Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Dar, plictisit, frământat de dorinţe contradictorii şi neştiind măcar ce vrea, simţea o tristeţe nemărginită, o
dorinţă de a muri.
Un zgomot mare de paşi şi de voci îl făcu să ridice capul; ştrengarii, trecând peste frânghiile pistei,
veneau să privească tribunele; toată lumea ieşea. Căzură câteva picături de ploaie. Trăsurile se îngrămădeau
din ce în ce mai tare. Hussonnet se pierduse.
– Ei, cu atât mai bine! zise Frédéric.
– Preferi să fini singuri? rosti Mareşala, punându-şi mâna pe mâna lui.
Atunci trecu prin faţa lor, cu sclipiri de aramă şi de oţel, un splendid landou cu patru cai, conduşi „à la
Daumont" de doi jochei în veste de catifea, cu franjuri de aur. Doamna Dambreuse stătea alături de soţul ei.
Martinon pe bancheta din faţă; toţi trei priveau miraţi.
– M-au recunoscut, îşi spuse Frédéric. Rosanette ceru să oprească, să vadă defilarea trăsurilor.
Doamna Arnoux ar fi putut să se ivească din nou.
El strigă vizitiului:
– Mergi înainte! Mergi când îţi spun! Înainte!
Şi berlina porni către Champs-Elysées, în mijlocul celorlalte echipaje, căleşti, brişti, docare,
tandemuri, tilburiuri, cupeuri, vehicole cu perdele de piele în care cântau muncitori cu chef, trăsuri mai
modeste, conduse cu prudenţă de însuşi tatăl familiei. În trăsuri deschise, pline de lume, câte un băiat, aşezat
pe genunchii celorlalţi, lăsa să-i atârne în afară amândouă picioarele. Cupeuri mari, tapisate cu postav,
plimbau bătrâne doamne care moţăiau; sau un armăsar măreţ trecea, trăgând o mică trăsură cu un singur loc,
simplă şi cochetă ca haina neagră a unui dandy. Ploaia se înteţea. Lumea deschidea umbrelele de ploaie, de
soare, desfăcea impermeabilele; îşi strigau de departe „–Bună ziua! – Ce mai faci? – Da! – Nu – Pe curând!"
şi figurile treceau cu viteza unor umbre chinezeşti. Frédéric şi Rosanette nu-şi vorbeau, ameţiţi de neîncetata
învârtire a atâtor roţi.
Uneori, şiruri de trăsuri prea grăbite se opreau toate deodată pe mai multe linii. Atunci stăteau unii
lângă alţii şi se examinau. Pe deasupra panourilor de armoarii, priviri indiferente cădeau peste mulţime; ochii
plini de invidie străluceau în fundul birjilor; zâmbete defăimătoare răspundeau atitudinilor îngâmfate: guri
larg deschise exprimau o admiraţie stupidă; şi, ici şi colo, câte un gură-cască în mijlocul şoselei se dădea
îndărăt dintr-un salt ca să evite un călăreţ care galopa printre trăsuri şi izbutea să scape. Apoi totul se punea
iar în mişcare; vizitiii dădeau drumul hăţurilor şi lăsau în jos bicele lungi; caii, vioi, scuturându-şi struna,
aruncau spumă în jurul lor; şi crupele şi hamurile umede fumegau în pâcla străbătută de razele soarelui la
apus. Trecând pe sub Arcul de Triumf, acesta prelungea, la înălţimea unui om, o lumină roşcată, care făcea să
scânteieze butucii roţilor, mânerele portierelor, capătul oiştilor, verigile caprelor; şi, de amândouă părţile
bulevardului, ca un fluviu în care ondulau coame, haine, capete de oameni, se înălţau, ca două ziduri verzi,
copacii şiroind de ploaie. Deasupra, albastrul cerului apărea pe alocuri, cu luciri blânde de satin.
Atunci Frédéric îşi aminti de zilele depărtate, când invidia fericirea nespusă de a se afla într-una din
aceste trăsuri, alături de una din aceste femei. Avea, acum, această fericire şi nu se simţea mai bucuros.
Ploaia încetase. Pietonii, refugiaţi între coloanele Depozitului de mobile, plecau. Pe strada Royale,
trecătorii mergeau în sus către bulevard. În faţa Ministerului Afacerilor Externe, un şir de gură-cască se
opriseră pe trepte.
În dreptul Băilor chinezeşti, berlina se opri din cauza gropilor din pavaj. Un bărbat cu un pardesiu de
culoarea alunei mergea pe marginea trotuarului. O împroşcătură, ţâşnind de sub arcuri, îl stropi drept în spate.
Omul se întoarse, furios. Frédéric păli: îl recunoscuse pe Deslauriers.
În uşă la Café Anglais, dădu drumul trăsurii. Rosanette urcase înaintea lui, în timp ce el plătea
vizitiului.
O regăsi pe scară, vorbind cu un domn. Frédéric o luă de braţ.
Dar în mijlocul coridorului, un alt domn o opri.
– Du-te înainte! spuse ea, vin imediat!
Şi el intră singur în încăpere. Prin cele două ferestre deschise se zărea lume la geamurile celorlalte
case, peste drum. Dâre lucioase fremătau pe asfaltul care se usca, şi o magnolie de pe marginea balconului
parfuma apartamentul. Mireasma şi răcoarea îi liniştiră nervii; se lăsă greoi pe divanul roşu de sub oglindă.
Mareşala se întoarse; şi, sărutându-l pe frunte, întrebă:
– Are necazuri, bietul băieţel?
– Poate! răspunse el.
– Lasă, nu eşti singurul. Ceea ce voia să însemne: „Să uităm fiecare de necazurile noastre, într-o
fericire comună".
Apoi îşi puse o petală de floare între buze şi i-o întinse să o ciugulească. Gestul, de o graţie şi de o