Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Ea îl privi în faţă, nesinchisită.
– Şi ce-mi pasă mie? Când s-o întoarce patronul are să-mi ridice amenda dumitale! Puţin îmi pasă de
dumneata, jupâne!
Sénécal, care se plimba cu mâinile la spate, ca un pedagog într-o sală de clasă, se mulţumi să
zâmbească.
– Articolul 13, nesupunere, zece franci!
Femeia începu să lucreze. Doamna Arnoux, din cuviinţă, nu spunea nimic, dar încruntă din sprâncenc.
Frédéric şopti:
– Ah! eşti foarte aspru pentru un democrat!
Celălalt răspunse cu măreţie:
– Democraţia nu e dezmăţul individualismului. E egalitatea în faţa legii, repartiţia, muncii, ordinea!
– Uiţi omenia! spuse Frédéric.
Doamna Arnoux îi luă braţul: Sénécal, jignit poate de aprobarea asta tăcută, plecă.
Frédéric simţi o mare uşurare. De dimineaţă căuta prilejul de a se mărturisi; venise. Dealtfel, mişcarea
spontană a doamnei Arnoux îi părea a cuprinde făgăduieli; îi ceru, ca să-şi încălzească picioarele, să urce în
odaia ei. Dar când fu aşezat lângă ea, începu să fie iar încurcat; nu avea un punct de plecare. Din fericire, îi
veni în minte Sénécal.
– Nimic mai prostesc decât pedeapsa asta, spuse el.
Doamna Arnoux răspunse:
– Uneori severitatea e indispensabilă.
– Cum, dumneata care eşti atât de bună! Oh, mă înşel! pentru că îţi place uneori să provoci suferinţă!
– Nu pricep enigmele, prietene.
Şi privirea ei, mai aspră decât cuvintele, îl opri. Frédéric era hotărât să continue. Un volum de Musset
se găsea din întâmplare pe scrin. Răsfoi câteva pagini, apoi începu să vorbească despre dragoste, despre
disperările şi furiile ei.
Toate astea, după doamna Arnoux, erau necuviinţe sau lucruri artificiale.
Tânărul se simţi rănit de tăgada asta; şi, ca s-o combată, cită ca pildă sinuciderile care se văd în ziare,
preamări marile tipuri din literatură, Fedra, Didona, Romeo, Des Grieux. Se încurcă în propriile-i teorii.
Focul nu mai ardea în cămin, ploaia biciuia ferestrele. Doamna Arnoux, fără să se clintească, stătea cu
amândouă mâinile pe braţele fotoliului; băierile bonetei îi cădeau ca fâşiile de pe capul unui sfinx; profilul ei
pur se decupa palid în mijlocul umbrei.
Simţea dorinţa să se arunce la picioarele ei. Pe culoar se auzi un trosnet şi el nu îndrăzni.
Dealtfel, era împiedicat de un fel de teamă religioasă. Rochia aceea – care se contopea cu întunericul –
îi păru nemăsurată, infinită, de neridicat; şi tocmai din pricina asta dorinţa lui creştea. Dar teama de a face
prea mult sau de a nu face îndeajuns îi nimicea orice discernământ.
„Dacă îi displac, se gândea el, să mă alunge! Dacă mă vrea, să mă încurajeze!"
Spuse, suspinând:
– Deci, nu admiţi că un bărbat poate iubi... o femeie?
Doamna Arnoux răspunse:
– Când e de măritat, o iei de nevastă; când aparţine altuia, te îndepărtezi.
– Va să zică fericirea e cu neputinţă?
– Nu! Dar n-o găseşti niciodată în minciună, în nelinişti şi remuşcări.
– Ce are a face! Ai avut bucurii sublime.
– Experienţa e prea costisitoare!
Frédéric vru s-o atace ironizând-o:
– Virtutea nu e deci decât laşitate?
– Spune mai curând clarviziune. Chiar celor care or uita datoria sau religia, le-ar ajunge simplul bunsimţ.
Egoismul e o bază solidă pentru înţelepciune.
– Ah! ce maxime burgheze rosteşti!
– Dar nu mă laud a fi o mare doamnă!
În clipa aceea veni în fugă băieţelul.
– Mamă, vii la cină?
– Da, numaidecât!
Frédéric se ridică; în acelaşi timp se ivi Marthe. Nu se putea hotărî să plece; şi, cu o privire plină de
rugăminţi, o întrebă:
– Aceste femei despre care vorbeşti sunt deci insensibile?