Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

între case, împodobit cu arbuşti la colţuri şi cu un răzor în mijloc.
Era în primele zile ale lui aprilie. Frunzele liliacului începeau să înverzească, un suflu curat adia în
aer, şi păsărelele ciripeau, alternându-şi cântecul cu zgomotul îndepărtat pe care îl făcea făurăria unui
carosier.
Frédéric se duse să caute o lopaţică de jar; şi, pe când ei se plimbau alături, copilul ridica grămăjoare
de nisip pe alee.
Doamna Arnoux nu credea că băieţelul va fi dăruit mai târziu cu o mare imaginaţie, dar avea o fire
îmbietoare. Sora lui, dimpotrivă, avea o uscăciune din naştere, care uneori o jignea.
– Se va schimba, spuse Frédéric. Niciodată nu trebuie să disperi.
Ea răspunse:
– Niciodată nu trebuie să disperi!
Repetarea asta maşinală a frazei lui îi păru un fel de încurajare; culese un trandafir, singurul din
grădină.
– Îţi aduci aminte... de un anume buchet de flori, înlr-o seară, într-o trăsură?
Ea se înroşi puţin; şi rosti, cu un aer de compătimire ironică:
– Ah! eram foarte tânără!
– Şi cu ăsta, spuse foarte încet Frédéric, se va întâmpla la fel? Ea răspunse, răsucind tulpina între
degete ca pe firul unui fus:
– Nu! Îl voi păstra!
O chemă cu un gest pe dădacă iar aceasta luă copilui în braţe: apoi, pe pragul uşii, în poartă, doamna
Arnoux mirosi floarea înclinându-şi capul pe umăr, cu o privire tot atât de dulce ca o sărutare.
După ce se urcă iar în biroul lui, contemplă fotoliul în care se aşezase ea, ca şi toate obiectele pe care
le atinsese. Ceva din ea circula în jurul lui. Mângâierea prezenţei ei încă mai dura.
„A venit aici!" îşi spunea el.
Şi era înecat de valurile unei iubiri nemărginite.
A doua zi, la orele unsprezece, se duse la domnul Dambreuse. Fu primit în sufragerie. Bancherul
prânzea în faţa nevestei. Nepoata era lângă ea şi de cealaltă parte institutoarea, o englezoaică foarte ciupită de
vărsat.
Domnul Dambreuse îl pofti pe tânărul său prieten să ia loc în mijlocul lor, şi, când el refuză, întrebă:
– Cu ce-ţi pot fi de folos? Te ascult.
Frédéric mărturisi, prefăcându-se nepăsător, că venea să-i ceară ceva pentru un anume Arnoux.
– Ah, da! fostul negustor de tablouri, spuse bancherul, cu un râs mut care-i descoperi gingiile.
Odinioară Oudry garanta pentru el; s-au supărat.
Şi începu să răsfoiască în grabă scrisorile şi ziarele aşezate lângă tacâmul lui.
Doi servitori serveau, fără să facă zgomot pe parchet; şi, în sala înaltă, care avea trei draperii de
tapiţerie şi două fântâni de marmură albă, strălucirea reşourilor, aşezarea aperitivelor, până şi cutele ţepene ale
şervetelor, tot huzurul acesta luxos făcea în mintea lui Frédéric un contrast cu un alt prânz, la Arnoux. Nu
îndrăznea să-l întrerupă pe domnul Dambreuse.
Doamna băgă de seamă că era încurcat.
– Îl vezi câteodată pe prietenul nostru Martinon?
– Are să vină diseară, spuse repede fata.
– Ah! ştiai? răspunse mătuşa oprind o privire rece asupra ei. Apoi, cum unul dintre valeţi se plecase la
urechea ei:
– Croitoreasa ta, copila mea!... Miss John!
Şi institutoarea, ascultătoare, pieri cu eleva ei.
Domnul Dambreuse, tulburat de zgomotul scaunelor, întrebă ce se întâmplase.
– A venit doamna Regimbart.
– Ia te uită! Regimbart! Cunosc acest nume. I-am întâlnit semnătura.
Frédéric atacă în sfârşit problema; Arnoux merita interes; avea chiar să vândă o casă a nevestei lui în
unicul scop de a-şi îndeplini făgăduiala.
– Ea trece drept foarte frumoasă. spuse doamna Dambreuse.
Bancherul adăugă, cu un aer binevoitor.:
– Eşti prietenul lor... intim?
Frédéric, fără să răspundă limpede, spuse că i-ar fi foarte îndatorat dacă ar lua în consideraţie...
– Ei bine, dacă asta îţi face plăcere, fie! Vom aştepta! Mai am timp. Vrei să coborâm în biroul meu?
Prânzul se sfârşise; doamna Dambreuse se înclină uşor, zâmbind ciudat, cu un zâmbet plin de politeţe