Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

În aceeaşi clipă, Frédéric fu înşfăcat de Cisy.
– Bună ziua, dragă! Ce mai faci? Hussonnet e colo. Ascultă!
Frédéric încerca să se desprindă de el, ca să ajungă cabrioleta. Mareşala îi făcea semne să se întoarcă
lângă ea. Cisy o zări şi se încăpăţână să meargă să o salute.
De când nu mai purta doliu după bunica lui, îşi realiza idealul, izbutea să aibă o notă originală. Vestă
scoţiană, veston scurt, funde late la pantofii decoltaţi şi biletul de intrare la panglica pălăriei, nimic nu lipsea,
într-adevăr, din ceea ce numea el însuşi „şicul" său, un şic englezesc şi de muşchetar. Întâi se pâlnse de
Champ de Mars, turf execrabil, vorbi apoi de cursele de la Chantilly şi de farsele care se făceau acolo, se jură
că poate să bea douăsprezece pahare de şampanie cât timp bate miezul nopţii, propuse Mareşalei să parieze,
alinta încetişor cei doi căţeluşi şi, sprijinindu-se în celălalt cot de portiera trăsurii, continua să debiteze prostii,
cu măciulia bastonului în gură, cu picioarele depărtate, cu şalele cambrate. Alături, Frédéric fuma, căutând
mereu să descopere ce se întâmplase cu cabrioleta.
Clopotul sună din nou. Cisy plecă, spre marea bucurie a Rosanettei, care pretindea că o plictiseşte.
A doua cursă nu avu nimic deosebit, nici a treia, afară de faptul că un om fu scos pe targa. A patra, în
care opt cai se întreceau pentru premiul municipiului, fu mai interesantă.
Spectatorii din tribune se urcaseră pe bănci. Ceilalţi, în picioare în trăsuri, urmăreau cu binoclul în
mână evoluţia jocheilor; aceştia treceau ca nişte pete roşii, galbene, albe şi albastre de-a lungul mulţimii care
stătea de jur împrejurul hipodromului. De departe, viteza lor nu părea prea mare: la celălalt capăt, păreau chiar
că încetinesc şi că nu mai înaintează decât alunecând, iar burţile cailor atingeau pământul fără ca picioarele
lor întinse să se îndoaie. Dar, întorcându-se repede, creşteau; trecerea lor tăia vântul, pământul se cutremura,
pietrele zburau; aerul, năvălind în cazacele jocheilor, le făcea să palpite ca nişte pânze; îşi plesneau caii cu
cravaşa ca să ajungă la potou; ăsta era scopul. Se scoteau cifrele, se înălţau altele; şi, în mijlocul aplauzelor,
calul învingător se târa până la padoc, acoperit de sudoare, cu genunchii înţepeniţi, cu gâtul plecat, în timp ce
călăreţul, dându-şi parcă sufletul în şa, se ţinea de şale.
O contestaţie, întârzie ultima plecare. Mulţimea, care se plictisea, se risipi. Grupuri de bărbaţi stăteau
de vorbă lângă tribune. Spuneau lucruri deocheate; doamnele plecară, scandalizate de vecinătatea femeilor
uşoare.
Erau acolo şi celebrităţi ale balurilor publice, artiste din teatrele de bulevard; şi nu celor mai frumoase
li se adresau cele mai multe omagii. Bătrâna Georgine Aubert, cea pe care un autor de vodeviluri o numea
Ludovic al XI-lea al prostituţiei, îngrozitor de vopsită şi scoţând din când în când un fel de râs care aducea a
mârâit, stătea întinsă, în caleaşcă, sub pelerina ei de jder, ca în mijlocul iernii. Doamna de Remoussot, la
modă de când cu procesul ei, trona pe capra unui brec în tovărăşia unor americani; şi Thérèse Bachelu, cu
aerul ei de madonă gotică, umplea cu cele douăsprezece volane plisate interiorul docarului său, care avea, în
locul burdufului, o jardinieră cu trandafiri. Mareşala era geloasă pe aceste celebrităţi: ca să se facă şi ea
remarcată, începu să gesticuleze şi să vorbească tare.
Nişte domni o recunoscură şi o salutară. Ea le răspunse, spunându-i lui Frédéric cum îi cheamă. Toţi
erau conţi, viconţi, duci şi marchizi; iar el se umfla în pene, pentru că toţi ochii exprimau un oarecare respect
pentru norocul lui.
Cisy nu părea mai puţin fericit în cercul de bărbaţi maturi care îl înconjura. Aceştia surâdeau pe
deasupra cravatelor, bătându-şi joc de el parcă; în sfârşit strânse mâna celui mai bătrân dintre ei şi veni spre
Mareşala.
Ea înghiţea cu o lăcomie afectată o felie de pateu de ficat de gâscă; Frédéric, supus, o imita, ţinând o
sticlă de vin pe genunchi.
Cabrioleta reapăru, era doamna Arnoux, care păli îngrozitor.
– Dă-mi şampanie! spuse Rosanette. Şi, ridicând cât putu mai sus paharul plin, strigă:
– Hei, voi de colo! femeile cinstite, soţia protectorului meu, hei!
Izbucniră râsete în jurul ei, cabrioleta dispăru. Frédéric o trăgea de rochie, gata să se înfurie. Dar Cisy
era acolo, în aceeaşi atitudine ca mai înainte; şi, cu un surplus de îndrăzneală, o invită pe Rosanette să ia masa
cu el seara.
– Cu neputinţă! răspunse ea. Noi mergem împreună la Café Anglais.
Frédéric, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, rămase mut; şi Cisy o părăsi pe Mareşală cu un aer dezamăgit.
În timp ce-i vorbea, în picioare lângă portiera din dreapta, Hussonnet apăruse din partea stângă, şi
auzind de Café Anglais, zise:
– E un local frumos! Dacă am lua o gustare acolo, ce zici?
– Cum vreţi, zise Frédéric, care, prăbuşit în colţul berlinei, privea cabrioleta. Îşi dădea seama că se
întâmplase ceva ireparabil şi că pierduse marea lui dragoste. Lângă el era cealaltă, dragostea uşoară şi veselă.