Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– Nu mai foloseşte la nimic, spuse doamna Arnoux.
El răspunse, cu o voce tremurătoare:
– Fericirea ar putea să se cuibărească în ea!
Vuietul pompei de foc îi acoperi cuvintele şi intrară în atelierul de schiţare.
Nişte bărbaţi, aşezaţi la o masă îngustă, puneau în faţa lor, pe un disc care se învârtea, o cantitate de
pastă; mâna lor stângă îi curăţa interiorul, dreapta îi mângâia suprafaţa, şi vedeai ridicându-se vase ca nişte
flori care se deschideau.
Doamna Arnoux puse să se arate tiparele pentru lucrările mai grele.
În altă odaie se făceau fileturile, gâturile, liniile de relief. La etajul de deasupra se curăţau defectele şi
se astupau cu ipsos găurelele pe care le lăsaseră operaţiile precedente.
Pe planşeuri, în colţuri, în mijlocul coridoarelor, pretutindeni se aliniau oale.
Frédéric începu să se plictisească.
– Te oboseşte poate? spuse ea.
Temându-se că va fi nevoit să-şi sfârşească aici vizita, el manifestă, dimpotrivă, mult entuziasm. Îi
părea chiar rău că nu se dedicase acestei industrii.
Ea păru surprinsă.
– Desigur! Aş fi putut trăi lângă dumneata!
Şi, pentru a-i evita privirea, doamna Arnoux luă de pe o consolă câteva cocoloaşe de pastă rămase de
la o modelare greşită, făcu din ele o turtiţă şi îşi imprimă mâna deasupra.
– Pot lua eu asta? zise Frédéric.
– Doamne, cât eşti de copil!
Era gata să răspundă, când intră Sénécal.
Domnul sub-director chiar de pe prag îşi dădu seama de o încălcare a regulamentului. Atelierele
trebuiau măturate în fiecare săptămână; era sâmbătă şi cum muncitorii n-o făcuseră, Sénécal le declară că
aveau să rămână o oră mai mult.
– Cu atât mai rău pentru voi!
Se aplecară peste piesele lor, fără să murmure; dar le ghiceai furia după respiraţia aspră a piepturilor.
Dealtfel, nu erau uşor de condus, toţi fuseseră daţi afară de la fabrica cea mare. Republicanul îi guverna cu
asprime. Om al teoriilor, nu preţuia decât masele şi se arăta fără milă faţă de indivizi.
Frédéric, stânjenit de prezenţa lui, o întrebă în şoaptă pe doamna Arnoux dacă nu se puteau vedea
cuptoarele. Coborâră la parter; tocmai îi explica întrebuinţarea casetelor, când Sénécal, care îi urmase, se
aşeză între ei.
Continuă el însuşi demonstraţia, vorbi îndelung despre diferite soiuri de combustibile, despre coacere,
periscoape, cuptoare de ardere a oalelor, anglobe, glazuri şi metale, îngrămădind termeni de chimie, clorură,
sulfură, borax, carbonat. Frédéric nu pricepea nimic şi se întorcea în fiecare minut spre doamna Arnoux.
– Nu asculţi, spuse ea, totuşi domnul Sénécal e foarte limpede. Cunoaşte toate aceste lucruri mult mai
bine decât mine.
Matematicianul, măgulit de această laudă, propuse să-i arate cum se pun culorile. Frédéric întrebă cu o
privire neliniştită pe doamna Arnoux. Ea rămase nepăsătoare, nevoind fără îndoială nici să fie singură cu el,
dar nici să-l părăsească. El îi oferi braţul.
– Nu! Mulţumesc! scara e prea îngustă!
Şi când se aflară sus, Sénécal deschise uşa unei încăperi pline de femei.
Mânuiau pensule, fiole, scoici, plăci de sticlă. De-a lungul cornişei, lângă perete, se aliniau planşe
gravate; bucăţele de hârtie fină pluteau în aer; şi o sobă de tuci răspândea o temperatură dezgustătoare, în care
se amesteca mirosul de terebentină.
Aproape toate muncitoarele aveau costume foarte murdare. Totuşi se remarca una care purta o basma
de mătase şi cercei lungi. Mică şi dolofană, avea ochii mari, negri şi buze cărnoase de negresă. Pieptul bogat îi
ieşea în relief prin cămaşa strânsă la mijloc de cordonul fustei; şi, cu un cot pe banc, în vreme ce celălalt
atârna în jos, privea vag, departe, în câmpie. Lângă ea zăcea o sticlă de vin şi nişte mezeluri.
Regulamentul interzicea să se mănânce în ateliere, măsură de curăţenie pentru lucru şi de igienă pentru
muncitori.
Sénécal, din sentimentul datoriei sau din nevoia de despotism, strigă de departe, arătând un afiş într-o
ramă:
– Hei, tu de colo, cea din Bordeaux! Citeşte-mi tare articolul 9.
– Eh, şi pe urmă?
– Pe urmă, domnişoară? Ai să plăteşti o amendă de trei franci!