de Dumnezeu, abdicând făr ă rezisten ţă . De asemenea, el a trimis
insemnele imperiale rebelului şi s- a retras la o mănăstire, convins c ă nu fàcea decât
s ă accepte „evenimente dorite de Dumnezeu”.
În privin ţa lui Nichifor al III- lea Botaniates (1078- 1081), el reprezint ă tipul
suveranului care vrea s ă arate pân ă la căpăt c ă este ajutat de Dumnezeu, chiar ş i
atunci când era practic pierdut. Aşa cum rezistase revoltei lui Bryennios tot aş a a
rezistat şi celei a lui Alexios Comnenul, dar a încetat orice rezisten ţă ş i a abdicat în
momentul în care şi- a dat seama c ă Dumnezeu nu mai este de partea sa. Sentimentul
de a fi în orice clip ă abandonat de Dumnezeu, i- a determinat pe unii suverani s ă se
îndoiasc ă de capacit ăţile lor reale, considerându - se respin şi chiar ş i atunci câd nu
era cazul. Mihail al VII- lea avea presentimentul unei revolte şi în prezen ţ a întregii
Curţi, se compara adesea cu profetul Iona, cerând ca şi acesta „s ă fie aruncat în
mare”.
447 IBIDEM.
182

O asemenea resemnare poate fi explicat ă prin părerea c ă atunci când
Dumnezeu şi- a manifestat dezacordul, încercarea de a rezista nu numai c ă ar fi
inutil ă, dar ar constitui şi un sacrilegiu, prin rezisten ţ a la voia lui Dumnezeu. Acela
care se aga ţă cu toat ă puterea de tron, atunci când este abandonat de Dumnezeu,
înseamn ă c ă lupt ă împotriva Cerului. Printre obstina ţii de putere îl putem men ţ iona
pe Mihail al VI- lea, a cărui rezisten ţă din 1057 părea contemporanilor să i
scandaloas ă: dup ă ce Isaac Comnenul a fost proclamat împă rat, generalul Katakalon
Kekaumenos remarca c ă dac ă s- ar tolera întoarcerea pe tron a lui Mihail al VI- lea –
suveranul dezavuat – atunci din Cer va coborî mânia dumnezeiasc ă , din cauza
violării jură mântului depus de Isaac. La rândul său, Skilitzes, făcând câteva reflec ţ ii
asupra aceluia şi episod, afirma c ă prin rezisten ţa sa repetat ă, chiar ş i atunci când
armata, poporul şi Biserica l- au abandonat, suveranul a pierdut ş i singura
compasiune care îi mai rămânea dup ă pierderea tronului: Împărăţ ia lui Dumnezeu.
Prin neascultare de voinţ a lui Dumnezeu, Mihail al VI- lea risca să- şi piard ă ş i
sufletul.
Aşa cum Dumnezu d ă puterea, tot El o poate lua, creştinul având datoria să
urmeze voia Sa. În faţa acestei porunci atât de importante nu mai exista ataş ament
politic sau social. A fi fidel sau a fi credincios însemna la Bizan ţ s ă fii ală turi de
Dumnezeu. În lumina unei astfel de mentalit ăţi înţelegem mai bine formula folosit ă
de Alexios Comnenul atunci când îl abandoneaz ă pe Mihail al VII- lea şi se alătur ă lui
Botaniates : „aşa cum i- am păstrat lui o credin ţă făr ă reţinere, tot aşa îţi voi păstra ş i
ţie ataş amentul meu deplin”.
Acesta este paradoxul puterii politice bizantine: făr ă ajutorul divin pe pă mânt,
puterea imperial ă, sub aparen ţa absolutismului, masca o lips ă total ă de autonomie,
iar omnipoten ţa împă ratului nu avea drept echivalent decât fragilitatea sa. Eforturile
depuse pentru ieşirea din aceast ă dilem ă putea lă sa impresia unui sistem politic
uneori incoerent, ce va putea fi îns ă contrazis de încerc ă rile de conciliere între legile
dumnezeie şti şi cele omene şti.
Mijloacele de combatere a tiraniei
În mod paradoxal Biserica a fost cea care a limitat în mod constant acţ iunile
uneori excesive ale teocra ţiei imperiale. Concuren ţa dintre împă rat şi Biseric ă a fost
la un moment dat inevitabil ă, deoarece primul era „locţ iitorul lui Dumnezeu pe
pământ”, iar Biserica, prin intermediul călugărilor sau patriarhilor mai ambi ţioş i, în
calitate de aleşi ai lui Dumnezeu, pretindeau în unele cazuri c ă nu depind de nici o
autoritate terestr ă. Pe de alt ă parte, toţi îi recuno şteau basileului dreptul de a
interveni în problemele biserice şti. Cei mai riguro şi admiteau c ă împă ratul are
obliga ţia s ă supravegheze respectarea legilor care guverneaz ă atât Biserica cât ş i
Statul: pentru Teodor Studitul, Nichifor I (802- 811) ajunsese s ă ocupe tronul
Imperiului „nu numai pentru a se ocupa de problemele temporale care fuseser ă ră u
administrate pân ă atunci, dar ş i pentru a redresa Biserica în cazul în care acest lucru
s- ar impune”. Aceast ă putere de ordin disciplinar putea merge foarte departe
ajungând pân ă la imixtiune în cazul alegerii patriarhului: în ciuda unor reguli de
183

principiu, împă ratului i se recuno ştea şi dreptul absolut de a desemna pe patriarh 448 .
De asemenea, prin calitatea sa de reprezentant al lui Dumnezeu pe pă mânt, era o
binefacere, o harism ă a suveranului de a oferi creştinilor un conduc ă tor spiritual
demn de ei. În privin ţa desemn ării patriarhului, ea era adesea considerat ă ca un act
de inspira ţie divin ă: Dumnezeu este cel care sugereaz ă lui Leon al VI- lea alegerea lui
Nicolae Misticul (901- 907 şi 912- 925), a cărui numire era considerat ă drept o
binefacere deosebit ă ( haris ), pentru care poporul îi este dator împă ratului. Atunci
când a numit un nou patriarh, Ioan I Tzimiskes (969- 976) şi- a permis s ă declare fără scrupule: ”eu însumi l- am urcat pe scaunul patriarhal”. În unele cazuri se ajungea ş i
la numirea unor episcopi de către împărat, în ciuda faptului c ă alegerea se fă cea de
că tre sinod şi confirmarea era făcut ă de patriarh. Nichifor Focas a decretat la un
moment dat c ă episcopii nu puteau face nimic făr ă ordinul său. În sfâr ş it, puterea
disciplinar ă a împăratului avea şi alte consecin ţ e: el singur putea convoca Sinoadele
Ecumenice 449 .
Cu aceste prerogative, împă ratul îşi permitea de multe ori s ă intervin ă în
materie de dogm ă. Aşa au făcut Justinian I, împă raţ ii iconocla ş ti, Manuel Comnenul
(1143- 1180) sau Ioan Cantacuzino. Nicetas Choniates spunea c ă „prin preten ţ iile lor
de infailibilitate în domeniul religios, împă raţ ii ajungeau s ă devin ă exege ţ i ai
dogmelor, judec ători ş i arbitri, iar uneori chiar opresori ai celor care nu erau de
acord cu ei”. Chiar dac ă asemenea interven ţ ii erau considerate a fi ilegale, era admis
principiul conform căruia „harisma suveranit ăţ ii nu era prea departe de cea a
preo ţilor”.
La aceste „imixtiuni”, Biserica răspunde destul de nuan ţ at. În materie de
dogm ă, răspunsul ei era clar, condamnând unanim orice ingerin ţă în acest domeniu:
pentru Teodor Studitul ar trebui separate problemele biserice ş ti, care sunt rezolvate
de preo ţi, de cele profane, care constituie domeniul împă ratului. Respectul acestei
distinc ţii devine elementul esen ţial al jură mântului pe care împăra ţ ii îl vor depune
înc ă din secolul al V- lea. Anastasie I (491- 518) jurase „s ă nu aduc ă atingere nici
Bisericii, nici legii”, un jură mânt asem ănător fiind practicat ş i în secolul al XIV-lea de
către Andronic al II- lea în 1303 (depune jură mânt patriarhului Atanasie). Prin
urmare, chiar dac ă asist ăm la unele abuzuri, dogma nu a fost niciodat ă atins ă în mod
serios de interven ţiile împă raţ ilor. Pe de alt ă parte, acest gen de „manevre” de- a
lungul secolelor au devenit tot mai rare, încât Ioan al VI- lea Cantacuzino ajunge să
spun ă în 1367 „c ă împă ratul nu are nici un amestec în materie de credin ţă”.
Din partea împă ratului era mult mai dificil de obţinut angajamentul păstr ă rii
unor limite în materie de disciplin ă: era nevoie de aducerea aminte a faptului că
Biserica era o institu ţie de ordin divin. Desemnat de împărat, patriarhul ră mânea
pân ă la urm ă alesul lui Dumnezeu şi era numit „prin harul dumnezeiesc” aş a cum
era men ţionat
în formula de intronizare 450 . De altfel, atunci când suveranul îl numea
pe patriarh fàcând uz de propria sa autoritate, toat ă lumea admitea principiul
conform că ruia cel ales era impus de suveran, dar „Dumnezeu fusese cel care- i
inspirase alegerea”. De asemenea, patriarhii refuzau întotdeauna ideea c ă ar fi
datorat ceva autorit ăţii umane: pentru Nicolae Misticul nu „acţiunea uman ă ” l- a
448 H.G. BECK, Kirche und Klerus im staatlichen Leben von Byzanz , în Revue des études byzantines”, 24,
1966, p 1- 24.
449 A. HOHLWEG, Bischof und Stadherr im frühen Byzanz , în Jahrbuch der österreichischen
Byzantinistik , 20, 1972, p. 51- 62.
450 Mai multe detalii în H.G. BECK, Geshichte der orthodoxen Kirche im byzantinischen Reich,
Göttingen, 1980.
184

promovat pe tronul patriarhal, ci Hristos, afirma ţie regăsit ă şi la rivalul să u Eutimie,
care adaug ă: „nu oamenilor datorez ceea ce sunt, ci voinţ ei lui Dumnezeu”. Fiind
vorba de un dar al lui Dumnezeu, patriarhatul nu putea fi revendicat decât tot de
Dumnezeu.
În privin ţa călugărilor, aceştia au mers şi mai departe considerându - se scuti ţ i
de orice obliga ţie fa ţă de Stat şi legile sale. Ales senator, acela ş i Eutimie pe care l- am
pomenit deja, nu venea niciodat ă la Constantinopol, aş a cum consemna unul dintre
miniş trii vremii, Zautzes. Tot el spunea c ă putem fi orbi şi făr ă îndrum ă tor atunci
când nu respect ăm învăţăturile evanghelice, apostolice şi scrierile Sfinţilor Părinţ i. În
acest sens el a avut mai multe interven ţii în guvern, căutând să- l influen ţeze ş i pe
ministrul lui Leon al VI- lea, Stylianos Zautzes. Monahii erau de pă rere, la un moment
dat, c ă Statul nu ar trebui s ă aib ă legi proprii, func ţ ia sa limitându - se la
supravegherea aplică rii legilor religioase. Protestele violente ale ministrului ş i ale
împăratului împotriva amestecului călugărilor în afacerile Statului ne arat ă c ă aceş tia
îşi dădeau seama de pericolul punerii sub tutel ă a puterii temporale. Faptul devine ş i
mai explicit în momentul în care împăratul era legat de Biseric ă printr- un un
jură mânt: el depunea un jură mânt la care se adăuga ş i momentul în care el primea
coroana din mâna patriarhului, cel care nu trecea prin acest ceremonial fiind
considerat ilegitim. Deci, puterea religioas ă dispensa mai mult sau mai puţ in puterea
politic ă, acordând Bisericii o influen ţă deosebit ă asupra autorit ăţ ii temporale. Putem
spune c ă dac ă vreun ministru ar fi sugerat împă ratului destituirea patriarhului,
măsura ar fi antrenat anatema asupra suveranului încoronat de cel destituit 451 .
Astfel Biserica aducea unele restric ţ ii puterii imperiale, ea reprezentând o
adevă rat ă „enclav ă” în cadrul Imperiului fa ţă de care este deosebit de ermetic ă ,
jucând uneori chiar şi rolul de refugiu pentru cei care încă lcau legea. Biserica putea
merge chiar şi mai departe: cu răbdare ea căuta s ă acapareze uneori puterea
temporal ă. Ierarhia superioar ă dorea s ă participe la guvernare, mai ales când în
frunte se găsea un patriarh energic: pentru Nicolae Misticul faptul c ă împă ratul nu- l
ţinuse la curent cu inten ţiile sale privind o expedi ţ ie împotriva bulgarilor, constituia
un fapt scandalos. „Ca episcop, spunea el, am un cuvânt de spus în deciziile care
trebuie luate” 452 . De aici şi pân ă la ideea c ă împăratul nu este decât o creatur ă a
Bisericii, nu mai era decât un pas, patriarhul Mihail Cerularie în secolul al XI- lea fiind
reprezentantul elocvent al acestei tendin ţe. Când Isaac Comnenul pretindea c ă nu va
mai asculta de sfaturile sale, Mihail îi declara făr ă ambiguitate : ”Eu sunt cel care team
creat, eu voi fi cel care te voi distruge”. La puţin timp dup ă ce a rostit aceste
cuvinte, acela şi patriarh se încălţ a cu sandale de purpur ă, sub pretextul „c ă nu este o
aşa de mare diferen ţă între arhierie şi
suveranitate”.
Alături de patriarh şi Sinodul se gândea la o eventual ă asociere în privin ţ a
deciziilor ce trebuiau luate în Stat. Putem spune c ă Biserica îşi permite uneori să
practice o politic ă contrar ă aceleia a împă ratului chiar ş i în domeniul afacerilor
externe: patriarhul Cerularie a fă cut totul pentru a împiedica în 1054 tentativele de
alian ţă dintre Constantin Monomahul şi Roma. Mai târziu, odat ă cu slă birea
progresiv ă a puterii imperiale, acest tip de politic ă extern ă a progresat: în timp ce
Ioan al V- lea fă cea mari eforturi pentru realizarea unirii cu Roma, patriarhul Calist
era adeptul unei politici ortodoxe stricte.
451 A. DUCELLIER, Op.cit., p. 141.
452 IBIDEM.
185

Vedem c ă este absurd s ă vorbim de ceea ce unii au numit „cezaropapismul
bizantin” 453 . Niciodat ă puterea temporal ă nu a absorbit autoritatea spiritual ă ş i nici
invers. În realitate, plasate în mâini diferite, cele dou ă au ră mas mereu independente.
Avem de- a face deja cu un proiect al „teoriei celor dou ă puteri”, pus ă la punct în
secolul al IX- lea sub influen ţa lui Fotie, care făcea din patriarh şi împă rat, părţ ile cele
mai importante ale Statului, garan ţie a înţelegerii între puterea imperial ă ş i cea
religioas ă. Prin aceasta nu se punea problema separ ării dintre spiritual ş i temporal,
deoarece administrarea Imperiului lui Dumnezeu cerea colaborare ş i armonie între
cele dou ă, deci influen ţa reciproc ă nu numai c ă era acceptabil ă ci şi absolut necesar ă.
O alt ă metod ă de lupt ă împotriva abuzurilor cu caracter tiranic erau ideile de
libertate şi legalitate moştenite din lumea greco- roman ă. Ideea teocratic ă nu era
suficient de puternic ă la Bizan ţ, încât s ă elimine orice opozi ţie. În aceast ă privin ţă ,
opozi ţia la Bizan ţ era înainte de toate conservatoare, aşa cum ne arat ă ş i elogiul
fă cut de Psellos lui Mihail al IV- lea (1034- 1041): „cea mai mare parte a suveranilor
abrog ă legea dat ă de predecesorii lor ş i destituie senatori, meritul lui Mihail al IV- lea
constând în faptul c ă nu a fàcut nimic”. Opozi ţia se pare c ă era un fapt normal la
Bizan ţ, adesea chiar masiv ă. Arethas de Cezareea spunea c ă „numai o minoritate
sus ţinea puterea aflat ă la conducere, în timp ce majoritatea o tolereaz ă ”. În alte
cazuri nemul ţ umirea se manifesta violent, ca în cazul lui Alexios al III- lea când
popula ţ ia declara: ”nu mai suport ăm s ă fim guverna ţi
de Comneni”.
O asemenea opozi ţie este de altfel justificat ă şi de tradi ţia creştin ă care a
recunoscut şi a încurajat critica moral ă a puterii imperiale. De asemenea, bizantinii
formulau critici deosebit de violente şi de îndră zne ţe la adresa puterii, încât aceast ă
atitudine pare extraordinar ă şi astă zi. „Pentru majoritatea împăra ţ ilor romani,
spunea Nichita Choniates, este absolut intolerabil ca ei s ă se mulţ umeasc ă numai cu
domnia, cu obţinerea de venituri, cu folosirea bunurilor publice ca ş i cum ar fi ale
lor, cu tratarea oamenilor liberi ca şi cum aceştia ar fi sclavi; dac ă nu- i consider ă m
ca fiind întelep ţi, dac ă nu apreciem eroismul lor, dac ă înţ elepciunea lor nu este
comparat ă cu cea a lui Solomon, dac ă nu vedem în ei nişte adevă raţi dogmati ş ti,
cunosc ători infailibili ai lucrurilor dumnezeie şti şi omene ş ti, atunci ei se simt
ofensa ţi” 454 .
Acest citat demonstreaz ă c ă se putea folosi un limbaj destul de liber la adresa
împă ratului. Un suveran destul de autoritar cum a fost Manuel I (1143- 1180) s- a
văzut nevoit s ă accepte repro şurile dure ale solda ţilor să i, care- l învinuiau de
înfrângerea de la Myriokefalon din 1176. Cu toate c ă împăratul are o misiune divin ă ,
aceasta nu- l împiedic ă s ă aibe slăbiciuni ca toţi oamenii. De aici ş i numeroasele
critici cu privire la diversitatea formelor de adora ţ ie. Arethas de Cezareea, considerat
totu şi un bun curtezan, nu era de acord cu obiceiul persan al prostern ă rii pe care el îl
consider ă barbar si nedemn pentru eleni. Mihail Psellos sublinia lipsa de sinceritate,
iar Fotie punea accentul pe ataş amentul ce trebuia s ă existe între cel care guverna ş i
guverna ţi.
În istoria Bizan ţului a existat un num ăr important de împăra ţ i, care au încercat
s ă fie cât mai apropia ţi de supu şii lor: Constantin al X-lea (1059- 1067) se fă cea
cunoscut supu şilor prin dreptate fa ţă de ei, în timpul reconstruirii cetăţ ii Dorileea
453 G. DAGRON, Empereur et prêtre Etude sur le “césaropapisme” byzantin , Paris, 1996; D.J.
GEANAKOPOLOS, Church and State in the Byzantine Empire: a Reconsideration of Cesaropapism , în
Church History , 1965.
454 A. DUCELLIER, Op.cit. p,142.
186

din 1176, Manuel Comnenul a dat exemplu solda ţilor să i printr- un gest plin de
umilin ţă: că ra pietre cu spatele. Contactul direct cu oamenii era de asemenea
apreciat chiar şi atunci când cel în cauz ă avea multe defecte: incapabil, la ş , Alexios al
III- lea (1195- 1203) era iertat pentru c ă ştia să- şi
apropie oamenii.
Originea divin ă a puterii rămâne indiscutabil ă , dar nu poate fi uitat nici
fundamentul terestru, chiar dac ă prin aceasta se exprima de fapt tot voinţ a divin ă .
Pentru Psellos autoritatea imperial ă se sprijinea pe 3 fundamante: poporul, Senatul ş i
armata. Rolul acesteia din urm ă era eviden ţiat în chip deosebit: faptul c ă în aceast ă
institu ţie, în virtutea tradi ţiei romane, majoritatea vedeau o surs ă incontestabil ă de
putere, mul ţi dintre împăra ţ ii bizantini proveneau din sânul ei (Nichifor II Focas,
Alexios al III- lea). Acelaşi Psellos spunea la un moment dat c ă armata ră mâne „nervul
romanilor”. Făcând dovada aceluia ş i conflict uneori profund, bizantinii au avut unele
„probleme” în distinc ţia pe care erau nevoi ţi s ă o fac ă între idealul antic al chipului
de „împă rat războinic” şi dreptul divin ce presupunea o deta şare fa ţă de anumite
acţ iuni exclusiv materiale. În momentul în care Roman Diogene se expune în cursul
bătăliei de la Mantzikert din 1071, Psellos aminte şte c ă gestul să u a atras batjocura
celor care considerau c ă în astfel de situa ţii un şef trebuie s ă rămân ă departe, rolul
său limitându - se numai la ordine.
Mai mult decât armata, poporul constituia în realitate principalul fundament al
puterii terestre. Chiar dac ă era mândru de originea sa nobil ă, Nichita Botaniates ş tia
c ă datoreaz ă autoritatea sa „oamenilor din popor”, „celor din pieţ e”. Dup ă ce a
exilat- o pe împă răteasa Zoe, Mihail al V- lea se gândea s ă adune şi s ă conving ă nu
numai Senatul, dar şi pe reprezentan ţii poporului, ca măsur ă de reconcilere
ulterioar ă „cu popula ţia
capitalei”.
De partea sa, poporul îşi cuno ştea puterea şi ştia s ă se serveasc ă de ea: în
definitiv poporul este cel care a provoacat căderea lui Mihail al V- lea (1041- 1042) ş i
tot el este cel care o împiedic ă pe Zoe (1042), cu prilejul revenirii sale, s ă o înlă ture
pe sora sa, Teodora. Cu timpul îns ă, vocea poporului a fost tot mai puţin ascultat ă ,
fapt demonstrat în 1195 când oamenii sunt resemna ţi s ă vad ă c ă Alexios al III- lea
depindea exclusiv de dorin ţa armatei. Poporul bizantin nu a cerut niciodat ă să
exercite singur puterea: Attaleiates ne spune c ă în momentul căderii lui Mihail al VII-
lea (1071- 1078), poporul se adun ă dând impresia c ă „exercit ă puterea democratic ă ”,
dar scopul nu era decât alegerea unui nou împă rat, Botaniates. De fapt bizantinii
(poporul) au avut întotdeauna un sim ţ ascu ţit al legalit ăţii ş i chiar al legalismului,
încât se simţ eau pierdu ţ i atunci când aceste forme nu erau respectate: în 1057
poporul cerea neîncetat lui Mihail al VI- lea (1057) să - i arate textul prin care îl
recuno ştea pe Isaac Comnenul drept succesor şi aceasta pentru c ă nu dorea s ă fie
considerat c ă a jurat strâmb aclamându - l pe Isaac.
În realitate, limitarea puterii imperiale era provocat ă mai puţ in de brutalitatea
necontrolat ă a poporului, care nu avea ca rezultat imediat decât înlocuirea unui tiran
cu altul, ci de sensul implicit al legalit ăţ ii care impunea actelor despotice o
contradic ţie permanent ă. În înţelesul obişnuit, puterea suprem ă este de fapt o
autoritate legal ă şi aceasta pentru c ă împă ratul este personificarea legii, iar în cazul
exceselor tiranice riscul este de a se nega pe sine însuş i. ”Ca om, spunea
Kekaumenos, împăratul este supus legilor care garanteaz ă pietatea” 455 . Cea mai
important ă lege în acest sens era cea care stabilea succesiunea la tron: chiar dacă
totul vine de la Dumnezeu, bizantinul era convins c ă luarea prin violen ţă a tronului
455 IBIDEM, p. 143.
187

nu era un fapt legal; de aceea Isaac Comnenul va abdica tocmai din cauza
remu şcărilor „pentru c ă dobândise tronul făr ă s ă respecte legea”, în favoarea
succesorului său, Constantin al X- lea, care spera s ă ajung ă la putere „în condi ţ ii
legale”. Pe de alt ă parte, în momentul în care ajunge la putere, împă ratul nu poate
face ceea ce vrea: printre legile nescrise, el trebuia s ă respecte ş i pe „cele ale
Imperiului Roman”, sau pe cele deja existente. El avea dreptul s ă le ş i interpreteze
ajutat îns ă de juriş ti, făr ă posibilitatea luă rii unei decizii personale. Acest lucru era
posibil numai atunci când nu existau prevederi legale, cu condi ţia respect ă rii
dreptului cutumier, tipic grecesc, care nu a încetat s ă coexiste cu dreptul roman
scris. Împăratul putea face chiar legi, îns ă cu respectarea fondului legislativ anterior,
ceea ce interzicea editarea unor legi arbitrare sau prea îndep ărtate de legisla ţ ia deja
existent ă.
Bizantinii nu au uitat niciodat ă principiile fundamentale ale Statului, ş i anume
distinc ţia care trebuie făcut ă în cazul împăratului, între autoritatea sa public ă ş i
persoana privat ă, confuzie care risca s ă duc ă la tiranie. Suveranul nu avea dreptul să
confunde finan ţele Statului cu propriul să u buzunar. În acest sens, Alexios Comnenul
era acuzat de Zonaras c ă „nu mai merit ă numele de basileu” 456 .
În virtutea acelora şi principii, pare anormal ca împăratul în func ţie s ă dispun ă
dup ă bunul său plac de tron. Decizia lui Monomahul de „a alege el însu şi un împă rat
care să- i succead ă ”, apare în viziunea lui Attaleiates ca un exces de putere. Bizantinii
erau de asemenea convin şi c ă fiecare împărat era investit cu datorii fa ţă de întreaga
comunitate, pe care nu putea s ă le ignore şi cu atât mai puţin s ă se sustrag ă . În
privin ţa func ţionarilor statului, de care depindea binele public, atribu ţ iile lor nu
puteau deriva din simpla fantezie imperial ă . Pentru Psellos generozitatea lui Mihail al
VI- lea, care promova pe fiecare mai degrab ă la întâmplare „era pur şi
simplu haos”.
Constrâns de Biseric ă, armat ă, popor şi legi, scrise sau nescrise, împă ratul care
trebuia s ă se team ă c ă într- o zi risca s ă fie abandonat de Dumnezeu, sfârş eş te prin a
fi mai degrab ă un om fragil. Pentru a promova ordinea ş i stabilitatea în Imperiu era
nevoie de impunerea unui principiu clar: în treburile statului nu putea fi ales oricine.
Anarhia şi lupta diferitelor facţiuni nu puteau fi îngăduite. Ră zboaiele civile sau
loviturile de Stat aveau drept consecin ţă printre altele şi provocarea unui adevă rat
vid de putere, care ducea la anarhie şi tulbur ări.
Paleologii şi căderea Imperiului Bizantin (1261- 1453)
Cruciadele şi domina ţia latin ă au lă sat Imperiul Bizantin într- o stare de
epuizare economic ă accentuat ă , cu un teritoriu ce reprezenta numai umbra celui din
vremea Comnenilor. La Constantinopol, palate şi cartiere întregi se găseau în ruin ă ,
iar oraş ul îşi revenea cu greu de pe urma celor întâmplate în 1204. Celelalte localit ăţ i
ale Imperiului erau de asemenea imaginea capitalei, speran ţ ele revenirii la
prosperitatea de alată dat ă fiind minime: negustorii vene ţieni ş i genovezi exploatau
la maxim comer ţul cu Orientul grecesc. Imperiul era redus în Asia Mic ă , la teritoriul
Imperiului de la Niceea; în Europa, la Tracia ş i la o parte a Macedoniei: “un corp
debil, slăbit ş i mizerabil, având un cap enorm, Constantinopolul” (Ch. Diehl). De jur
împrejur erau State independente sau ostile: Trebizonda, care pân ă la cucerirea de
456 IBIDEM, p. 151.
188

către turci, a trăit din propriile resurse; despotatul de Epir ş i ducatul Nepratos, State
greceş ti care acceptau destul de greu suzeranitatea bizantin ă. Ducatul Atenei, a
continuat s ă apar ţin ă francezilor, dup ă care a trecut în mâna catalanilor, iar
principatul Moreei a revenit în cele din urm ă Imperiului. În sfârş it, nenum ă ratele
insule şi o mare parte a localit ăţilor de coast ă erau în mâna genovezilor ş i a
vene ţienilor. Ceva mai departe de acest Imperiu dislocat şi aflat în agonie, se gă seau
Statele din Occident, Serbia, Bulgaria şi
turcii.
Aceasta era situa ţ ia în momentul în care trupele lui Mihail al VIII- lea
Paleologul (1259- 1282), au pătruns în Constantinopol. În aceast ă ultim ă perioad ă a
Istoriei Bizan ţului (1261- 1453) distingem dou ă etape: domnia lui Mihail al VIII- lea ş i
cea a succesorilor săi. Anul 1282, când moare Mihail al VIII- lea ş i ajunge la tron
Andronic al II- lea (1282- 1328), a marcat de fapt o ruptur ă înso ţit ă de decaden ţ a
bizantin ă ; Mihail al VIII- lea a avut ca principal obiectiv împiedicarea ofensivei latine
în Orient, activitatea şi succesul politicii făcându- l drept ultimul mare împă rat al
Bizan ţului. Un om singur nu putea îns ă înlă tura cauzele profunde ale declinului unui
Imperiu epuizat, de aceea succesorii săi nu au putut face mai mult decât s ă întârzie
deznod ământul final. Andronic al II- lea (1282- 1328) şi
Andronic al III- lea (1328-
1341) au asistat neputincio şi la creş terea puterii turcilor în Asia. Ioan al V- lea
(1341- 1391), împreun ă cu Ioan al VI- lea Cantacuzino ( 1341- 1355) au vă zut cum
sârbii lui Duşan ajungeau la por ţile Constantinopolului precum ş i primele cuceriri
turce şti în Europa. Sub Manuel al II- lea (1391- 1425) ş i Ioan al VIII- lea (1425- 1448),
progresul turcilor a redus Imperiul la capital ă ş i la împrejurimile acesteia, iar
călătoriile umilitoare ale ultimilor doi în Occident pentru a cere ajutor, au ră mas
infructuoase. “Nu se dorea decât profitul de pe urma mizeriei Imperiului grec,
pentru a- l domina religios, pentru a- l cuceri politic ş i a- l exploata economic”,
spunea Ch. Diehl. Deznod ământul era deci inevitabil ş i a survenit în 29 mai 1453,
când ultimul împă rat bizantin Constantin al XI- lea a murit eroic pe zidurile
Constantinopolului asaltat de turci.
Situaţ ia intern ă şi extern ă a Imperiului
În ultima perioada a Imperiului bizantin, împă raţii au fost nevoi ţi s ă fac ă faţă
unor mari dificult ăţi financiare, introducând noi taxe ş i impozite asupra unor
categorii sociale exceptate pân ă atunci. Din păcate, aceste mă suri nu au putut fi
eficiente într- un Stat al cărui comer ţ se afla în mâna stră inilor. Imperiul nu mai
putea între ţine flota şi pe solda ţii armatei terestre, plătiţ i foarte ră u, fapt pentru care
aveau loc în mod frecvent revolte. Ca întotdeauna la Bizan ţ , disputele religioase au
fost reflexul agita ţiei politice ş i mai ales al disputei în jurul unei eventuale uniri cu
Roma.
Dup ă moartea lui Teodor al II- lea Laskaris (1254- 1258), coroana imperial ă a
revenit fiului său minor, Ioan al IV- lea Laskaris (1258- 1261), regen ţa fiind asigurat ă
de un personaj de condi ţie modest ă, George Muzalon. În faţa acestei situa ţ ii,
aristocra ţia condus ă de Mihail Paleologul a reac ţ ionat violent: Muzalon este asasinat,
iar regen ţa preluat ă de Mihail Palelogul. Acesta provenea dintr- o familie
aristocratic ă, avea sprijinul armatei ş i al clerului, ascensiunea sa datorându - se
meritelor sale şi situa ţiei externe care impunea o conducere ferm ă. Tot acum asist ă m
189

şi la alcătuirea unei noi coali ţii occidentale condus ă de Manfred, regele Siciliei ş i fiul
natural al lui Frederich al II- lea Hohenstaufen, care nelini ştiţ i de consolidarea
Imperiului de la Niceea se asociaz ă cu despotul Epirului, Mihail al II- lea (1237- 1271),
împotriva împă ratului bizantin. Alianţ a a găsit sprijin şi la regele sârb Uro ş I,
nelini ştit şi el de ascensiunea Imperiului bizantin. În ciuda acestor dificult ăţ i, Mihail
al VIII- lea, cu sprijinul fratelui său Ioan Paleologul, a obţinut o victorie strălucit ă în
toamna anului 1259 pe Valea Patagoniei, luându- l chiar prizonier pe principile
Ahaiei. El a fost mai târziu eliberat în schimbul cedării unor localit ăţ i din Peloponez.
În vederea anihil ării unei eventuale contraofensive a vene ţ ienilor, Mihail al VIII- lea a
încheiat în 1261o alian ţă cu Genova, care a permis pătrunderea pe piaţ a bizantin ă a
acestei republici maritime. Genovezii preiau practic în acest fel suprema ţ ia
comercial ă în Orient, deţinut ă pân ă atunci de vene ţieni 457 .
Un alt eveniment deosebit de important a fost încoronarea lui Mihail al VIIIlea
în Biserica Sfânta Sofia de că tre patriarhul Arsenie pe 15 august 1261. Actul
simboliza rena şterea Imperiului bizantin ş i crearea unei noi dinastii care a domnit
aproape 200 de ani. În schimb împă ratul legitim, Ioan al IV- lea Laskaris, a fost
izolat.
Pe plan extern, în aceast ă perioad ă Imperiul bizantin era amenin ţ at de
occidentali: Grecia continua s ă fie sub domina ţ ia latinilor prin despotatele de Epir,
Moreea, Atena, Ahaia, iar despotatele de Epir ş i cel de la Tesalia erau ostile
Imperiului bizantin. De asemenea, în Nordul Peninsulei Balcanice, sârbii ş i bulgarii,
îşi măriser ă regatele în dauna bizantinilor, dar nu erau în stare s ă organizeze acţ iuni
ostile de mare amploare împotriva Imperiului decât printr - o politic ă de alian ţe.
În Occident, inamicul cel mai puternic era regatul Siciliei, care devenise foarte
periculos dup ă moartea lui Manfred, un duşman al papalit ăţ ii, cu Carol de Anjou
devotat scaunului papal. Din acest moment începe o perioad ă de alian ţ e conjucturale
cu sârbii lui Uro ş sau cu bulgarii ţ arului Constantin, împotriva lui Mihail al VIII- lea,
puse la cale de Carol de Anjou. În aceste condi ţ ii, Mihail al VIII- lea s- a dovedit a fi
un bun diplomat, reuşind s ă rezolve dificult ăţ ile în care se afla, mai mult prin
abilitate politic ă decât prin forţ a militar ă. De partea sa l- a avut şi pe regele Franţ ei
Ludovic al IX- lea, cel care prin participarea la cruciada împotriva arabilor, l- a
împiedicat pe fratele său Carol de Anjou s ă atace Constantinopolul. Situa ţ ia
conflictual ă a fost atenuat ă ş i de urcarea pe scaunul papal al lui Grigorie al X- lea
(1271- 1276), cel care în schimbul neutralit ăţ ii lui Carol de Anjou cere lui Mihail al
VIII- lea accelerarea tentativelor de unire.
Tentativele de unire de la Lyon (1274)
În aceast ă situa ţie bizantinii erau în faţ a unei alegeri delicate: fie erau
acceptate condi ţiile latinilor şi astfel era reconstituit ă lumea creştin ă în vederea
înlătur ării pericolului otoman, cu riscul unei evidente disolu ţii într- un creş tinism ce
le devenise deja străin, fie îşi prezervau spiritualitatea tradi ţional ă prin abandonarea
457 Vezi M. BALARD, Etat et la colonisation au Moyen  ge, Lyon, 1989; Idem, La Romanie génoise , 2
vol., Roma, 1978; M. BALARD, A. DUCELLIER, Coloniser au Moyen Âge , Paris, 1995; Fr. THIRIET, La
Romanie vénetienne , Paris- Roma, 1959.
190

oricărei speran ţe de conservare a Imperiului Oriental 458 . Alegând cea de a doua
solu ţie, bizantinii au ales moartea lor politic ă, înfrângerea de către turci ş i au respins
moartea cultural ă ce le- ar fi venit prin unirea cu Occidentul. Mihail al VIII- lea a
încercat s ă conving ă clerul ortodox de necesitatea înfăptuirii unirii cu Roma ş i în
ciuda unei opozi ţii evidente, el a trimis o delega ţie la Lyon format ă din fostul
patriarh Gherman, marele istoric şi om de stat George Acropolites ş i din mitropolitul
de Niceea, Teofan. Între timp, adep ţii unirii l- au câştigat de partea sa ş i pe Ioan
Vekkos, un teolog de frunte care pân ă atunci fusese un adversar al unirii. Chiar dacă
divergen ţele doctrinale nu se agraveser ă, iar dogma roman ă avea unii partizani
precum Ioan Vekkos în secolul al XIII- lea sau pe filozoful Dimitrios Cydones în
secolul al XIV- lea, bizantinii aveau mari rezerve în privin ţa preten ţ iilor disciplinare
ale Bisericii latine. Lumea ortodox ă, în care rolul sinodului tempera ş i limita adesea
puterea patriarhal ă, nu putea accepta evolu ţia monarhic ă a Romei tot mai evident ă
din secolul al XI- lea. Dac ă recunoa şterea suprema ţ iei teoretice a papei putea fi
admis ă, nu putea fi tolerat ă impunerea unei dogme de către acesta. Chiar ş i
partizanii unirii nu acceptau ca papa s ă devin ă în afara sinodului o autoritate în
materie de credin ţă. Dup ă reforma gregorian ă îns ă, autocra ţia roman ă a respins
ideea unui sinod, singurul loc în care bizantinii ar fi acceptat s ă se realizeze unirea.
Sinonim ă cu supunerea fa ţă de Roma, unirea devenea o afacere pur politic ă , care
urma s ă asigure Bizan ţului sprijinul roman în lupta împotriva duş manului
musulman. Unirea care s- a realizat la Lyon în 6 iulie 1274 nu a fost înţeleas ă nici de
cler, nici de popor: respins ă de Statele grece şti dizidente precum Epirul ş i Tesalia, ea
a fost abandonat ă ş i de fiul lui Mihail al VIII- lea, Andronic al II- lea, în momentul în
care necesit ăţile
politice nu o mai cereau.
Tot raţiuni tactice au condus şi la alte tentaive făcute pe vremea împă raţ ilor
Andronic al III- lea (1328- 1341), Ioan al V- lea (1341- 1391) şi
Manuel al II- lea (1391-
1425). Aceste încerc ări au culminat practic cu o adevă rat ă catastrof ă spiritual ă
pentru Biserica bizantin ă: conciliul de la Ferrara- Floren ţ a din 1438- 1439, care s- a
încheiat cu capitularea în faţa Romei a celor care au semnat unirea. Pentru a înţ elege
dramatismul momentului, trebuie s ă ne imagin ă m deruta în care se aflau bizantinii
în faţa iminentei distrugeri a Imperiului de către Islam şi presiunea financiar ă
exercitat ă de latini: nu aveau bani pentru a se întoarce la Constantinopol 459 . La
acestea se adăugau şi alte presiuni psihologice venite din partea împă ratului ş i a
intrigilor latinizante care urmă reau realizarea cu orice pre ţ a unirii. Sărbă torirea în
1939 de către catolici a jubileului unirii de la Ferrara- Floren ţ a a reprezantat dovada
unei profunde neân ţelegeri a adevă ratei conştiin ţ e ecleziale a Bisericii Ortodoxe.
Faptul c ă Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, nu a semnat actul de unire, l- a fă cut
pe acesta s ă devin ă practic reprezentantul autorizat al credin ţ ei Bisericii Ortodoxe, al
experien ţei şi tradi ţ iei sale. În momentul în care bizantinii au revenit la
Constantinopol, ei au respins unirea care le fusese impus ă, iar că derea Imperiului
câţiva ani mai târziu, elimina în mod tragic raţ iunea acestui act. Imperiul pentru care
unii erau gata s ă sacrifice Ortodoxia, înceta s ă mai existe.
Aceste tentative de unire au consolidat practic separarea: problema unităţ ii
Bisericilor a fost mult ă vreme amestecat ă cu minciuna ş i calculul. Biserica nu
cunoa şte decât unitatea, deci nu poate recunoa ş te un eventual „acord de unire”.
458 Vezi D.J. GEANAKOPOLOS, Emperor Michael Palaeologus and the West, Cambridge, Massachusetts,
1959. Capitolul 11 al acestei lucră rii face se refer ă la unirea de la Lyon din 1274.
459 Vezi J. GILL, Le concile de Florence, Tournai- Paris, 1964.
191

Uniatismul implic ă practic o lips ă de încredere în unitate, o negarea a acţ iunii
harului, care poate anula orice neîn ţelegere. Îndep ărtarea mutual ă a Orientului de
Occident, s- a încheiat printr- o separare complet ă: Orientul ortodox ş i Occidentul
catolic.
Revenind la unirea de la Lyon din 1274, putem spune c ă a fost urmat ă de
unele consecin ţe. Pe plan extern, situa ţia politic ă s- a ameliorat. Carol de Anjou ş i
vene ţienii au fost opri ţ i de la atacul asupra Constantinopolului, iar Mihail al VIII- lea
a obţinut unele victorii pe mare împotriva vene ţienilor.
Pe plan intern, Mihail al VIII-
lea a declan şat o ampl ă acţiune de persecutare a celor care nu acceptaser ă unirea,
închisorile fiind pline acum cu oameni provenind din rândul tuturor claselor sociale.
Dup ă moartea lui Carol de Anjou în 1282, împăratul a scă pat de cea mai grea
ameni ţare din vremea sa, evenimentul diminuând totodat ă şi puterea de acţ iune a
sârbilor şi
bulgarilor.
Imperiul Bizantin sub urmaş ii lui Mihail al VIII-lea.
Primele conflicte cu turcii otomani
Odat ă cu moartea lui Mihail al VIII- lea în 1282, a început practic declinul
Imperiului bizantin. Procesul a avut la baz ă cauze multiple: incapacitatea urma ş ilor
lui Mihail al VIII- lea de a gestiona corespunz ător situa ţiile de criz ă, structura social ă
şi economic ă fragil ă a societ ăţii bizantine, pătrunderea progesiv ă a genovezilor ş i
vene ţienilor pe pieţ ele interne bizantine. Sub urma şul său, Andronic al II- lea (1282-
1328) asist ăm la înmul ţirea problemelor interne. Criza financiar ă l- a obligat să
renun ţe la între ţinerea flotei şi s ă lase apărarea maritim ă pe seama genovezilor,
lucru care se va dovedi a fi o mare greşeal ă : Imperiul bizantin depindea din punct de
vedere economic şi militar de genovezi. Andronic al II- lea a limitat ş i efectivele
armatei terestre, neputând rezista turcilor. Pe plan religios, el a avut o atitudine
diferit ă fa ţă de cea a tatălui să u, fiind un adversar al unirii de la Lyon din 1274. În
acest sens l- a înlocuit pe patriarhul Ioan Vekkos cu Iosif, iar înalţ ii func ţ ionari care
acceptau unirea erau scoşi din func ţie. O măsur ă important ă luat ă de Andronic a
vizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291 el trecând mănă stirile sub
autoritatea direct ă a patriarhului. Protosul Sfântului Munte, care din vremea lui
Alexios I Comnenul era confirmat de împă rat, acum era recunoscut de patriarh. De
asemenea, sub Andronic al II- lea a fost alcătuit ă o nou ă Notitia episcopatum , care
trebuia s ă corespund ă noilor cerin ţe ale timpului, fiind men ţionate în aceast ă listă
Mitropolia Vicinei şi
episcopia Vlahilor.
În mod firesc, slăbiciunile de pe plan intern au condus la o politic ă extern ă
modest ă, în care s- a căutat asigurarea liniş tii prin tratative de pace cu popoarele din
Nord, Sud, Est şi Vest. Cu toate acestea, împăratul Andronic al II- lea a comis o gravă
greşeal ă prin amestecul său în conflictul dintre vene ţieni ş i genovezi din anul 1294.
Iniţial, bizantini au fost ală turi de genovezi, fapt care a condus la un coflict deschis
cu vene ţienii, din care au câştigat cei din urm ă, iar pacea din 1302 era defavorabil ă
bizantinilor. La rândul lor turcii reuşiser ă ca pân ă la 1300 s ă cucereasc ă întreaga
Asie Mic ă şi s ă controleze mai multe oraşe. Instalarea lor în Bitinia, lângă
Constantinopol le- a permis s ă pătrund ă mai uşor în Peninsula Balcanic ă. Pentru a
192

face fa ţă acestui grav pericol, Andronic al II- lea a recurs la mercenari, permi ţ ând
trecerea în Imperiu a cca. 16.000 de alani, care urmau s ă lupte cu turcii. Cu toate
acestea, bizantinii au fost înfrân ţ i, iar Andronic al II- lea a cerut de data aceasta
ajutor catalanilor, condu şi de Roger Flor. Acesta poseda o armat ă de 6.500 de solda ţ i
catalani şi 36 de corăbii, care se angajaser ă împotriva turcilor cu condi ţ ia ca Roger
Flor s ă primeasc ă titlul de mare duce (comandant al armatei bizantine). În 1304
catalanii au pornit o ampl ă campanie împotriva turcilor, încheiat ă cu eliberarea unor
regiuni din Frigia. Dup ă aceast ă dat ă apar neîn ţelegeri între bizantini ş i catalani, iar
dup ă uciderea lui Roger Flor din 1305, într- un complot organizat de fiul lui
Andronic al II- lea, Mihail al IX- lea, se ajunge la jafuri în Thesalia, Macedonia, Tracia
şi Muntele Athos. Catalanii nu au reuşit s ă cucereasc ă Tesalonicul îndreptându - se
către ducatul Atenei unde i- au alungat pe francezi. Timp de 70 de ani Atena ş i Teba
au trecut de sub domina ţia francez ă sub cea a catalanilor. Aceste câteva date ne
arat ă cât de fragil devenise Imperiul bizantin în Peninsula Balcanic ă, situa ţ ie
agravat ă ulterior de războaiele civile dintre Andronic al II- lea şi nepotul să u
Andronic al III- lea 460 .
Războaiele interne dintre cei doi au tulburat viaţa bizantin ă în al treilea
deceniu al secolului al XIV-lea. Era practic începutul unei perioade de lupte civile
care vor continua ş i în deceniul al cincilea al secolului al XIV- lea, contribuind la
dezagregarea Imperiului bizantin, la slăbirea forţ elor sale. Motivele acestui conflict
de familie erau de natur ă personal ă , dominate mai ales de comportamentul
imprudent al nepotului. Printre partizanii lui Andronic al II- lea s- a aflat ş i viitorul
împărat Ioan al VI- lea Cantacuzino 461 . Conflictul s- a încheiat în 1328 cu înfrângerea
şi înlăturarea de pe tron a lui Andronic al II- lea.
În Asia Mic ă, turcii au fă cut progrese notabile, cucerind rând pe rând Brusa în
1326, Niceea în 1329 ş i Nicomidia în 1337. La moartea lui Andronic al III- lea în
1341, ei deveniser ă practic stăpânii Asiei Mici şi fă ceau dese incursiuni în Tracia.
Asemenea sârbilor ei au profitat sub domnia lui Ioan al V- lea (1341- 1391) de luptele
interne ale Bizan ţului: Ioan Cantacuzino care- şi căsă torise fata cu sultanul Orkhan
conta pe ajutorul turcilor în vederea obţinerii tronului, permi ţ ând instalarea acestora
în Tracia ş i oferindu - le un loc pe malul european al Dardanelelor. Din acest moment
turcii nu au încetat s ă intervin ă în problemele interne ale Imperiului. Ei ş i- au
consolidat pozi ţ ia în regiunea Gallipoli, punct de plecare spre Balcani. Murad I a
cucerit Tracia, Filipopoli, Adrianopole, unde practic îşi instaleaz ă ş i capitala ca semn
distinct al ambi ţiilor lor europene. În faţ a acestui pericol, Ioan al V- lea a încercat o
oarecare apropiere de Occident: el se deplaseaz ă la Roma în 1369, acceptând o
mărturisire de credin ţă conform ă cu dogma catolic ă, în care îl recuno ştea pe papă
drept conduc ătorul creştin ătăţii. Acest acord a ră mas la fel de lipsit de perspective
precum cel de la Lyon, dar la întoarcere el a trecut pe la Veneţ ia, unde a fost reţ inut
ca debitor insolvabil. Ioan al V- lea este în cele din urm ă eliberat contra sumei
datorate de către fiul său, Manuel. Turcii ş i- au continuat ofensiva, zdrobind Imperiul
sîrb în bătălia de la Kossovo din 1389 şi trecându - i pe bulgari sub domina ţie.
Ioan al V- lea Paleologul şi
Ioan al VI- lea Cantacuzino
460 Era fiul lui Mihail al IX- lea. Pentru aceast ă perioad ă vezi D. NICOL, The Last Centuries of
Byzantium, 1261- 1453. Londra, 1972. Despre Andronic al III- lea poate fi consultat U.V BOSCH,
Andronikus III Palaiologos. Versuch einer Darstellung der Byzantinische Geschichte in den jahren
1321- 1341, Amsterdam, 1965.
461 D. NICOL, The Family of Kantakuzenos, 1100- 1460 , în Dumbarton Oaks Studies , XI, 1968; G. WEISS,
Joannes Kantakuzenos. Aristokrat, Staatsmann, Kaiser und Mönch , Wiesbaden, 1969.
193

Dup ă moartea lui Andronic al III- lea la 15 iulie 1341, succesor a ră mas Ioan al
V- lea (1341- 1391), fiul său, împreun ă cu mama sa, Ana de Savoia. La rândul să u,
Ioan Cantacuzino, ca apropiat al împă ratului decedat, pretindea rolul de regent.
Aceste preten ţii au dus la formarea unei puternice opozi ţii format ă din Ana de
Savoia ş i patriarhul Ioan Calecas. Cel mai periculos adversar al primului ministru a
fost îns ă Alexis Apocaucos, un bun general, recompensat pentru meritele sale cu
bogăţii şi onoruri. Intrigile interne la care s- au adă ugat pericolele externe au agravat
şi mai mult criza intern ă. Turcii, care ajunseser ă la malurile Asiei Mici, au intreprins
expedi ţii pe ţărmurile Traciei, sârbii
înaintaser ă pân ă la Tesalonic, iar bulgarii
amenin ţau s ă intre şi ei în război. Ioan Cantacuzino reuşe şte totu şi s ă restabileasc ă
pacea cu ajutorul trupelor pe care le recruta pe cont propriu. În acest moment s- a
declan şat în mod deschis un adevă rat război civil: Ioan Cantacuzino se declar ă
împărat la Demotica în 1341, recunoscând totodat ă legitimitatea lui Ioan al V- lea ş i
pe mama sa, Ana de Savoia. Prin aceast ă declara ţie el dorea s ă arate c ă nu lupta
împotriva familiei imperiale, ci împotriva lui Alexis Apocaucos. De partea lui
Cantacuzino erau aristocra ţii şi nobilii din Tracia, precum şi călugării isiha ş ti.
Adversarii proveneau din rândul păturii de mijloc, a claselor de jos ş i dintre
partizanii proocidentali. Războiul civil dintre Cantacuzino ş i Apocaucos era agravat
şi de creşterea puterii sârbilor condu şi de Ştefan Duşan ş i de cea a turcilor. În plus,
interven ţia puterilor străine avea loc într- un moment în care societatea bizantin ă era
divizat ă din punct de vedera religios, iar puterea militar ă era slăbit ă.
Isihasmul, un curent vechi în spiritualitatea bizantin ă, a fost eviden ţ iat de
Sfinţii Simeon Noul Teolog şi Grigorie Sinaitul. Idealul suprem al isiha ş tilor era ca
prin curăţ irea de patimi s ă ajung ă la starea de linişte care s ă permit ă vederea luminii
taborice, de la Schimbarea la Fa ţă. Pentru a atinge acest ţ el monahii luptau cu
patimile lor şi de multe ori alegeau, pentru eficientizare, izolarea. Ei foloseau ş i o
pozi ţie special ă a corpului, îşi potriveau capul cu barba în piept ş i cu privirea spre
inim ă, rostind rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase milue şte- m ă”. Practica ş i
concep ţia c ă lumina taboric ă poate fi văzut ă , a creat o serie de dispute în Imperiul
Bizantin. Au existat oameni care au contestat valabilitatea luminii taborice, printre
aceştia numă rându - se şi călugă rul Varlaam din Calabria (Sudul Italiei). Varlaam îi
numea pe isiha şti în mod ironic, “privitori în buric”, spunând c ă lumina taboric ă nu
este etern ă, deci nu poate fi văzut ă . În acest context apare Sfântul Grigorie Palama,
“campionul” doctrinei isihaste, care aduce o distinc ţie esen ţial ă între fiinţ a divină
(ousia ) şi lucră rile ei ( dinamis ) 462 . Pentru a explica şi mai bine raportul dintre fiin ţă ş i
lucrare, Palama spunea c ă esen ţa soarelui nu poate fi cunoscut ă , dar putem vedea
efectul său. Sistemul isihast împlinea dorin ţ a omului de a se uni cu Dumnezeu,
creând o punte de legătur ă între lumea de aici ş i cea de dincolo. Aceasta era o
nostalgie mai veche a creştinilor, manifestat ă ş i pe parcursul disputelor hristologice.
Isihasmul a fost declarat doctrina oficial ă a Bisericii bizantine în urma sinodului din
anul 1351 de la Constantinopol, iar între 1351- 1356, reprezentantul gândirii
scolastice occidentale, Grigore Akindin, a fost condamnat. Victoria lui Palama din
1351 nu era complet ă pentru c ă Biserica evita s ă condamne pe adversarii
isihasmului. Un obstacol pentru isihasm au fost Ana de Savoia ş i patriarhul Ioan
462 J. MEYENDORFF, Grégoire Palamas et la mistique orthodoxe, Paris, 1959.
194

Calecas; Sfântul Grigorie Palama este arestat ajungându - se ca pe plan religios
Imperiul s ă fie împăr ţit în dou ă grup ări.
În vara anului 1345 a murit la Constantinopol Alexis Apokaukos, lucru care ia
dat posibilitatea lui Ioan Cantacuzino (1347- 1354) s ă obţin ă unele victorii cu
ajutorul turcilor 463 . Pe 21 mai 1346 el a fost încoronat la Adrianopol ca împă rat de
către patriarhul Ierusalimului, fapt care marca legalitatea declara ţ iei de la Demotica
din 1341. Pe data de 3 februarie 1347 Ioan Cantacuzino a intrat triumfal în
Constantinopol, fiind recunoscut ca împărat chiar şi de către adversarii să i. În noile
condi ţii, Ana de Savoia îşi schimb ă atitudinea fa ţă de isihasm, îl depune din scaunul
patriarhal pe Ioan Calecas, pe care- l înlocuie ş te cu Isidor, iar Sfântul Grigore Palama
este scos din închisoare. Instalarea pe tron a lui Ioan Cantacuzino a reprezentat
victoria isihasmului.
Pe plan extern, Ioan al VI- lea Cantacuzino a colaborat chiar ş i cu turcii,
păstrându - şi interesul pentru teritoriile grece şti, atitudine manifestat ă prin fondarea
despotatului de Moreea şi va fi ostil genovezilor. Ostilitatea fa ţă de aceştia din urmă
era justificat ă de taxele de 80% pe care genovezii le încasau de la bizantini pentru
trecerea prin Bosfor. Trupele bizantine sunt îns ă înfrânte în 1349, iar eforturile de
refacere a flotei au fost zadarnice. În 1352 se declan şeaz ă din nou ră zboiul civil
dintre Ioan Cantacuzino ş i Ioan al V- lea Paleologul, încheiat cu abdicarea primului,
în noiembrie 1354. Din acest moment, Ioan Cantacuzino îmbrac ă haina monahal ă , se
retrage la Athos, unde este influen ţat de doctrina isihast ă.
Cu prilejul războaielor civile care au avut loc în aceast ă perioad ă la Bizan ţ ,
întâlnim şi conduc ători dobrogeni aflaţ i sub conducerea lui Dobrotici. El se afla în
fruntea unui despotat care fusese întemeiat între anii 1320- 1322 ş i cuprindea
regiunea numit ă “ ţara Cavernei”, adic ă ţinutul dintre Varna ş i Caliacra. Tot în cadrul
războielor civile de la Bizan ţ din 1346 aflăm şi numele lui Balica, un conduc ă tor
dobrogean, care a intervenit în luptele dintre bizantini prin trimiterea a 1.000 osta ş i
ce urmau s ă lupte sub conducerea lui Dobrotici alături de Ana de Savoia ş i de Ioan al
V- lea. Rolul jucat de Dobrotici este eviden ţiat şi prin faptul c ă el ajunge s ă fie despot
peste un ţinut cuprins între Varna şi Caliacra, iar forma ţiunea sa politic ă devine
foarte important ă în Balcani. În 1386 Dobrotici a murit, iar fiul să u Ivanco scotea
propria moned ă de aur, ceea ce demonstra c ă Statul dobrogean îşi men ţ inea la acea
dat ă independen ţa. Atât Dobrotici cât şi fiul său Ivanco au avut legă turi strânse cu
Vlaicu Vod ă şi cu Mircea cel Bătrân. Situaţ ia Imperiului Bizntin sub ultimii împăraţ i paleologi (1391-
1448)
Domnia lui Manuel II (1391- 1425), urma ş ul lui Ioan al V- lea, a început în
condi ţii deosebit de grele, Imperiul fiind redus practic la capital ă, iar o bun ă parte a
Peloponezului se afla în mâna turcilor 464 . În iarna anilor 1393- 1394, Baiazid l- a
somat pe noul împărat şi pe conduc ătorii statelor slave din Balcani să- i aduc ă
omagiu. “Invita ţia” a fost urmat ă de blocarea Constantinopolului, oprirea
aprovizion ării cu ap ă, astfel încât capitala era asfixiat ă de mizerie. Din 1393, pe
463 În vara anului 1345, Ioan Cantacuzino încheie o alian ţă cu Osman conduc ă torul turcilor osmanlîi,
dându - I de soţie pe una din fiicele sale.
464 P. WITTEK, The Rise of the Ottoman Empire, Londra, 1966.
195

fondul lipsei de unitate dintre diferitele State creştine, turcii au reuşit s ă cucereasc ă
pe rând Bulgaria în 1393, care a rămas sub stă pânirea lor timp de 500 de ani, apoi
Serbia şi Dobrogea. Mircea cel Bătrân a reuşit să- şi păstreze independen ţ a prin plata
unui tribut. Dup ă înfrângerea de la Nicopole din 1396, împă ratul bizantin, profund
descurajat a adresat mai multe apeluri lumii creştine: s- a adresat ruş ilor, papei,
vene ţienilor, regilor Fran ţei şi Angliei. În acest demers al său a întreprins călă torii la
Veneţ ia, la Roma, unde s- a întâlnit cu papa Bonifaciu al IX- lea, merge la Paris, unde
se întâlne şte cu Henric al IV- lea, făr ă a obţine mare lucru. Salvarea a venit îns ă din
Est, mai precis de la conduc ă torul mongol Timur- Lenk sau Tamerlan, care sub
pretextul supunerii de către turci a păstorilor anatolieni, musulmani suni ţi ca ş i ei,
intervin în Asia Mic ă ş i nimicesc armatele otomane la Ankara pe 20 iulie 1402.
Baiazid însuş i este făcut prizonier ş i moare câteva luni mai târziu în captivitate.
Între 1402 şi 1413 asist ăm la o reconstituire a Imperiului edificat de că tre Baiazid.
Procesul a fost influen ţ at profund de luptele dintre cei patru fii ai lui Baiazid
Ilderim, încheiate în 1413. Dup ă ce şi- a eliminat fraţ ii, Mahomed I a ră mas
conduc ătorul sultanatului, fiind îns ă obligat s ă fac ă fa ţă în continuare numeroaselor
revolte, dar mai ales lui Mustafa, un fiu nelegitim al lui Baiazid. Aceast ă perioad ă de
criz ă putea constitui un bun prilej de salvare a Imperiului bizantin de că tre
Occident, cu atât mai mult cu cât Mahomed I s- a arătat mai degrab ă prietenos cu
Manuel. Din păcate irealismul roman, care a apreciat greş it progresul partidului
antiunionist de la Bizan ţ şi din Ţările slave, lunga paralizie a Veneţiei care pân ă în
1437 a luptat împotriva Ungariei precum şi ră zboiul de 100 de ani, care a neutralizat
Franţ a şi Anglia, au premis turcilor s ă se redreseze, făr ă a fi nevoi ţi s ă fac ă fa ţă unui
eventual atac venit din Vest. În acelaş i timp, aceast ă perioad ă a înregistrat ş i un
rezultat pozitiv: Manuel a putut profita de anii de pace pentru a restabilii ordinea în
despotatul Moreei, unde se succedaser ă fratele său, Teodor I şi proprii să i copii,
Teodor al II- lea şi
Constantin al XI- lea.
Mahomed moare în anul 1421, succesor la tron fiind fiul să u, Murad al II- lea
(1431- 1451), care reia practic politica lui Baiazid. Fiul lui Manuel, Ioan al VIII- lea,
asociat la tron din ianuarie 1421, comite o grav ă eroare: încearc ă, făr ă succes, să
pun ă în locul lui Murad pe Mustafa. De aceea, din 1422 Constantinopolul este supus
unui nou asediu, care nu a determinat un eventual ajutor occidental. În prim ă vara
anului 1423, turcii au devastat Grecia, au pă truns pe teritoriul Moreei, iar
Tesalonicul a fost cucerit pe 29 martie 1430. În 1425 Manuel al II- lea Paleologul
moare, tronul fiind preluat de fiul să u, Ioan al VIII- lea (1425- 1448), aria sa de
domnie limitându - se practic la capital ă. Ceilal ţi fraţ i ai săi, Andronic al IV- lea ş i
Teodor al II- lea, conduceau celelalte regiuni care mai existau.
Asemenea tatălui său, Ioan al VIII- lea a încercat de la început s ă fac ă faţă
ofensivei turce şti printr- un ajutor occidental. Dup ă asediul Constantinopolului din
1422, Ioan al VIII- lea vizitase deja în calitate de succesor la tron curţ ile occidentale,
iar în 1431 tratativele de unire dintre cele dou ă Biserici au fost reluate în contextul
în care papa condi ţiona un eventual ajutor militar de finalizarea lor. Practic, în faţ a
ascensiunii turcilor, împăratul Ioan al VIII- lea s- a decis s ă încerce imposibilul:
unirea cu latinii. Tatăl său, care petrecuse ani buni în Occident dup ă ajutoare îi
spusese de altfel c ă “de speriat îi poţi speria pe turci cu gândul c ă ai s ă faci unirea cu
latinii, dar eu nu- ţi dau deloc sfatul s ă faci aşa ceva, pentru c ă nu- i văd pe- ai noş tri
dispu şi s ă găseasc ă vreo modalitate de unire şi înţelegere cu latinii. Team ă îmi este
s ă nu se fac ă schism ă şi mai rea şi atunci iat ă c ă ne- am dat de gol ş i în ochii
196

păgânilor”. Cu toate acestea Ioan al VIII- lea încearc ă , iar în 1431 are loc la Basel un
sinod general, care proiecta unirea cu grecii. Participan ţ ii la acest sinod, au trimis în
1437 delega ţi la Constantinopol, care au încheiat o conven ţie cu trimi ş ii greci pentru
ca ei s ă soseasc ă mai întâi în apele teritoriale ale Italiei şi dup ă aceea s ă se decid ă
locul unde urma s ă se ţin ă sinodul care dorea unirea. Pe data de 18 septembrie 1437,
prin bula Doctoris gentium , papa Eugen al IV- lea a hotă rât transferul sinodului de la
Basel la Ferrara, pe coasta oriental ă a Italiei. În luna noiembrie 1437, Ioan al VIII- lea
Paleologul, înso ţit de fratele său şi de o delega ţie compus ă din aproximativ 700 de
persoane, au plecat spre Italia cu corăbiile puse la dispozi ţie de către pap ă.
Din impun ătoarea suit ă imperial ă mai fă ceau parte: patriarhul ecumenic Iosif
al II- lea care va muri în timpul lucră rilor, Visarion mitropolitul Niceei, favorabil
unirii cu latinii din motive politice, Antonie mitropolitul Heracleei, Marcu Eugenicul
al Efesului, marele adversar al unirii, Dionisie de Sardes, Grigorie Mamas, duhovnicul
împăratului ş i Silvestru Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, cel care
a scris Istoria sinodului unionist de la Ferrara- Florenţ a 465 . Din partea celorlalte
Biserici au participat: mitropolitul Isidor al Kievului, din partea marelui principe al
Moscovei Vasile al II- lea (1425- 1462), Biserica Georgei prin mitropolitul Grigorie al
Georgiei, un episcop şi un laic. Din ţara noastr ă au fost trimi şi la lucră ri: mitropolitul
Damian al Moldovei de neam grec, înso ţit de vicarul său, protopopul Constantin ş i
un delegat mirean, logofă tul Neagoe, probabil locţ itorul Episcopiei sau Mitropoliei
Romanului 466 . Mitropolia Ungrovlahiei, care se îndep ărteaz ă acum de tradi ţ ionalele
legături cu Patriarhia de la Constantinopol, Arhiepiscopia sârb ă de la Ipek sau
Arhiepiscopia de la Ohrida nu au fost reprezentate.
De partea cealalt ă, a latinilor, s- au remarcat la discu ţ ii: cardinalul Iuliu
Cesarini, fost preş edinte al sinodului de la Basel, Ludovic, arhiepiscop de Forli ş i
Ioan de Raguza (Dubrovnicul de astă zi). Lucră rile sinodului au început pe 9 aprilie
1438 la Ferrara, apoi s- au mutat la Floren ţa ş i s- au încheiat cu proclamarea unirii pe
6 iulie 1439. Cu toate c ă unirea părea mai bine realizat ă decât cea de la Lyon,
popula ţ ia Constantinopolului s- a opus iar Marcu Eugenicu nu a semnat actul unirii,
ceea ce l- a determinat pe pap ă s ă spun ă: ”dac ă Marcu nu a semnat n- am fă cut
nimic”. Hotărârile acceptate de împă rat ş i de cei care au semnat actul de unire din
partea ortodoc şilor reflect ă în bun ă parte deruta în care se aflau bizantinii în acele
momente în care turcii amenin ţ au distrugerea Imperiului, iar lipsurile impuneau o
presiune puternic ă din partea latinilor. În afara consecin ţ elor religioase, unirea a
avut şi consecin ţe politice, printre acestea cea mai important ă fiind neîncrederea lui
Murad al II- lea. A urmat o perioad ă de conflicte armate, în care s- au implicat ş i
sârbii, ungurii, românii sau polonezii, încheiat ă cu victoria turcilor de la Varna din
1444. Aceast ă înfrângere a avut consecin ţ e mai grave decât cea de la Nicopole,
descurajând profund lumea creştin ă. În 1446, sultanul Murad al II- lea progreseaz ă ş i
în Sudul Greciei, cucerind regiuni precum Focida şi Beoţia, ajungând pân ă la Munţ ii
Pindului. Singurul care a rezistat mai mult a fost albanezul Skanderberg, mai precis
pân ă la moartea sa survenit ă în 1468. În aceste condi ţ ii, Ioan al VIII- lea moare la
Constantinopol în 1448, tronul fiind preluat de că tre Constantin al XI- lea Dragases,
465 Pr. Prof. Dr. Ştefan ALEXE, Sinodul de la Ferrara – Florenţ a (1438- 1439) ş i participarea Bisericii
Ortodoxe Române , în Ortodoxia , 1989, nr. 4, pp. 19- 28.
466 Despre Damian al Moldovei exist ă mai multe studii, dar noi îl recomand ă m pe cel al Domnului
Prof. Emilian POPESCU, Complet ări şi rectific ări la Istoria Bisericii Moldovei şi la relaţiile cu Bizan ţ ul în
prima jum ă tate a secolului al XV- lea , în vol. Credin ţă şi cultur ă în Moldova , Iaş i, Trinitas, 1995, pp.
125- 147.
197

care dup ă mama sa provenea dintr- o familie sârb ă. În februarie 1451 a murit ş i
Murad al II- lea, iar succesorul să u, Mohamed, va fi cuceritorul Constantinopolului. În
primele zile ale lui aprilie 1453, Mohamed a mobilizat o armat ă numeroas ă sub
zidurile capitalei Imperiului bizantin şi dup ă 7 săptă mâni de asediu, asaltul final
este dat pe 29 mai. În bătălia final ă a murit ş i Constantin Dragases, istoricii afirmând
c ă aceast ă cucerire s- a datorat şi faptului c ă o poart ă a cetăţii rămăsese deschis ă ,
lucru speculat din plin de către turci. Cucerirea oraş ului imperial de pe malul
Bosforului de către Mohamed însemna căderea oficial ă a Imperiului bizantin. Prin
aceast ă victorie turcii realizau un pod între regiunile deţinute în Europa ş i cele din
Asia Mic ă. Posesiunile bizantine, latine sau slave din Peninsula Balcanic ă au fost ş i
ele repede absorbite de că tre acest mare Imperiu. Astfel, Atena cade sub otomani în
1456, despotatul de Moreea în 1456, Imperiul de la Trapezunt în 1461, despotatul
sârbesc în 1456, iar regatul bosniac în 1463. Pân ă la sfâr şitul secolului al XV-lea ş i
celelalte ţări slave precum şi albanezii au avut aceea şi soart ă , astfel încât turcii au
ajuns s ă aibe drept grani ţă de Vest, Marea Adriatic ă.
Căderea Bizan ţului s- a datorat făr ă îndoial ă înbătrânirii institu ţ iilor sale,
lipsurilor unui Stat clădit pe un principiu autoritar şi care nu mai avea forţ a unei
reforme. Căderea sa a avut îns ă şi alte dou ă mari cauze deja pomenite: cruciadele ş i
antagonismul religios dintre Orient şi Occident. Cruciadele au ruinat inutil Bizan ţ ul,
pentru c ă occidentalii au fost incapabili s ă se men ţin ă în Orient. Singura speran ţă
rămânea o posibil ă înţelegere între greci şi latini pentru apărarea creştin ătăţ ii. Toate
eforturile în acest sens s- au lovit de preten ţiile exagerate ale papalit ăţ ii, de
neîn ţelegerea latinilor sau de obstina ţ ia grecilor. Atunci când Imperiul Bizantin a
fost cucerit de turci, dispari ţia sa a lă sat un mare gol în lume. Timp de 11 secole el
jucase un rol important, uneori chiar decisiv în istoria Orientului ş i a Occidentului.
De la Roma, Bizan ţul primise şi conservase moş tenirea lumii antice, în momentul în
care “cetatea etern ă” era amenin ţat ă cu dispari ţia de că tre invaziile barbare. Dintr- o
civiliza ţie păgân ă, decadent ă şi incapabil ă de înnoire, Bizan ţul a reuşit s ă fac ă o
civiliza ţie creştin ă, care s ă răspund ă mai bine nevoilor unei conştiin ţ e exigente.
Elenismului primar căruia i- a asigurat continuitate, limba greac ă fiind în acela ş i timp
simbol şi instrument, Bizan ţul i- a adă ugat roadele unui lung contact cu orientul
persan şi
cel musulman.
Moştenirea bizantin ă s- a transmis prin savan ţii ei, misionari, comercian ţ i sau
solda ţi tuturor popoarelor cu care au intrat în contact; arabii şi turcii au fost ş i ei
influen ţa ţi; popoarele slave le datoreaz ă religia şi institu ţiile, iar dup ă că derea
Constantinopolului, mulţ i savan ţi greci s- au refugiat în Occident, aducând cu ei ş i
foarte multe cuno ştin ţe.
198

Cucerirea Constantinopolului de către turci.
Creştinii sub domina ţia turceasc ă.
Cucerirea Constantinopolului de că tre turci la 29 mai 1453 constituie unul
dintre evenimentele importante ale istoriei universale, iar consecin ţ ele ei se resimt
pân ă astă zi. Declinul Imperiului Bizantin a început din secolul al XII- lea, când
cavalerii occidentali ai cruciadei a IV- a (1202- 1204), manevra ţi de Veneţ ia, pentru
interesele ei comericiale în Orient, au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204.
Moştenirea Bizan ţ ului au râvnit- o pe rând bulgarii, sârbii, latinii, dar mai ales turcii
din Asia Mic ă. Popoarele balcanice, greci, bulgari, sârbi, albanezi, răvăş ite de
naţionalism şi lipsite de unitate în faţa pericolului comun, au că zut rând pe rând sub
domina ţia turcilor. Serbia a fost cucerit ă definitiv în 1459, Bulgaria în 1396, Grecia în
1459- 1460, Bosnia în 1463, iar Egiptul în 1517. Întregul Orient ortodox, cu excep ţ ia
Rusiei, se afla sub jugul islamic, care s- a men ţinut timp de patru veacuri. Aceast ă
perioad ă a marcat profund mentalitatea Bisericii Ortodoxe.
Încercând s ă definim natura jugului turcesc, trebuie mai întâi s ă amintim că
nu poate fi vorba la început de o persecutare generalizat ă a creş tinilor. Atunci când
Mohamed al II- lea a intrat în Constantinopol, dup ă trei zile de asediu, el a instaurat
ceea ce s- a numit la acea vreme „legea şi
ordinea” 467 . Sultanul Mahomed al II- lea nu
era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoa ştea limba greac ă , iar în
iniţiativa de a cuceri Bizan ţul el era stimulat şi de dragostea sincer ă pe care o nutrea
fa ţă de crea ţiile grece şti. Unii istorici au remarcat chiar faptul c ă în suita sa „erau
unii creştini care se bucurau de favorurile sale ş i care- i serveau ca secretari”.
Mahomed se gândea să- şi consolideze Imperiul şi cu ajutorul culturii grece ş ti. În
plus, Coranul chiar dacă - i pomene şte pe creştini ca fiind necredincio şi, recunoa ş te
în persoana lui Iisus un Profet, căruia îi datorau respect. De aceea, dup ă cucerirea
Constantinopolului una dintre primele iniţiative ale turcilor, a fost invita ţia adresat ă
grecilor de a- ş i aleage un patriarh (alegerea l- a vizat pe Ghenadie Scolarul, unul
dintre participan ţii la Conciliul de la Ferrara- Floren ţa). Toţi creştinii erau obliga ţi să
plăteasc ă anual haraciul , aceasta fiind practic singura lor obliga ţie fa ţă de cuceritori.
În schimb, patriarhul se bucura de libertate deplin ă în administrarea Bisericii ş i
nimeni nu avea dreptul s ă se amestece în hotă rârile sale. Persoanele din anturajul
patriarhului, episcopi sau preo ţ i, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit
de impozite. Chiar dac ă jumă tate din bisericile din Constantinopol au fost
transformate în moschei, Poarta nu se amesteca în problemele interne ale Bisericii.
Libertatea de a ţine sărbătorile ş i de a respecta cultul public erau recunoscute;
căsătoriile, înmormânt ările şi alte slujbe puteau avea loc făr ă nici o restric ţ ie.
Celebrarea Paştilor era autorizat ă în toate oraşele şi satele. Într- un cuvânt, Biserica
avea permisiunea de a rămâne Biseric ă, iar creştinii îşi puteau păstra religia.
Nu trebuie uitat îns ă un alt aspect fundamental ş i anume acela privind
statutul creş tinilor în Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu
erau fanatici în materie de religie, creştinismul era credin ţa naţional ă a grecilor, aş a
cum cea mahomedan ă era cea a turcilor. Ca şi în iudaism, de- o manier ă general ă
putem spune c ă islamul nu făcea distinc ţie între societatea secular ă şi cea religioas ă .
467 F. BABINGER, Mahomed II Conquérant et son Temps , Paris, 1954. Lucrarea conţ ine ş i un studiu
despre Murad al II- lea.
199

Institu ţiile civile şi politice ale societ ăţii musulmane, justi ţ ia, legile erau determinate
de islam, nefiind aplicabile celor care nu erau musulmani. Patriarhul devine acum
Milet Paş a sau etnarh , adic ă şeful naţiunii, iar ierarhia bisericeasc ă a fost însărcinat ă
cu administrarea civil ă a popula ţiei creştine. Ea judeca pe creş tini conform legilor
greceş ti, tribunalele sale erau recunoscute de Poart ă, iar sentin ţ ele trebuiau
executate de autorit ăţile turce şti. Creş tinii puteau avea de asemenea propriile lor
şcoli şi propria program ă de învăţă mânt. În mod teoretic, Biserica devenea un fel de
Stat în Stat.
În mod formal, putem considera pozi ţ ia Bisericii în Imperiul turc ca fiind
solid ă, numai c ă nu putem lua în considera ţ ie numai acest aspect. În realitate,
situa ţia Bisericii era adesea dramatic ă, fiind greu de descris toate suferin ţ ele,
umilin ţele sau adevă ratele persecu ţ ii îndurate. Sultanul turc era izvorul tuturor
drepturilor, favorurilor sau defavorurilor şi nu dădea nimănui socoteal ă pentru
acţiunile sale. În filozofia religioas ă a islamului, creştinii erau considerati rayah ,
adic ă un popor cucerit, necredincio şi; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetăţ enie.
Chiar şi Mahomed al II- lea, un om cu un nivel politic şi cultural ridicat, săvârş eş te
unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind atunci când confisc ă patriarhului
Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu puţ in timp mai înainte tot el i- o
acordase 468 . Imperiul otoman va intra în scurt timp într- o perioad ă de declin politic
şi arbitrariu, cinismul şi corup ţia devenind regul ă . Drepturile patriarhului au fost
reduse în mod progresiv; nu- i mai ră mânea decât tristul „privilegiu” de a fi
responsabil al creş tinilor. În sec. al XVIII- lea, 48 de patriarhi s- au succedat într- un
interval de 73 de ani. Unii dintre aceştia au fost depu şi din scaun dup ă care au fost
reaşeza ţi, ajungându - se chiar la reinstalarea unora de 5 ori; mul ţ i au suferit moarte
martiric ă. La rândul lor bisericile erau pâng ă rite, iar Sfintele Daruri profanate. În
secolul al XIX-lea, Turcia, era în plin ă descompunere, numai c ă era în continuare
sus ţinut ă de naţiunile europene, care vedeau în ea o contragreutate în faţ a Rusiei.
Chiar dac ă la un moment dat asist ă m la o serie de reforme prin care sultanii,
încercând s ă europenizeze Turcia, ameliorau într- un fel situa ţia creştinilor, aceş tia
din urm ă au avut de înfruntat noi persecu ţii. La rândul lor, grecii din Turcia ş i din
Constantinopol au plătit insurec ţia greac ă din 1821 prin masacre cutremur ătoare.
Anul 1821 este marcat ş i de martiriul patriarului Grigorie al V- lea, omorât
chiar în ziua de Paşti a anului 1821. A doua jumă tate a sec. al XIX-lea a fost marcat ă
de nenum ărate revolte ale creştinilor şi de represiunea sângeroas ă a turcilor. A fost
o perioad ă de lupt ă deschis ă ş i de masacre. Anul 1861 a reprezentat mai multe
revolte în Bosnia, Herţegovina, Serbia, Ţara Româneasc ă, Moldova ş i Bulgaria; în
1866 asist ăm la o rebeliune în Creta, iar în 1875 la noi revolte în Bosnia ş i
Herţ egovina.
Perioada stăpânirii turce şti a fost marcat ă în istoria Ortodoxiei ş i de o
dezvoltare făr ă precedent a naţionalismului religios. Cauzele pot fi că utate chiar la
Bizan ţ, acolo unde ideea unui „Stat sfânt” avea valoare absolut ă. Numai c ă acest
principiu se născuse ş i se dezvoltase mai întâi sub semnul universalismului roman.
Imperiul multina ţional era conceput ca o depăş ire a frontierelor naţ ionale; era
considerat drept „oikumene ”, „universul locuit”, unit printr - o singur ă lege,
autoritate, o cultur ă unic ă, prin credin ţa în acelea ş i valori. Oricare barbar care ar fi
acceptat cetăţ enia roman ă şi împărt ăşea acelea ş i valori culturale ale elenismului,
înceta de a mai fi un barbar ş i devenea membru deplin al acestui univers, membru al
468 A. SCHMEMANN, Le chemin historique… , p. 299.
200

aceleia şi societ ăţi. Aceast ă viziune ş i acest spirit universalist al Romei a permis
întâlnirea şi alian ţa cu creştinismul, universal prin esen ţă. Dac ă Biserica accepta
alian ţa cu Imperiul şi se plasa sub protec ţia lui, îl şi sfin ţ ea prin binecuvântarea ei,
Imperiul având astfel şi conştiin ţa universalit ăţii
misiunii sale.
Prima bre şă produs ă în acest universalism a fost divizarea Imperiului, care a
avut ca principal ă consecin ţă pierderea componentei occidentale. Chiar dacă
autoritatea Imperiului era nominal recunoscut ă de barbarii stabili ţ i în Occident,
conflictul cu „Vestul” s- a acutizat în timpul cruciadelor. Patriotismul bizantin, care
se alimentase pân ă atunci din visul unui Imperiu universal, s- a transformat în mod
progresiv în naţionalism; sentimentul pozitiv a devenit o pasiune negativ ă , o
respingere a tot ceea ce este străin şi ataşament maladiv fa ţă de ceea ce este al „să u”.
De aceea, în timp ce Bizan ţul se opunea, în virtutea „universalismului” său, orică rei
tendin ţe de separare a Imperiului în mai multe State ş i autocefalii independente, în
realitate el supunea pe slavi unei eleniz ări forţ ate: numirea de episcopi greci,
reticen ţă fa ţă de orice particularism local, îndeosebi lingvistic. Aceast ă atitudine a
dus inevitabil la o divizare a lumii ortodoxe eviden ţiat ă în momentul cuceririi
Constantinopolului de către turci. Paradoxal îns ă, jugul turcesc tindea mai degrab ă
către o restaurare a „universalismului creştin” de la Bizan ţ. Făr ă s ă fac ă vreo
diferen ţă între religie şi apartenen ţă etnic ă, turcii îi considerau pe creş tini ca un
popor condus de patriarhul de la Constantinopol, în calitate de etnarh . Astfel, în
aceast ă perioad ă, puterea imperial ă ajunge s ă treac ă într- un fel în mâinile
patriarhului. Biseric ă şi Imperiu vor desemna de acum aceea ş i entitate: poporul grec,
purt ător al valorilor elenistice. Patriarhul este „aş ezat pe tron … iar episcopii se
înclin ă în faţa lui ca unui Împărat ş i Patriarh”. Patriarhul Noii Rome aflat în
captivitate era privat de libertate, dar nu şi
de autoritate.
201

202

Glosar
Akrites : aleşi dintre solda ţii de elit ă, aveau sarcina de a apăra zonele de frontier ă
(Taurus, Bulgaria). În aceste teritorii ei primeau şi o anumit ă suprafa ţă de pă mânt,
ceea ce le permitea s ă intre în contact cu popula ţiile din afara grani ţ elor Imperiului.
În acest mediu marginal a luat naştere epopeea lui Vasile Digenis Akrites.
Allelengyon : sistem fiscal prin care împă ratul Vasile al II- lea (976- 1025) obliga pe
dynatoi s ă plăteasc ă impozitul vecinilor rău platnici, făr ă s ă beneficieze de dreptul
de preem ţiune
asupra terenurilor.
Anthropoi kaloi : principalele elemente ale elitei urbane care în perioada secolelor
XIII- XV, constituiau anturajul guvernatorului oraş ului.
Apocrisiar : trimis, sol.
Anthypatos : la început era o simpl ă traducere a cuvântului proconsul , care în
vremea lui Justinian devine o demnitate; dup ă perioada iconoclast ă, obţ inerea
acestui titlu era indispensabil ă pentru exercitatea puterii juridice de că tre strategul
unei theme.
Arhonte : este un cuvânt cu sensuri multiple. În secolele VII- VIII, el desemna pe
responsabilii deta şamentelor maritime locale, dar se aplica ş i acelor persoane care
reprezentau autoritatea public ă. La sfârş itul secolului al XI- lea, prin acest cuvânt era
desemnat ă elita local ă.
August : în sistemul tetrarhic, era vorba de împăratul principal, în opozi ţie
cu co-
împăra ţii sau caesarii. Chiar dac ă îl mai întâlnim la unii împăra ţ i ai dinastiei
Paleologilor, titlu de august nu mai este obligatoriu în secolul al XIII- lea.
Autocrator : termen foarte vechi, care desemna caracterul absolut şi independen ţ a
total ă a puterii imperiale în raport cu oamenii, singurul lui control fiind Dumnezeu.
(En Christo to Theo Pistos Basileus – împărat credincios, în Hristos Dumnezeu).
Basileus : la origine rege , termenul desemnând prin excelen ţă pe Marele Rege al
Persiei. El este introdus în titulatura bizantin ă în urma victoriei lui Heraclius asupra
perşilor, devenind echivalentul latinescului imperator .
Beg : titlu purtat de guvernatorul provinciilor otomane. Imperiul este împă rţ it la un
moment dat în dou ă mari circumscri ţii administrative: Anatolia ş i Rumelia, în
fruntea cărora era un beglerbeg (beg al begilor ).
Catolicos : titlu purtat de patriarhii eterodoc şi din Orient, precum în Armenia ş i în
Siria – Irak.
Cezar : la origine, titlul îl desemna pe co- imperator, dar din secolul al VII- lea
titulatura era rezervat ă celei de a doua demnit ăţi
imperiale.
203

Crysobul : cel mai solemn act al cancelariei bizantine, parafat în aur, datat ş i semnat
de împă rat cu cerneal ă roşie. Despot : înainte de anul 1204 aceast ă demnitate permitea dreptul de succesiune
imperial ă, iar sub Paleologi aceast ă denumire era purtat ă de principii greci sau
străini titulari ai despotatelor independente sau autonome (Epir, Moreea, etc.).
Drongar : comandant al flotei centrale, alcătuit ă din marinari plătiţ i din surse
financiare imperiale.
Duce : comandant militar al unei întinse circumscrip ţii de grani ţă , care din secolul al
X-lea regrupa mai multe theme; în timp, ducele a devenit un simplu guvernator de
provincie.
Ecloga : o prescurtare a codului lui Justinian, ce permitea o evolu ţ ie a dreptului în
vremea împăra ţilor
isaurieni.
Emirat : unitate teritorial ă desprins ă din descompunerea califatelor ş i sultanatelor
musulmane, aflat ă sub autoritatea unui general sau emir.
Epanagoga : tratat juridic din vremea lui Vasile I Macedoneanul, destinat
introducerii Basilicalelor .
Exarhat : provincii conduse de un exarh, deţin ător al puterii civile ş i militare; exista
un exarhat al Cartaginei şi
altul al Ravenei.
Folis: moned ă din bronz cu greutate variabil ă, care valora 1/24 dintr- un miliareison .
Gonika : pământuri şi venituri deţinute sub form ă ereditar ă.
Kral : rege, titlu purtat de suveranii sârbi.
Krites : cea mai însemnat ă func ţie civil ă a unei teme, cu sarcini precise în justi ţ ie.
Deţină torul acestei func ţii devine la sfâr şitul secolului al X-lea adevă ratul
guvernator al unei theme.
Lavră : tip de mănăstire care făcea o sintez ă între eremitism şi cenobitism; călugă rul
trăia în timpul săptă mânii retras în chilia sa, iar sâmb ăta ş i duminica venea în
mănăstire pentru a participa la slujbe ş i la masa în comun. Lavrele atonite urmau
acest principiu, dând posibilitatea vieţuitorilor s ă urmeze propriul ritm (idioritmic),
chiliile fiind îns ă situate în incinta mănăstirii. Logotet (cel care d ă ordine ): titlul purtat de ş efii principalilor servicii administrative
imperiale (afaceri externe, finan ţe publice, armat ă). În secolul al XIV- lea, Marele
logotet era un fel de Prim- ministru .
Metoc : anex ă a unei mănă stiri ce depindea de aceasta din punct de vedere material
ş i religios.
204

Miliaresion : moned ă din argint, care cântă rea aproximativ 3 g. ş i valora 1/12 parte
dintr- o nomisma .
Museion : la început desemna ş colile municipale, iar în secolul al XIV-lea
învăţă mântul literar şi ştiinţ ific din Constantinopol.
Nomisma : moned ă din aur de 4, 54 g., care valora 1/72 dintr- o livră.
Novelă : lege nou ă care se adăuga Codului lui Justinian precum ş i altor culegeri de
legi.
Paideia : învăţă mântul secundar disponibil mai ales la Constantinopol. Sistemul era
folosit în şcolile private şi concuren ţiale.
Partitio Romanie : tratat prin care în martie 1204, Imperiul bizantin era împăr ţ it
între viitorul împărat latin, crucia ţi şi vene ţieni.
Parec : ţăran care nu beneficiaz ă în mod deplin de titlul de proprietate asupra
pământului, dar îl poate folsi dac ă plăteş te o chirie.
Patriarh : titlu dat începând cu secolul al IV- lea episcopilor de Antiohia ş i
Alexandria, apoi şi celor de la Constantinopol ş i Ierusalim. Patriarhul de la Roma
poart ă în general titlul de pap ă; ansamblul celor 5 patriarhi formeaz ă pentarhia .
Porfirogenetul : copil născut de împă răteas ă în sala de purpur ă a Palatului imperial.
Prefectul pretoriului : şeful administra ţiilor provinciale ş i principalul colaborator al
împăratului pân ă în secolul al VI- lea.
Proheiron : manual de drept promulgat de Vasile I Macedoneanul, destinat alcă tuirii
Basilicalelor .
Pronoia : concesiunea veniturilor publice unei persoane private, adesea unui militar.
Acest procedeu era la început revocabil, dar începând cu secolul al XIII- lea devine
ereditar.
Res Privata : bunuri şi
venituri ale Casei imperiale.
Roga : salariul func ţionarilor, solda ţilor sau demnitarilor. În cazul func ţ iilor mai
importante erau date veşminte din materiale pre ţioase precum mătasea. Sekreta : birourile administra ţiei centrale, ale căror func ţionari erau asekretis sau în
cazul şefilor protoasekretis .
Senat : transferat par ţial
la Constantinopol, Senatul roman a încetat în secolul al V-
lea s ă mai aibe un rol deliberativ; el devine locul unei categorii sociale de înalţ i
205

demnitari. Se putea ajunge în Senat de la func ţia de protosp ă tar , iar apartenen ţ a nu
era ereditar ă. Calitatea de senator antrena privilegii juridice, îns ă şi obliga ţii.
Strateg : guvernatorul unei theme, care acumula puteri civile şi
militare.
Stratiot : proprietar funciar care participa financiar la armata unei theme. El însuş i
sau un servitor al său era înrolat în acest corp de armat ă.
Tagmata : contingent al armatei centrale, format din solda ţi permanen ţ i, adesea
mercenari.
Theme : o provincie comandat ă de un strateg . La origine, teritoriul unei theme era
foarte întins (existau numai patru theme pentru întregul teritoriu al Asiei
Mici).
Typicon : actul de fondare al unei mănăstiri, cu reguli de organizare, obliga ţii ş i
drepturi, statut şi dotă ri.
206

Lista împăra ţilor
284- 305 Diocle ţ ian – împărat asociat
286- 305 Maximian – împărat asociat
305- 306 Constan ţ iu I Clor – împărat asociat
305- 311 Galeriu – împărat asociat
306- 312 Maximian – împărat asociat
306- 324 Constantin I cel Mare – împărat asociat
312- 324 Licinius – împărat asociat
324- 337 Cosntantin I cel Mare
337- 340 Constantin al II- lea – împărat asociat
337- 350 Constan ţ iu al II- lea – împărat asociat
337- 350 Constant – împărat asociat
350- 361 Constan ţiu
al II- lea
361- 363 Iulian Apostatul
363- 364 Iovian
364- 375 Valentinian I – împărat asociat
364- 378 Valens – împărat asociat
375- 383 Graţian - împă rat asociat
379- 392 Teodosie I – împărat asociat
383- 392 Valentinian al II- lea – împărat asociat
392- 395 Teodosie I
Orient Occident
395- 408 Arcadius 395- 423 Honorius
408- 450 Teodosie al II- lea 423 Constan ţ iu al
III- lea
450- 457 Marcian 423- 425 Ioan
425- 455 Valentinian al IIIlea
455 Maxim
455- 456 Avitus
457- 474 Leon I 457- 461 Marjorian
461- 465 Libius Sever
467- 472 Anthemius
472 Olybrius
472- 474 Glycerius
474 Leon al II- lea 474 Iulius Nepos
474- 491 Zenon 474- 476 Romulus
Augustus
475- 476 Basiliscus – uzurpator
491- 518 Anastasie I
518- 527 Iustin I
527- 565 Justinian I
207

Mare
565- 578 Iustin al II- lea
578- 582 Tiberiu al II- lea Constantin
582- 602 Mauriciu
602- 610 Focas
610- 641 Heraclius – primul basileu bizantin
641 Constantin al III- lea – basileu asociat
641 Heracleonas – basileu asociat
641- 668 Constant al II- lea Pogonat
668- 685 Constantin al IV- lea
685- 695 Justinian al II- lea
695- 698 Leonţ iu
698- 705 Tiberiu al II- lea
705- 711 Justinian al II- lea
711- 713 Filipicos Bardanes
713- 715 Anastasie al II- lea
715- 717 Teodosie al III- lea
717- 741 Leon al III- lea Isaurul
741 Constantin al V- lea Copronimul
742- 743 Artavasde – uzurpator
743- 775 Constantin al V- lea Copronimul
775- 780 Leon al IV- lea
780- 797 Constantin al VI- lea
797- 802 Irina 800- 814 Carol cel
802- 811 Nichifor I
811 Staurakios – uzurpator
811- 813 Mihail I Rhangabe
813- 820 Leon al V- lea Armeanul 814- 840 Ludovic cel Pios
820- 829 Mihail al II- lea Bâlbâitul 817- 831 Lotar I
829- 842 Teofil 840- 855 Lotar al II- lea
842- 867 Mihail al III- lea Beţivul 850- 875 Ludovic al II- lea
842- 856 Teodora – regentă
867- 886 Vasile I Macedoneanul 875- 877 Carol Pleş uvul
881- 888 Carol
cel Gras
886- 912 Leon al VI- lea 891- 894 Guy
894- 898 Lambert
896- 899 Arnulf
901- 905 Ludovic al III- lea
912- 913 Alexandru
913- 959 Constantin al VII- lea Porfirogenetul 915- 922 Bérenger
920- 944 Roman I Lecapenul
959- 963 Roman al II- lea 962- 973 Otto I
963- 969 Nichifor al II- lea Focas 967- 973 Otto al II- lea
969- 976 Ioan I Tzimiskes
976- 1025 Vasile al II- lea Bulgaroctonul 996- 1002 Otto al III- lea
1014- 1024 Henric al IIlea
208

lea
lea
1025 - 1028 Constantin al VIII- lea 1027- 1039 Conrad al II-
1028 - 1034 Roman al III- lea Arghiros
1028 - 1056 Zoe Porfirogeneta
1034 - 1041 Mihail al IV- lea Paflagonianul
1041 - 1042 Mihail al V- lea Calafatul
1042 - 1055 Constantin al IX- lea Monomahul 1046- 1056 Henric al IIIlea
1055 - 1056 Teodora Porfirogeneta
1057 Mihail al VI- lea Stratioticos
1057- 1059 Isaac I Comnenul
1059- 1067 Constantin al X- lea Dukas
1067- 1068 Eudoxia Macrembolitissa
1068- 1071 Roman al IV- lea Diogene
1071- 1078 Mihail al VII- lea Dukas
1078- 1081 Nichifor al III- lea Botaniates
1081- 1118 Alexios I Comnenul 1084- 1105 Henric al IV-
1118- 1143 Ioan al II- lea Comnenul
1143- 1180 Manuel I Comnenul
1180- 1183 Alexios al II- lea Comnenul
1183- 1185 Andronic I Comnenul
1185- 1195 Isaac al II- lea Anghelos
1195- 1203 Alexios al III- lea Anghelos
1203- 1204 Isaac al II- lea Anghelos şi
Alexios al IV- lea
1204 Alexios al V- lea Dukas
Împăraţ i latini:
1204- 1222 Teodor I Laskaris 1204- 1205
Baldouin I
1206- 1216 Henric
1217 Pierre de Courtenay
1217- 1219 Yolanda
1221- 1228 Rober de
Courtenay
1222 - 1254 Ioan al III- lea Dukas- Vatatzes
1254 - 1258 Teodor al II- lea Laskaris 1228- 1261 Baudouin al IIlea
1231- 1237 Jean de
Brienne
1258 - 1261 Ioan al IV- lea Laskaris
1259 - 1282 Mihail al VIII- lea Paleologul
1282 - 1328 Andronic al II- lea Paleologul
1328 - 1341 Andronic al III- lea Paleologul
1341 - 1391 Ioan al V- lea Paleologul
1347 - 1354 Ioan al VI- lea Cantacuzino
1390 Ioan al VII- lea Paleologul
1391 - 1425 Manuel al II- lea Paleologul
1425 - 1448 Ioan al VIII- lea Paleologul
209

1449 - 1453 Constantin al XI- lea Paleologul
Despo ţii Epirului Sebastocratorii
Tesaliei
1204 - 1215 Mihail I
1215 - 1224 Teodor
1237 - 1271 Mihail al II- lea 1271- 1296 Ioan I
1271 - 1296 Nichifor 1296- 1303 Constantin
1296 - 1318 Toma 1303- 1318 Ioan al II- lea
Despo ţii
Tesalonicului
1224 - 1230 Teodor
1230 - 1240 Manuel
1240 - 1244 Ioan
1244 - 1246 Dimitrie
1318 - 1329 Nicolas Orsini
1323 - 1355 Jean Orsini
1335 - 1340 Nichifor al II- lea
Lista sultanilor musulmani
786- 809 Harun- al- Raşid 902- 908 Muktafi
809- 813 Amin 912- 932 Muqtadir
813- 833 Mamun 932- 934 Kahir
833- 842 Mutasim 934- 940 Radi
842- 847 Watik 940- 943 Mutaki
847- 861 Mutawakil 943- 946 Mustakfi
861- 862 Muntasir 946- 974 Muti
862- 866 Mutazz 974- 991 Tai
866- 869 Muhtadi 991- 1031 Kadir
869- 892 Mutamid
892- 902 Mutadid
1031- 1075 Kaim
Sultani seldjucizi de Rum
1063 - 1072 Alp Arslan 1210 - 1220
Kaikawous I
1072 - 1092 Malek- Şah 1220 - 1237
Kaikudab I
210

1077 - 1086 Soliman I
al II- lea
1237 - 1245 Kaikosru
1092 - 1107 Kilidj- Arslan
Kaikawous al II- lea
1246 - 1257
1107 - 1116 Malek- Şah Arslan IV- lea
1248 - 1265 Klidj
1116 - 1156 Massud I
Kaikudab al II- lea
1249 - 1257
1156 - 1192 Kilidj Arslan II
al III- lea
1265 - 1282 Kaikosru
1192 - 1196 Kaikosru I
al II- lea
1282 - 1304 Massud
1196 - 1204 Soliman al II- lea
Kaikudab al III- lea
1284 - 1307
1204 Kilidj Arslan al III- lea
al III- lea
1204 - 1210 Kaikosru I
1307 - 1308 Massud
II- lea
Sultani otomani – pân ă la căderea Constantinopolului
1288 - 1326 Osman 1402 - 1410 Soliman
1326 - 1362 Orhan 1411 - 1413 Musa
1362 - 1389 Murad I 1421 - 1451 Murad al
1389 - 1402 Baiazid 1451 - 1481
Mahomed al II- lea
1402 - 1421 Mahomed I
Lista patriarhilor de Constantinopol
lea
lea
lea
lea
lea
211- 217 Filadelfiu 667- 669 Toma al II-
240- 265 Evghenie I 669- 675 Ioan al V-
284- 295 Rufin I 675- 677 Constantin I
306- 314 Mitrofan I 677- 679 Teodor I
314- 337 Alexandru 679- 686 Gheorghe I
337- 339 Pavel I 686 - 687 Teodor I
339- 341 Eusebiu de Nicomidia 688- 694 Pavel al III-
341- 342 Pavel I 694- 706 Calinic I
346- 351 Pavel I 706- 712 Cyrus
351- 360 Macedonie I 712- 715 Ioan al VI-
360- 370 Eudoxiu de Antiohia 715- 730 Gherman I
370 Evagriu 730- 754 Anastasie
370- 380 Demofil 754- 766 Constantin al II-
211

lea
380 Maxim Cinicul 766- 780 Nichita I
379- 381 Grigorie I de Nazianz 780- 784 Pavel al IV-
381- 397 Nectarie 784- 806 Tarasie
398- 404 Ioan I Hrisostom 806- 815 Nichifor I
404- 405 Arsaciu 815- 821 Teodot
406- 425 Atticus 821- 837 Antonie I
426- 427 Sisinie I 837- 843 Ioan al VII- lea
428- 431 Nestorie 843- 847 Metodie I
431- 434 Maximian 847- 858 Ignatie I
434- 446 Proclu 858- 867 Fotie I
446- 449 Flavian 867- 877 Ignatie I
449- 458 Anatoliu 877- 886 Fotie I
458- 471 Ghenadie I 886- 893 Ştefan
I
472- 489 Acaciu 893- 901 Antonie al II- lea
489- 490 Fravitas 901- 907 Nicolae I Misticul
490- 496 Eufimie 907- 912 Eutimie I
496- 511 Macedonie al II- lea
Misticul
912- 925 Nicolae I
511- 518 Timotei I 925- 927 Ştefan
al II-
lea
II- lea
½ ani
lea
518- 520 Ioan al II- lea 927- 931 Trifon
520- 535 Epifanie 933- 956 Teofilact
535- 536 Antim I 956- 970 Polieuct
536- 552 Mina 970- 974 Vasile I
552- 565 Eutihie I 974- 979 Antonie al III- lea
565- 577 Ioan al III- lea Scholasticos 979- 991 Nicolae al
577- 582 Eutihie al II- lea Vacan ţ ă timp de 4
582- 595 Ioan al IV- lea Postitorul 996 - 998 Sisinie
595- 606 Chiriac 1001 - 1019 Serghie al II-
607- 610 Toma I 1019 - 1025 Eustaţ iu
610- 638 Serghie I 1025 - 1043 Alexei Studitul
638- 641 Pyrrhus I
Cerularie
1043 - 1058 Mihail I
641- 653 Pavel al II- lea
III- lea
1059 - 1063 Constantin al
654 Pyrrhus al II- lea
VIII- lea
1064 - 1075 Ioan al
654- 666 Petru 1075 - 1081 Cosma I
1081- 1084 Eustratie Garidas
Autoreianos
1261 - 1265 Arsenie
1084- 1111 Nicolae al III- lea Grammaticos
Gherman al III- lea
1265 - 1266
1111- 1134 Ioan al IX- lea Agapetos 1266 - 1275 Iosif I
212

1134- 1143 Leon Stypes
Bekkos
1275 - 1282 Ioan al II- lea
1143- 1146 Mihail al II- lea Kurkuas 1282 - 1283 Iosif I
1146- 1147 Cosma al II- lea Atticus
al III- lea
1283 - 1289 Grigorie
1147- 1151 Nicolae al IV- lea Muzalon
I
1289 - 1293 Atanasie
1151- 1152 Teodot al II- lea
XII- lea
1294 - 1303 Ioan al
1153- 1154 Neofit I
I
1303 - 1309 Atanasie
1153- 1154 Teodot al II- lea 1310 - 1314 Nifon I
1154- 1157 Constantin al IV- lea
XIII- lea
1315 - 1319 Ioan al
1157- 1170 Luca Chrysovergis
Gherasim I
1320 - 1321
1170- 1178 Mihail al III- lea Anchialos 1322 - 1332 Isaia
1178- 1179 Hariton Eugeniotis
XIV- lea
1334 - 1347 Ioan al
1179- 1183 Teodosie 1347 - 1350 Isidor I
1183- 1186 Vasile al II- lea Camateros 1350 - 1353 Calist I
1186- 1189 Niceta al II- lea Muntanes
Kokkinos
1353 - 1355 Filotei
1189 Dositei de Ierusalim 1355 - 1363 Calist I
1189- 1191 Leonţ iu Theotokites
Kokkinos
1364 - 1376 Filotei
1191- 1198 Gheorghe al II- lea Xifilinos 1376 - 1379 Macarie I
1198- 1206 Ioan al X- lea Camateros 1379 - 1388 Nil
1208- 1214 Mihail al IV- lea
al IV- lea
1389 - 1390 Antonie
1214- 1216 Teodor al II- lea 1390 - 1391 Macarie I
1216 Maxim al II- lea
al IV- lea
1391 - 1397 Antonie
1217- 1222 Manuil I 1397 Calist al II- lea
1222- 1240 Gherman al II- lea 1397 - 1410 Matei I
1240 Metodiu
al II- lea
1410 - 1416 Eutimie
1244- 1254 Manuil al II- lea
II- lea
1416 - 1439 Iosif al
1255- 1259 Arsenie Autoreianos
al II- lea
1440 - 1443 Mitrofan
1260 Nichifor al II- lea
lea
1443 - 1453 Grigorie al III-
Lista papilor
213

311- 314 Miltiade 422- 432 Celestin I
314- 335 Silvestru I 432- 440 Sixt al IIIlea
336 Marcu 440- 461 Leon I cel Mare
337- 352 Iulius I 461- 468 Ilarie
352- 366 Liberiu 468- 483 Simpliciu
352- 365 Felix al II- lea – antipapă 483- 492 Felix al IIIlea
366- 384 Damas I 492- 496 Ghelasie I
366- 367 Ursin – antipapă
al II- lea
496- 498 Anastasie
384- 399 Siricius 498- 517 Symac
399- 401 Anastasie I
antipapă
498- 501 Lauren ţ iu –
401- 417 Inocen ţ iu I
514- 523 Hormisdas
417- 418 Zosima 523- 526 Ioan I
418- 422 Bonifaciu I
lea
526- 530 Felix al IV-
418- 419 Eulalius – antipapă
II- lea
530- 532 Bonifaciu al
530 Dioscur – antipap ă 817- 824 Pascal I
533- 535 Ioan al II- lea 824- 827 Eugen al II- lea
535- 536 Agapet 827 Valentin
536- 537 Silver
IV- lea
827- 844 Grigorie al
537- 555 Vigiliu 844 Ioan – antipapă
556- 561 Pelagiu I
II- lea
844- 847 Serghie al
561- 574 Ioan al III- lea
lea
847- 855 Leon al IV-
575- 579 Benedict I
antipapă
855- 880 Anastasie –
579- 590 Pelagiu al II- lea
III- lea
855- 858 Benedict al
590- 604 Grigorie I cel Mare 858- 867 Nicolae I
604- 606 Sabinian 867- 872 Adrian al II- lea
607 Bonifaciu al III- lea 872- 882 Ioan al VIII- lea
608- 615 Bonifaciu al IV- lea 882- 884 Marin I
615- 618 Adeodat 884- 885 Adrian al III- lea
619- 625 Bonifaciu al V- lea
VI- lea
885- 891 Ş tefan al
625- 638 Honorius I 891- 896 Formosus
Vacan ţ ă episcopal ă
lea
896 Bonifaciu al VI-
640 Severin 896- 897 Ştefan
al VII- lea
640- 642 Ioan al IV- lea 897 Roman
642- 649 Teodor I 897 Teodor al II- lea
649- 655 Martin I 898- 900 Ioan al IX- lea
214

654- 657 Eugeniu I
IV- lea
900- 903 Benedict al
657- 672 Vitalian 903 Leon al V- lea
672- 676 Adeodat al II- lea
– antipap ă
903- 904 Christofor
676- 678 Donus 904- 911 Serghie al III- lea
678- 681 Agaton
lea
911- 913 Anastasie al III-
682- 683 Leon al II- lea 913- 914 Landon
684- 685 Benedict al II- lea
lea
914- 928 Ioan al X-
685- 686 Ioan al V- lea 928 Leon al VI- lea
686- 687 Conon 928- 931 Ştefan
al VIII- lea
687 Teodor – antipapă 931- 935 Ioan al XI- lea
687 Pascal – antipapă 936- 939 Leon al VII- lea
687- 701 Serghie 939- 942 Ştefan
al IX- lea
701- 705 Ioan al VI- lea 942- 946 Marin al II- lea
705- 707 Ioan al VII- lea 946- 955 Agapit al II- lea
708 Sisinus 955- 964 Ioan al XII- lea
708- 715 Constantin
VIII- lea
963- 965 Leon al
715- 731 Grigorie al II- lea 964- 966 Benedict al
V- lea
731- 741 Grigorie al III- lea
XIII- lea
965- 972 Ioan al
741- 752 Zaharia 973- 974 Benedict al VI- lea
752 Ş tefan al II- lea – antipapă
antipapă
974 Bonifaciu VII –
752- 757 Ştefan al III- lea
VII- lea
974- 983 Benedict al
757- 767 Pavel I 983- 984 Ioan al XIV- lea
767- 769 Constantin – antipapă
lea
985- 996 Ioan al XV-
768 Filip – antipapă
V- lea
996- 999 Grigorie al
768- 772 Ştefan al IV- lea
antipapă
997- 998 Ioan XVI –
772- 795 Adrian I
lea
999- 1003 Silvestru al II-
795- 813 Leon al III- lea 1003 Ioan al XVII- lea
816- 817 Ştefan al V- lea
XVIII- lea
1004 - 1009 Ioan al
1009 - 1012 Serghie al IV- lea
Inocen ţiu
al III- lea
1198 - 1216
1012- 1024 Benedict al VIII- lea
IV- lea
1216 - 1227 Honorius al
1012 Grigorie – antipapă
al IX- lea
1227 - 1241 Grigorie
215

1024 - 1032 Ioan al XIX- lea 1241 Celestin al IVlea
1032 - 1044 Benedict al IX- lea Vacan ţ ă episcopal ă
1045 Silvestru al III- lea 1243 - 1254 Inocen ţ iu al
IV- lea
1045 Benedict al IX- lea 1254 - 1261 Alexandru al
IV- lea
1045 - 1046 Grigorie al IV- lea 1261 - 1264 Urban al IV- lea
1046 - 1047 Clement al II- lea
al IV- lea
1265 - 1268 Clement
1047 - 1048 Benedict al IX- lea Vacan ţ ă episcopal ă
1048 Damas al II- lea
al X- lea
1271 - 1276 Grigorie
1049 - 1054 Leon al IX- lea
lea
1276 Inocen ţ iu al V-
1055 - 1057 Victor al II- lea 1276 Adrian al V- lea
1057 - 1058 Ştefan al IX- lea
XXI- lea
1276 - 1277 Ioan al
1058 - 1060 Benedict al X- lea
lea
1277 - 1280 Nicolae al III-
1059 - 1061 Nicolae al II- lea
IV- lea
1281 - 1285 Martin al
1061 - 1073 Alexandru al II- lea
al IV- lea
1285 - 1287 Honoriu
1061 - 1072 Honorius al II- lea – antipapă
al IV- lea
1288 - 1292 Nicolae
1073 - 1085 Grigorie al VII- lea 1294 Celestin al V- lea
1084 - 1100 Clement al III- lea – antipapă Vacan ţ ă episcopal ă
1086 - 1087 Victor al III- lea
Bonifaciu al VIII- lea
1294 - 1303
1088 - 1099 Urban al II- lea
al XI- lea
1303 - 1304 Benedict
1099 - 1118 Pascal al II- lea
al V- lea
1305 - 1314 Clement
1100- 1102 Teodoric – antipapă Vacan ţ ă episcopal ă
1102 Albert – antipapă
lea
1316 - 1334 Ioan al XXII-
1105 Silvestru al IV- lea – antipapă
V – antipapă
1328 - 1330 Nicolae
1118 - 1119 Ghelasie al II- lea
al XII- lea
1334 - 1342 Benedict
1118 - 1121 Grigorie al VIII- lea – antipapă
Clement al VI- lea
1342 - 1352
1119 - 1124 Calixt al II- lea
Inocen ţiu
al VI- lea
1352 - 1362
1124- 1130 Honorius al III- lea
V- lea
1362 - 1370 Urban al
216

1124 Celestin al II- lea – antipapă
al XI- lea
1370 - 1378 Grigorie
1130- 1143 Inocen ţiu al II- lea
1378 - 1389 Urban al VI- lea
1130- 1138 Anaclet al II- lea – antipapă
VII – antip.
1378 - 1394 Clement
1138 Victor al IV- lea – antipapă
Bonifaciu al IX- lea
1389 - 1404
1143- 1144 Celestin al II- lea
XIII – antip
1394 - 1423 Benedict
1144- 1145 Lucius al II- lea
Inocen ţiu
al VII- lea
1404 - 1406
1145- 1153 Eugeniu al III- lea
lea
1406 - 1415 Grigorie al XII-
1153- 1154 Anastasiu al IV- lea
Alexandru V – antip.
1409 - 1410
1154- 1159 Adrian al IV- lea
XXIII- lea
1410 - 1415 Ioan al
1159- 1181 Alexandru al III- lea Vacan ţ ă episcopal ă
1159- 1164 Victor al IV- lea 1417 - 1431 Martin al V- lea
1164- 1168 Pascal al III- lea – antipapă
VIII – antip.
1423 - 1429 Clement
1168- 1178 Calixt al III- lea – antipapă
antipapă
1424 Benedict XIV -
1179- 1180 Inocen ţ iu al III- lea – antipapă
IV- lea
1431 - 1447 Eugen al
1181- 1185 Lucius al III- lea
antipapă
1439 - 1449 Felix V -
1185- 1187 Urban al III- lea
al V- lea
1187 Grigorie al VIII- lea
1187- 1191 Clement al III- lea
1191- 1198 Celestin al III- lea
1447 - 1455 Nicolae
Abrevieri
AARMSI – Analele Academiei Rom âne. Memoriile Secţiunii Istorice
BCMI – Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice
GB – Glasul Bisericii
FHDR – Fontes Historiae Daco- Romanae
GCS – Die Griechischen Christlichen Schrifsteller
JTS – Journal of Theological Studies
MA – Mitropolia Ardealului
MO – Mitropolia Olteniei
217

NHE – Nouvelle Histoire de l’Eglise
PSB – Părinţi şi Scriitori Bisericeş ti
REB – Revue des études byzantine
RI – Revista istorică
RN – Revue du Nord
SCIV – Studii şi cercet ări
de istorie veche
SCIVA – Studii şi cercet ări de istorie veche şi
arheologie
ST – Studii Teologice
218