Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

apoi pe bulevardele umbrite de ziduri vechi; străzile pustii răsunau sub paşii lor; poarta de fier se deschidea,
urcau scara; şi erau trişti ca după mari destrăbălări. Supraveghetorul şef pretindea că se exaltau unul pe altul.
Totuşi, dacă Frédéric a muncit în ultimele clase, asta s-a datorat imboldurilor prietenului lui; în vacanţa anului
1837 îl aduse la maică-sa.
Tânărul îi displăcu doamnei Moreau. Mânca nemaipomenit de mult, refuza să ia parte la slujba
religioasă, ţinea discursuri republicane, în sfârşit, mama crezu că îl dusese pe fiul ei în locuri de perdiţie.
Legăturile dintre ei fură supravegheate. Din pricina asta se iubiră şi mai mult; şi despărţirea fu şi mai grea
când Deslauriers, în anul următor, plecă din colegiu ca să studieze dreptul la Paris.
Frédéric avea de gând să-l întâlnească acolo. Nu se văzuseră, de doi ani; după ce se îmbrăţişară, se
duseră pe poduri ca să stea de vorbă mai la largul lor.
Căpitanul, care avea acum un biliard la Villenauxe, se supărase foc când fiul lui îi ceruse socoteala
tutelei şi chiar îi retezase orice ajutor. Dar Deslauriers, care voia să concureze mai târziu la o catedră de
profesor la Şcoala de Drept şi care n-avea bani, primise la Troyes un loc de secretar la un avocat. Lipsindu-se
de multe avea să economisească patru mii de franci; şi chiar de n-ar fi încasat nimic din succesiunea maternă,
ar fi putut oricum să facă ce vrea vreme de trei ani, aşteptând o situaţie. Trebuia deci să-şi părăsească vechiul
plan de a trăi împreună în capitală, cel puţin în prezent.
Frédéric plecă fruntea. Primul lui vis se prăbuşea.
– Consolează-te, spuse fiul căpitanului, viaţa e lungă, suntem tineri. Am să vin după tine! Nu te mai
gândi la asta!
Îi scutură mâinile şi, ca să schimbe vorba, îi puse întrebări asupra călătoriei.
Frédéric n-avu mare lucra de povestit. Dar, amintindu-şi de doamna Arnoux, supărarea îi trecu. Nu
vorbi despre ea, reţinut de pudoare. În schimb vorbi mult de Arnoux, povestind despre cele ce vorbea, despre
purtările, legăturile lui; şi Deslauriers îl îndemnă să cultive cunoştinţa asta.
Frédéric nu scrisese nimic în ultimul timp; opiniile lui literare se schimbaseră: preţuia mai mult decât
orice pasiunea; îl entuziasmau în egală măsură Werther, Rene, Frank, Lara, Lélia 5 şi alte lucruri mai
mediocre. Uneori numai muzica îi părea în stare să-i exprime tulburările interioare, atunci visa simfonii; sau îl
cucerea înfăţişarea lucrurilor şi voia să picteze. Totuşi scrisese versuri; Deslauriers le găsi foarte frumoase,
dar nu-i mai ceru altă poezie.
Cât despre el, nu se mai ocupa de metafizică. Îl interesau economia socială şi revoluţia franceză.
Acum era un vlăjgan de douăzeci şi doi de ani, slab, cu gura mare, cu un aer hotârât. Purta în seara aceea un
palton scurt, prost, de stofă lucioasă, pantofii îi erau albi de praf pentru că venise de la Villenauxe pe jos,
anume ca să-l vadă pe Frédéric.
Isidore veni către ei. Doamna îl ruga pe domnul să se întoarcă şi, temându-se să nu-i fie frig, îi trimitea
paltonul.
– Mai stai, spuse Deslauriers.
Şi se plimbară mai departe de la un capăt la celălalt al celor două poduri care se sprijineau pe insula,
îngustă, formată de canal şi de râu.
Când se îndreptau spre Nogent aveau în faţă un grup de case uşor înclinate; la dreapta se ivea biserica,
dincolo de morile de lemn ale căror stăvilare erau închise; iar la stânga, garduri de arbuşti mărgineau de-a
lungul ţărmului capătul grădinilor care abia se zăreau. Dar spre Paris şoseaua liniştită şi de o luminozitate
albicioasă cobora în linie dreaptă, iar păşunile se pierdeau departe, în aburii nopţii. Mirosuri de frunziş umed
urcau până la ei; căderea unui şuvoi de apă, la o sută de paşi depărtare, şoptea cu zvonul acela plin, dulce, pe
care îl fac valurile în întuneric.
Deslauriers se opri şi spuse:
– Ce caraghios, oamenii ăştia de treabă dorm liniştiţi! Răbdare! Se pregăteşte un nou '89! Lumea e
sătulă de constituţie, de legi, de subtilităţi, de minciuni! Ah! dacă aş avea un ziar sau o tribună, cum ţi-aş mai
zgudui eu toate astea! Dar ca să întreprinzi orice, e nevoie de bani! Ce blestem să fii feciorul unui cârciumar şi
să-ţi pierzi tinereţea umblând după o bucată de pâine!
Îşi pică fruntea, îşi muşcă buzele şi tremura în haina lui subţire.
Frédéric îi aruncă jumătate din paltonul lui peste umeri. Se înfăşurară amândoi în el; şi mergeau
alături, sub haină, ţinându-se de mijloc.
– Cum vrei să trăiesc acolo fără tine? spunea Frédéric. (Amărăciunea prietenului lui îi trezise din nou
tristeţea.) Aş fi realizat ceva cu o femeie care m-ar fi iubit... De ce râzi? Dragostea e ca o hrană şi ca un mediu
propice pentru geniu. Emoţiile extraordinare zămislesc opere sublime. Dar renunţ s-o caut pe cea care mi-ar
trebui! Dealtfel, dacă o voi găsi vreodată, mă va respinge. Fac parte din rasa dezmoşteniţilor, şi mă voi stinge
cu o comoară care era de stras sau de diamant, nu ştiu.