Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Bătrânul îl primise cu multă căldură, dar nu-şi arătase intenţiile.
Doamna Moreau suspină.
„Unde e ea acum?" gândea el.
Diligenţa alerga, iar ea, învelită în şal fără îndoială, îşi rezema de postavul cupeului frumosul cap
adormit.
Urcau în odăile lor, când un băiat de la Lebăda crucii aduse un bilet.
– Ce mai e?
– Deslauriers are nevoie de mine, spuse el.
– Ah, colegul tău! rosti doamna Moreau cu un rânjet de dispreţ. În adevăr, e o oră bine aleasă!
Frédéric şovăi. Dar prietenia fu mai puternică. Îşi luă pălăria.
– Cel puţin nu sta mult! zise maică-sa.
II
Tatăl lui Charles Deslauriers, fost căpitan de infanterie, demisionase din 1818, se întorsese ca să se
însoare la Nogent şi, cu banii de zestre, îşi cumpărase o slujbă de portărel, care abia îi ajungea ca să trăiască.
Acrit de îndelungi nedreptăţi, suferind de vechile lui răni şi regretându-l necontenit pe împărat, îşi vărsa
asupra celor ce-l înconjurau furiile care îl înăbuşeau. Puţini copii fură bătuţi ca fiul lui. Băiatul, cu toate
loviturile, nu se lăsa înfrânt. Când maică-sa încerca să se amestece între ei, era brutalizată şi ea. În sfârşit,
căpitanul îl plasă în biroul lui şi îl ţinea cât era ziua de lungă aplecat peste pupitru, copiind acte: ca urmare,
umărul lui drept era vădit mai dezvoltat decât celălalt.
În 1833, la invitaţia domnului preşedinte, căpitanul îşi vându biroul. Nevastă-sa muri de cancer. El se
duse să trăiască la Dijon, apoi se stabili ca traficant de oameni la Troyes; obţinând o jumătate de bursă pentru
Charles, îl băgă la Colegiul din Sens, unde Frédéric îl cunoscu din nou. Dar unul avea doisprezece ani, celălalt
cincisprezece şi dealtfel îi despărţeau mii de deosebiri de caracter şi de origine.
Frédéric avea în scrinul lui tot soiul de provizii, lucruri alese, o trusă de toaletă de pildă. Îi plăcea să
doarmă dimineaţa târziu, să se uite la rândunele, să citească piese de teatru şi, regretând răsfăţurile de acasă, îi
părea aspră viaţa din colegiu.
Viaţa asta îi părea bună fiului de portărel. Învăţa atât de bine încât, după cel de-al doilea an, trecu la
ciclul al treilea. Totuşi, din pricina sărăciei, a firii lui certăreţe, era înconjurat de o rea-voinţă surdă. Dar odată,
când un servitor, în mijlocul curţii celor mijlocii, îl numise copil de golan, el îi sărise în beregată şi l-ar fi ucis,
dacă n-ar fi intervenit trei pedagogi. Frédéric, aprins de admiraţie, îl strânsese în braţe. Din ziua aceea
prietenia lor fu desăvârşită. Afecţiunea unui şcolar mai mare măgulea, fără îndoială, vanitatea celui mai mic,
iar celălalt primi ca pe o fericire acest devotament care se oferea.
Taică-său îl lăsa în colegiu în timpul vacanţelor. O traducere din Platon deschisă din întâmplare îl
entuziasmă. Se pasionă atunci pentru studiile metafizice şi făcu progrese repezi, slujit de tinereţea-i şi de
orgoliul unei inteligenţe ce se dezrobeşte; citi tot ce se afla în bibliotecă, Jouffroy, Cousin, Laromiguière,
Malebranche, scoţienii 4 . Trebuise să fure cheia de la bibliotecă şi să-şi facă rost de cărţi.
Distracţiile lui Frédéric erau mai puţin serioase. Desenă în strada Trois-Rois genealogia lui Iisus
sculptată pe un stâlp, apoi portalul catedralei. După dramele evului mediu, se apucă de memorii: Froissart,
Comines, Pierre de l'Estoile, Brantôme.
Imaginile pe care aceste lecturi i le trezeau în suflet îl urmăreau cu atâta putere, încât simţea nevoia să
le reproducă. Avea ambiţia să fie într-o zi un Walter Scott al Franţei. Deslauriers se gândea la un vast sistem
de filosofie, care avea să aibă cele mai largi aplicaţii.
Vorbeau despre toate astea în timpul recreaţiilor, în curte, în faţa inscripţiei moralizatoare zugrăvite
sub orologiu; le şopteau în capelă sub barba sfântului Ludovic; le visau în dormitorul de unde se vedea de sus
un cimitir. În zilele de plimbare se aşezau în urma celorlalţi şi vorbeau la nesfârşit.
Vorbeau despre ceea ce aveau să facă mai târziu, când vor ieşi din colegiu. Mai întâi aveau să
pornească într-o lungă călătorie cu banii pe care Frédéric avea să-i scoată din averea lui, la majorat. Apoi
aveau să se întoarcă la Paris, să lucreze împreună, să nu se mai despartă; şi, ca destindere după lucru, vor avea
dragostea unor principese, în budoare de saten, sau orgii scânteietoare în tovărăşia unor curtezane ilustre.
După elanuri de speranţă erau cuprinşi de îndoieli. După crize de veselie guralivă, cădeau în tăceri adânci.
În serile de vară, după ce merseseră vreme îndelungată pe drumurile pietroase de la marginea viilor
sau pe drumul mare în plin câmp, şi când grâul vălurea sub soare, în vreme ce miresme de anghelică treceau
prin aer, erau cuprinşi de un fel de sufocare şi se întindeau pe spate ameţiţi, îmbătaţi. Ceilalţi, în cămaşă, se
jucau la bară sau înălţau zmee. Pedagogul îi chema. Se întorceau de-a lungul grădinilor străbătute de izvorăsc,