Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
PETRU LECAI<br />
È u <strong>ventu</strong>...<br />
a E Cunchiglie a
Parechje puesie<br />
da sente quì
O littore, ammìra o spechjati ci à to manera...
PREFAZIU<br />
Trattendu si di ciò ch’ellu hè cunvinutu di chjamà « u veru » in Puesia,<br />
porghje possu, par issi scritti, a tistimunianza fresca fresca di quand’ì noi<br />
turnedimu à leghje, cù l’autore, u inseme di e puesie par scaccià ne, cum’è<br />
di solitu, i sbagli.<br />
7<br />
Compiu issu parcorsu frà e scagliòle d’una vita ch’ùn si sà s’ella fù meia o<br />
vostra – da tantu chì isse cose à parechji di noi, l’hà da pare d’avelle vissute<br />
– quellu Petru chì cù mecu turnava à scopre u so scrittu, ne iscì addìanatu,<br />
sprimuntu quant’è à sbuccà, spasimante, d’un campu di battaglia ed avè<br />
buscu e so propie parolle cum’è tante palle in carne viva !<br />
Trapanatu, dicu, micca da ogni sbrullata di issu kaleidoscopu d’un parcorsu<br />
umanu, ma da certe passate à l’istrettu, da certe evucazione chì… Fù a<br />
prima volta, in vita meia, ch’e’ pigliedu cuscenza di quant’ellu pò esse vitale<br />
un iscrittu, è vitale dinò l’armòniche chì vi facenu tene in zenu tale goccia di<br />
u vostru sangue cum’è un diamante frizzurosu !<br />
Ma ùn andà, o littore, à circà, indì l’opara, frizzure à cele apartu. L’autore, in li<br />
pezzi ch’e’ dicu, vene esotèricu, iniziàticu. Si piatta. In le grotte preistòriche,<br />
à le volte, si trova un oggettu chì, ghjuntu à u sole, spampilluleghja di<br />
cuncrezione mistiriose. S’ella casca, si tratta d’una punta di frezza vechja<br />
chì indocu tene vistiche di e stragge ch’ella causò ! Quand’ì tù cascarè nant’à<br />
unu di iss’Ogetti Puetichi Micca Idintificati (OPMI !), « guarda è passa » o<br />
littore è, aghjustaraghju : « ammira » o spechjati ci à to manera…<br />
In quant’è à l’armunìa mintuvata più sopra – chì pò pare cuntraria à issa<br />
spirienza maestra di e stuccate in core – a truvemu, quì, sulidificata (pà u<br />
più), in la forma imposta di u lisandrinu, da tantu ch’e’ ùn mi possu caccià<br />
da a mente a sbuccata d’Ovide : quidquid tentabam dicere versus erat : « chì<br />
voglia sìasi ch`e’ mi pruvassi à dì, mi vinìa in versi ! » Par Petru, sò versi<br />
lisandrini : ah !... hè !... oh !...
Vultemu à u fondu. Biatu tù pueta chì ùn perdi i to tisori, cum’è a maiò parte<br />
di noi tutti, chì i più mumenti priziosi chì noi vissimu, vai tù è pescali,<br />
oramai ! À le volte ci pare di còglie quella spiriàta fughjiticcia di quandu si<br />
era zitelli è ch’ellu era, u mondu, novu novu. Ma dura pocu è ci ne scurdemu.<br />
U Pueta, invece…<br />
Quì hè zitillina d’un altru. L’altru chì tù sè ancu tù, o littore, a dicìamu. E<br />
frizzure chì trapananu tale pagine, quì o culà, sò uniche cum’ella hè unica a<br />
vita d’inghjunu, ma e frizione, e tante frizione chì venenu à gallu in li baratti<br />
di e piccule cumunanze, issi calori umani, à sfiacculera o perenni, sò di noi<br />
tutti, ancu par ùn avè vissutu l’epica di l’orti, di e innacquere è di a vita di<br />
miseria. .<br />
Parchì, di miseria era a vita, di miseria è di risate, cum’è in la cumidiòla<br />
paisanesca di titulu : « A chjave ». Una volta, à « u sparter’ di l’acqua », Maria<br />
scalza in lu chjuvale chjamava à succurrenza à unu chì, s’affaccò è, vultulendu<br />
ghjeve par sgurgà l’acquidottu imbuscatu, li perse ind’un solcu a chjave di a<br />
carciara duv’elle stanu di notte e sciotte. U ghjornu dopu, caimena ! U paese<br />
accoltu à circà a chjave. Tandu vense ch’ella scalò sana sana, ind’ì l’ortu<br />
di Maria, a mitulugìa greco-rumana cù i so subissi ! Funu messe in ballu<br />
l’Arpìe chì quesse, di e malfatte ne anu l’avvezzu : si suchjanu l’ove, seccanu<br />
e capre… Fù tandu chestu à u sgiò Ghjuvansantu di leghje u rispinsoriu.<br />
Ùn sapete micca, voi, ciò ch’ellu hè u « rispinsoriu », o « dispinsoriu », o<br />
« arruspinsoriu » ? Mancu eiu mi ne arricurdavu più : hè un'arazione di<br />
scunghjura, vene à dì, a littura di l’aruspizii (latinu « aruspex »). O ghjente !<br />
vinemu da luntanu… Da cusì luntanu chì u dopughjornu, a chjave fù ritrova<br />
ritta ind’un fasgiulaghju.<br />
Cutidianu di noi altri. Di quandu in quandu una piantata à gode u ricordu…<br />
d’un nulla : quellu « flaccone » di e chjarasge à l’acqua vita (o uva ch’ella sia<br />
stata, o bombucconi, ùn la sò più) spartutu in famiglia. Un mumentu (raru)<br />
ind’ellu si smette di bramà ! Saranu e brame d’altru è d’altrò chì ficcanu in le<br />
nostre anime e sgherbe di l’eterna mancanza ?... « Noi eramu à u flaccone »<br />
cunclude u puema : ùn basta ?
Innò ! Ùn basta micca ! Issendu ritruspittiva è spechju d’una vita, hè u libru<br />
sanu un innu à e brame tutte. Sunniate, ricurdate o attese, sò e maghjine<br />
di a pelle fiminina (forse a invucazione « tematica » a più prisente). Quì<br />
vi porghje, u fiume muntagnolu, « una ninfa » incrista, accarizzata da u<br />
riccamu muvente di u sole in li frundami, A luce di i sguardi, dinò, a ci porta<br />
issu libru : un miraculu di chjarura umana in l’ombralume di e càmmare<br />
e, prima di issu sboccu, e centu occasione di tocca-tocca chì ùn sugnava à<br />
lascialle perde ! Cusì hè tale « Sera di festa » chì vi ferma impressa – festa<br />
di i piscadori pensu, u pueta, cum’è sempre, hè allusivu assai. Ci trovu, mi<br />
si pare, a crudeltà nucente d’un carnavale venizianu cù, à tempu, a dulcezza<br />
è i sottu intesi malinconichi d’un Watteau. Ma hè vera ch’ella ci hè (guasi)<br />
sempre a morte, in contrapuntu dì issa franetica di coglie è cilibrà a Stonda.<br />
9<br />
Ma svariate sò e facce di a sulitudine : uni pochi aspettanu, in piazza<br />
di ghjesgia, par « accumpagnà » un mortu. Poi si move « a scirata », u<br />
curteggiu duvì parechji vivi sò morti chì viaghjanu ritti ! È puru ind’isse<br />
impalaficchere, ùn mancanu l’àttimi di barattu, candillucce spaperse<br />
d’un « noi » dighjà bellu minacciatu è ch’ellu si vurrìa tene pà a coda. Si<br />
ghjoca, u pueta, à usservà ind’isse cumbriccule, isulotti di maldicenza o, à<br />
l’incuntrariu, sfucate d’amicizia chì ùn istaranu tantu à sfruttassi par via di<br />
e sparnuccere à vene. Sic transit.<br />
Un passu più in là, trafancati l’accultìmi, e cunviviavilità capitaticce è u<br />
cappia’è’teni di li piacè, « u silenziu, quand’ellu mette à fassi sente » e ci conta<br />
belle ! Silenzii. Ci hè quellu, còmplice, di l’amanti chì barattanu silenzii<br />
fidighjendu inseme i chjerchji d’una pitrucella lampata ind’ì l’acqua, ma<br />
ci sò tutti quill’altri, tragichi è tarribbuli. Quelli di i sclusi, i tralasciati<br />
chì campenu trà lu mondu ma ùn sò più « di nimu », cum’ellu si dice. U<br />
silenziu, dinò, di « u vechju bramosu » (ùn hè micca un osimòru, o sì di<br />
nò saria l’osimòru vivu campatu da ognunu à chì invechja !), u silenziu di<br />
u briacu par addisperu chì, in li nostri paesi disvitati, mancu pienghje un<br />
amore pricisu, u silenziu di a donna abandunata chì s’aiuta à denti strinti,<br />
quellu di u zitellu chì, à focu spentu è catena ghjilata, spera, sottu cuverte,<br />
chì dumane farà ghjornu… Puru indì l’amore spartutu, u spiccu è l’attesa vi<br />
lascianu « un’elpa in core » : tragèdia di « parlà cù u bughju » ! Ancu à quelli<br />
chì ùn sò più, nè à issu mondu nè in le mente, u pueta face mottu : a figura,
l’andatura, i sapè, u dettu culuritu è sapuritu di tale paisanu cusì provu è<br />
vivu di i so tempi annant’à a tarra di l’omi, chì ne ferma ? Quale, s’ellu ùn<br />
hè u pueta, andarìa à piscà i so tratti è i so detti in lu pantanu di a scurdanza<br />
cummuna ? Mìschji è sfumature… In tal puema, cù un muscu di basilicate,<br />
u sapore ancu à spegne d’una parolla di tandu sguilla è si squassa in li celi di<br />
u ricordu, cum’ella scrochja è more cù a so strana vistiga una stella cadente.<br />
A Parolla, dissuchjata (dice altrò u pueta) vene ritrova cum’è un fiore seccu<br />
in le pagine d’un libru vechju, cum’è l’omma di un passatu chì nè « passa »<br />
nè volta più.<br />
Alò, ùn si pò nigà, issu libru à nome di <strong>ventu</strong> hè quellu, invece, d’una<br />
mimoria bella arrampicata. Da a mimoria longa di u tizzone traiutu da<br />
u impargulatu sfundatu è chì sciuppitteghja sta sera in lu sciaminè,<br />
custuditu è stantatu da tante leve antiche da quand’ellu era tallone (« t’aghju<br />
cunnisciutu chjarasgiu » disse Minutu à u santu) à e màghjine di a zitillina<br />
chì, in tutta l’opara, ricòllanu cum’è un leitmotiv. Ma sò cose vechje assai<br />
ch’ellu si ramenta, issu zitellu, vechje, eterne è priziose cum’è u pocu è tantu<br />
ch’ellu vi porghje l’amor’ d’una mamma quand’altru nulla ùn ci hè : « Tè u me<br />
figliolu ! », una mela, bella rossa spampillante, strifinata cù tuttu l’amore di<br />
l’universu : « manghja o zitè ». Altre stonde criaturesche : a luna. Hè po<br />
vechja ancu ella, a luna ! Quand’ella si cansa « à pascera » à guardatti dorme<br />
in lu lettu, pò ancu mutà u to distinu ! À pascera… Salutemu a metafora<br />
pastureccia. Cum’è l’animali chì leccanu, à sfiurera, l’arba di i prati è, quì<br />
o culà, si ne inghjotttanu una vetta. Sarà chì u celu, à l’issumbretta ci si<br />
inghjotti ? Sia cum’ella sia, iss’ animale tarranu chì s’affacca pà u purtellu,<br />
intantu accarezza i sogni dolci d’un zitellu chì, sottu cuperte, ammàlta e<br />
so firite. Pò ancu esse da issa cumplicità zitillina cù a luna ch’ella rivolta ,à<br />
spessu, a luna indì l’opara, assuciata tante volte cù l’ochji di a donna amata.<br />
Ma, aiò ! Ùn saria, u pueta (dinò) quellu di i stràzii è e sulitudine umane<br />
s’ellu ùn avissi leccu in mezu ciarbellu – è in pienu core ! – e chjame di<br />
u più' in' là, e voce di tante miserie è fiacelli chì, à le volte, collanu da un<br />
« altrò » casanu chì noi avemu à latu è mancu u videmu : issa « mamma<br />
sola » chì pienghje « in carrughji spapersi », ùn sarà micca a Rom di mez’ità<br />
chì, mumentu fà, ci prigava à manu tesa : « Missiù ! par carità, dammi<br />
calcusella » ? Dice u corsu : « esse à li stracci », hè una figura, ma à li
stracci, quessi ci sò davveru. A sinsibbulitai hè acuta, guasi à ogni pagine<br />
à i malasci è i tralasci di u mondu sanu : ci cumpariscenu i migranti chì, in<br />
mezu mare nostrum, à duie ciuttate da u ferry chì ci purtò pocu fà in Marseglia<br />
(o ci ne rivultò), s’anneganu, omi, donne è zitelli messi à u provu di « more<br />
o campà spatriati ». Ci hè, in tanti è tanti cuntinenti, « u famitu chì paura<br />
si carreghja ». Èppo ci hè u « tiatru vivu di e scene spa<strong>ventu</strong> » » ; « i fracassi<br />
è bombe chì accendenu li lumi »… Pochi lumi ! Allora si ne discorre (tante<br />
volte dopu cena ! in famiglia o cù l’amichi…) Quand’ellu ci casca u discorsu,<br />
pigliemu a pratesa di questu o quill’altru : « solu calchì pratesa, certe sere di<br />
festa » ! Cuntrasti vani, incuscenza tràgica di i populi filici : « ma chì tortu o<br />
raghjone quand’un zitellu more ? ».<br />
11<br />
Par compie, sogna à tuccà una parolla di « u locu », è issu locu ci vole<br />
à chjamallu par nome : u Paese. Ma prima, abbademu una cosa : chìvi<br />
dinò, si aspittarìa chì u pueta u celebri da ùnicu è spùticu, cum’ellu pare<br />
à ognunu di noi u so paese. A prima lampata, invece, hè par dillu…<br />
universale, « seculare appicciu » di migranti di tutte e mamme, « tanti<br />
ne ghjunse tutti avà casani », ùn solu i tradiziunali « lucchesi » misirosi<br />
sbarcati cù u pinnatu cintu (è Diu sà si, in quelle machje è pinete, ci era<br />
da spinnatà è sigà), ma ancu una pupulazione di culori mischiati, figlioli,<br />
moglie è pufiglioli di i cusidetti « culuniali » chì ancu ad elli l’era toccu à<br />
piglià i paesi luntani duv’elli truvedinu donne è inghjinnonu sterpa. Pò<br />
dà si chì, à l’antica, quellu chì pruvava à tràiesi da e sciagure muntagnole,<br />
cruciò, un ghjornu, in altu mare, unu di pilame frusteru chì ci ghjunghjìa<br />
cù a spiranza di stantàllusi. Sò tutti quessi, bulliti inseme, chì, à longu<br />
andà, fecenu paese.<br />
In la puesia Paese, ùn si tratta altru cà di fiertà d’issu mischju riisciutu chì<br />
inghjinnò una pupulazione cara – iè, dilla puru o Pè ! – puru chì a disvitera,<br />
cum'è altrò è più, ne fia, oghje, una pupulazione di ricordu, ombre di u<br />
passatu. Ma u paese campa (guasi) in ogni filare dì l’opara. A so luna (iè, hè<br />
lucale, chì voi a vògliate o nò !) s’affacca in lu scrittu quant’è sopra à le sarre.<br />
A campa parchì orizonti altri ùn ci ne hè. Nè luntani nè vicini. Eppo ci sò<br />
e nostre fiertà corse, quelle da rigalà à chì ne hà brama : l’elpa, u monte, u<br />
tragone. È ci imbuffemu un zuppulu, cum’è s’ella fussi nostra a putenza chì<br />
suppisò isse tarre !
Pare ch’ellu sprìchji à le volte, ind’unu o l’altru puema è ancu par ùn vulella<br />
l’autore, iss’argogliu di e tarre appese à u celu. Sò celebrate, cantate (a puesia<br />
di Petru hè, tante volte, è in parechji duminii, un cantu di celebrazione) ma<br />
ci cumparisce dinò u cancaru ch’ella inghjinnò tutta issa forza : una machja<br />
scillarata mossa à l’assaltu di i poghji è di i mutali. Un salvaticume chì si rode<br />
a pelle dolce d’issi lochi, pelle allisciata da tempi è timponi, tantu pittinata<br />
è tinuta à fil di i sèculi chì vinìa più priziosa cà quella di i so cristiani chì,<br />
quelli, d’una sgramulatura in pettu o in faccia pocu si primuravanu : à a<br />
tarra nò chì ùn li ci vulìa offese ! Eccu, mi si pare, unu di i filigrani d’un libru<br />
duvì, par chì appinza l’ochji, ogni parolla chjama fundièra : u versu ci hè, è<br />
a manera, sì, ma nulla, quì, li hè sacrificatu ; puru ch’ella chjocchi – altu –<br />
à ogni capu di filare, cum’ellu disse unu : « a rima schiava hè, è ad ubbidisce<br />
li tocca ! ».<br />
Affacchèmuci ancu noi, à suvità u parcorsu d’Unu d’Isse Loche, ind’un<br />
irrughjone duv’ellu soffia u Spiritu. U spiritu in parechji significati : quellu<br />
di i vechji chì ci messenu tanta vita, è quellu chì noi supplichemu, oghje,<br />
d’esseci datu, cù issu riflessu « sciamànicu » incuscente, chì vene magaru<br />
da e prufundure di l’anima, cum’ella cullarìa, da in fondu à a pignatta,<br />
l’omma d’un sapore smaritu.<br />
Chì, sì di nò, ferma u silenziu. È quellu…<br />
Ghjuvan Ghjaseppiu Franchi