Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– Nu! ci surde, când e nevoie.
Şi stătea în picioare, pe pragul odăii, cu cei doi copii lângă ea. Frédéric se înclină, fără să spună un
cuvânt. Ea îi răspunse tăcut la salut.
La început simţi o uluială nesfârşită. Acel fel de a-l face să înţeleagă zădărnicia speranţei lui îl
zdrobea. Se simţea pierdut ca un om căzut în fundul unei prăpăstii, care ştie că nu va fi ajutat şi că trebuie să
moară.
Cu toate astea mergea, dar fără să vadă nimic, la întâmplare; se poticnea de pietre; greşi drumul. Un
zgomot de saboţi îi răsună în ureche; erau lucrătorii care ieşeau din topitorie. Atunci îşi dădu seama unde era.
În zare, felinarele căii ferate desenau o linie de focuri. Ajunse tocmai când pleca trenul, se lăsă împins
într-un vagon şi adormi.
Peste un ceas, seara, pe bulevarde, veselia Parisului împinse deodată călătoria lui într-un trecut
îndepărtat încă de pe atunci. Voia să fie puternic şi îşi uşura inima ponegrind-o pe doamna Arnoux prin
epitete jignitoare.
„E o dobitoacă, o gâscă, un animal, să nu ne mai gândim la ea".
Când ajunse acasă, găsi pe biroul lui o scrisoare de opt pagini pe hârtie lucioasă, cu iniţialele R.A.
Începea prin mustrări prieteneşti:
„Ce se întâmplă cu dumneata, dragul meu? Mă plictisesc."
Dar scrisul era atât de îngrozitor încât Frédéric era gata să arunce tot teancul, când zări, în postscriptum:
„Mă bizui pe dumneata mâine, să mă duci la curse".
Ce însemna invitaţia asta? Era iar un renghi al Mareşalei? Dar nu-ţi baţi joc de două ori de acelaşi om
şi, apucat de curiozitate, reciti cu atenţie scrisoarea.
Frédéric desluşi „Neînţelegere... greşeală... dezamăgire... Bieţi copii ce suntem!... Ca două fluvii care
se întâlnesc!" etc.
Acest stil contrasta cu limbajul obişnuit al femeii uşoare. Ce schimbare se întâmplase oare?
Păstră multă vreme foile în mână. Miroseau a iris; în forma literelor şi în depărtarea neregulată a
liniilor era un fel de dezordine de toaletă care îl tulbură.
„De ce nu m-aş duce? îşi spuse el în sfârşit. Dar dacă ar şti doamna Arnoux? Ah! s-o ştie! Cu atât mai
bine! şi să fie geloasă! Asta mă va răzbuna!"
IV
Mareşala era gata şi îl aştepta.
– E drăguţ din partea ta! zise ea, aţintindu-şi asupra lui ochii frumoşi, drăgăstoşi şi veseli.
După ce-şi legă bridele pălăriei, se aşeză pe divan, fără nici un cuvânt.
– Plecăm? întrebă Frédéric.
Ea se uită la pendulă.
– O, nu! peste o oră şi jumătate, ca şi cum şi-ar fi pus în sinea ei această limită nehotărârii sale.
În sfârşit, pendula sună ora fixată.
– Eh, andiamo, caro mio 37 !
Îşi mai netezi o dată părul pe tâmple, dădu câteva ordine Delphinei.
– Doamna se întoarce la masă?
– De ce? O să luăm masa împreună, undeva, la Café Anglais, unde vrei!
– Bine.
Căţeii scheunau în jurul ei.
– Îi luăm cu noi, nu?
Frédéric îi duse el însuşi până la trăsură. Era o berlină închiriată, cu doi cai de poştă şi un surugiu;
valetul lui stătea pe bancheta din spate. Mareşala păru încântată de aceste atenţii; după ce se aşeză, îl întrebă
dacă mai fusese pe la Arnoux în ultima vreme.
– Nu, de o lună, spuse Frédéric.
– Eu l-am întâlnit alaltăieri, voia să vină la mine şi astăzi. Are însă tot felul de încurcături, un alt
proces, nu mai ştiu ce. Ce om ciudat!
– Da, foarte ciudat!
Frédéric adăugă cu un aer indiferent:
– Apropo, îl mai vezi pe... cum îl cheamă? fostul cântăreţ, Delmar?
Ea răspunse sec: