Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

părea să dea nici o atenţie meritelor lui. Dealtfel, era mărginit şi retrograd, ignorant cum nu se mai afla altul.
În loc să caute perfecţionări artistice, ar fi făcut mai bine să introducă încălzirea cu huilă sau cu gaz.
Burghezul se dădea Ia fund; Sénécal apăsă pe cuvânt. Pe scurt, ocupaţiile lui îi displăceau; şi îl soma aproape
pe Frédéric să vorbească în favoarea lui, ca să i se mărească salariul.
– Nici o grijă, răspunse acesta.
Nu întâlni pe nimeni pe scară. La primul etaj îşi băgă capul într-o încăpere goală; era salonul. Chemă
cu glas tare. Nu i se răspunse; fără îndoială că bucătăreasa nu era acasă, nici slujnica; în sfârşit, ajuns la etajul
doi, împinse o uşă. Doamna Arnoux era singură, în faţa unui dulap cu oglindă. Cordonul rochiei de casă
întredeschise îi atârna de-a lungul şoldurilor. O parte întreagă din păr îi cădea ca un fluviu negru pe umărul
drept; cu amândouă braţele ridicate, îşi ţinea cu o mână cocul, în vreme ce cu cealaltă înfigea un ac în el.
Scoase un strigăt şi dispăru.
Apoi se întoarse îmbrăcată corect. Mijlocul, ochii, foşnetul rochiei, tot îl încânta. Frédéric se stăpânea
să n-o acopere cu sărutări.
– Îţi cer iertare, spuse ea, dar nu puteam...
Avu îndrăzneala s-o întrerupă:
– Totuşi... erai foarte bine... adineauri.
Ea găsi, fără îndoială, complimentul cam grosolan, pentru că pomeţii i se îmbujorară. Frédéric se temu
că o jignise. Ea urmă:
– Ce întâmplare fericită te aduce?
El nu ştiu ce să răspundă; apoi, după un râset scurt care îi dădu timpul să se gândească:
– Ai să mă crezi, dacă am să-ţi spun?
– De ce nu?
Frédéric povesti că visase noaptea trecută un vis îngrozitor.
– Am visat că erai bolnavă grav, pe moarte.
– Oh! nici eu, nici bărbatul meu nu suntem niciodată bolnavi!
– Eu nu te-am visat decât pe dumneata, spuse el.
Ea îl privi cu un aer liniştit.
– Visele nu se realizează totdeauna.
Frédéric se bâlbâi, îşi căută cuvintele şi se aruncă în sfârşit într-o frază lungă asupra afinităţii
sufletelor. Exista o forţă care poate, străbătând spaţiul, să pună în legătură două persoane, să le avertizeze
despre cele ce simt şi să le facă să se întâlnească.
Ea îl asculta, cu capul plecat, zâmbind cu zâmbetul ei frumos. El o observa cu coada ochiului,
bucuros, şi îşi revărsa dragostea mai liber, mai uşor, la adăpostul acestei banalităţi. Ea îi propuse să-i arate
fabrica; şi pentru că stăruia, el primi.
Ca să-l distreze mai întâi cu ceva amuzant, îi arătă un fel de muzeu care împodobea scara. Obiectele
agăţate de pereţi sau aşezate pe poliţe dovedeau eforturile şi pasiunile succesive ale lui Arnoux. După ce
căutase roşul de aramă al chinezilor, voise să facă majolică, faianţă, stil etrusc, oriental, să încerce în sfârşit
unele din perfecţionările realizate mai târziu. Aşa că se remarcau în acea serie vase mari acoperite de
mandarini, bliduri de un castaniu-auriu sclipitoare, oale înfrumuseţate cu scrieri arabe, ulcioare în stilul
Renaşterii şi farfurii mari cu două personaje, ce erau desenate în sanghină, într-un chip gingaş şi vaporos.
Acum fabrica litere pentru firme şi etichete de vin; dar inteligenţa lui nu era destul de mare pentru a ajunge
până la Artă, nici destul de burgheză pentru a viza numai profitul, în aşa chip încât, fără să mulţumească pe
nimeni, se ruina. Se uitau amândoi la aceste lucruri, când trecu domnişoara Marthe.
– Nu-l recunoşti? îi spuse maică-sa,.
– Ba da! rosti ea salutându-l, în vreme ce privirea ei limpede şi bănuitoare, privirea ei de fecioară,
părea să şoptească: „Ce cauţi tu aici?" şi urcă treptele, cu capul puţin întors spre un umăr.
Doamna Arnoux îl duse pe Frédéric în curte, apoi îi explică pe un ton serios cum se fărâmă pământul,
cum se curăţă, cum se cerne.
– Cel mai important lucru e pregătirea pastelor.
Şi îl duse într-o sală plină de căzi, în care se învârtea în jurul lui însuşi un ax vertical, înarmat cu braţe
orizontale. Lui Frédéric îi era necaz că nu refuzase pe faţă propunerea ei de adineauri.
– Sunt hârdaiele, spuse ea.
Cuvântul îi păru grotesc şi parcă necuviincios în gura ei.
De la un capăt la celălalt al tavanului alergau curele care se înfăşurau pe tambururi, şi totul se mişca
necontenit, matematic, enervant.
Ieşiră de acolo şi trecură pe lângă o cabană în ruine, în care se puneau odinioară uneltele de grădinărit.