Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Sainte-Anne, pe care o frecventa acum Regimbart.
Cetăţeanul începea prin a rosti o nouă plângere împotriva Coroanei. Apoi stăteau de vorba, aruncânduşi
ocări prieteneşte; căci fabricantul îl socotea pe Regimbart un gânditor de mare clasă şi, necăjit când vedea
cum se irosesc atâtea merite, îl tachina asupra lenii lui. Cetăţeanul îl credea pe Arnoux plin de inimă şi de
imaginaţie, dar hotărât prea imoral; aşa că se purta cu el fără cea mai mică îngăduinţă şi refuza chiar să cineze
la el, pentru că „ceremonia'' îl plictisea.
Uneori, în clipa despărţirii, Arnoux era cuprins de o foame violentă. „Avea nevoie" să mănânce o
omletă sau mere coapte; şi mâncarea negăsindu-se niciodată în local, trimitea să i se aducă. Aşteptau.
Regimbart nu pleca şi până la urmă, bombănind, accepta ceva.
Cu toate astea era mohorât, pentru că stătea ceasuri întregi în faţa aceluiaşi pahar pe jumătate plin.
Cum Providenţa nu conducea lucrurile după ideile lui, începuse să fie ipohondru, nu mai voia nici să citească
ziarele şi răcnea numai când auzea numele Angliei. Odată, în legătură cu un chelner care servea prost, strigă:
– Parcă nu ne jigneşte destul străinătatea!
În afară de aceste crize, stătea tăcut, meditând „o lovitură fără greş care să facă să explodeze toată
şandramaua".
În vreme ce era pierdut în aceste gânduri, Arnoux, cu o voce monotonă şi privirea puţin beată,
povestea anecdote extraordinare în care el excelase totdeauna, datorită îndrăznelii lui; iar Frédéric (asta ţinea
fără îndoială de nişte asemănări adânci), simţea un fel de atracţie pentru el. Se mustra pentru slăbiciunea asta,
găsind că, dimpotrivă, ar fi trebuit să-l urască.
Arnoux i se plângea de proasta dispoziţie a nevestei lui, de încăpăţânare, de prejudecăţile ei nedrepte.
Altădată nu era aşa.
– În locul dumitale, spunea Frédéric, i-aş face o pensie şi aş trăi singur.
Arnoux nu răspundea nimic; şi, după o clipă, începea s-o laude. Era bună, devotată, inteligentă,
virtuoasă; apoi, trecând la calităţile ei trupeşti, risipea revelaţii, cu inconştienţa celor care îşi expun comorile
în hanuri.
O catastrofă îi strică echilibrul.
Intrase, ca membru în consiliul de supraveghere, într-o companie de caolin. Dar, încrezându-se în tot
ceea ce i se spunea, semnase rapoarte inexacte şi aprobase, fără să verifice, inventariile anuale frauduloase
întocmite de gerant. Dar compania se prăbuşise şi Arnoux, răspunzător din punct de vedere civil, fusese
condamnat, împreună cu ceilalţi, la garanţia despăgubirilor, ceea ce-i aducea o pierdere de aproape treizeci de
mii de franci, agravată de motivele judecăţii.
Frédéric află asta dintr-un ziar şi se repezi în strada Paradis.
Fu primit în odaia doamnei. Era la ceasul micului dejun. O măsuţă de lângă foc era încărcată cu boluri
de cafea cu lapte. Pe covor zăceau papuci, pe fotolii veştminte. Arnoux, în izmene şi cu o vestă de tricou, avea
ochii roşii şi părul ciufulit; micuţul Eugene plângea din pricina oreionului, ronţăindu-şi tartina; sora lui mânca
liniştită; doamna Arnoux, puţin mai palidă decât de obicei, îi servea pe toţi trei.
– Ei, zise Arnoux suspinând din greu, ştii! – Şi cum Frédéric făcu un gest de compătimire – asta e! Am
fost victima încrederii mele!
Apoi tăcu; era atât de copleşit, încât dădu la o parte mâncarea. Doamna Arnoux îşi înălţă ochii şi ridică
din umeri. El îşi trecu mâinile peste frunte.
– De fapt, nu sunt vinovat. N-au să-mi reproşeze nimic. E o nenorocire! Am să ies din ea! Ah, ce să-i
faci, cu atât mai rău!
Şi muşcă dintr-o brioşă, ascultând dealtfel de rugăminţile nevestei lui.
Seara, vru să cineze numai cu ea, singuri, într-o odaie separată, la Maison d'Or. Doamna Arnoux nu
înţelese nimic din pornirea asta sufletească şi chiar fu jignită că era tratată ca o femeie uşoară. Asta era,
dimpotrivă, din partea lui Arnoux o dovadă de afecţiune. Apoi, pentru că se plictisea, se duse să se distreze la
Mareşală.
Până acum i se trecuseră cu vederea multe lucruri, datorită caracterului lui plăcut. Procesul îl clasă
printre oamenii compromişi. Casa lui fu înconjurată de singurătate.
Frédéric, dintr-o datorie de onoare, crezu că trebuie să-i frecventeze mai mult decât oricând. Cumpără
o lojă la Italieni şi îi duse acolo în fiecare săptămână. Totuşi, se aflau în acea perioadă în care, în căsniciile
destrămate, rezultatul concesiilor făcute e o oboseală de neînvins, care face existenţa greu de suportat.
Doamna Arnoux se stăpânea să nu izbucnească. Arnoux se întuneca; şi imaginea acestor doi oameni
nenorociţi îl întrista pe Frédéric.
Ea îl însărcinase, pentru că avea încredere în el, să se intereseze de afacerile ei. Dar îi era ruşine,
suferea să cineze la Arnoux, râvnind la nevasta lui. Totuşi continua, găsind ca scuză faţă de el însuşi faptul că