Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– Frédéric tăcea. Un comision cu care eram însărcinat... de... de moş Oudry.
– Şi pentru cine?
– Pentru amanta lui!
– Pentru a dumitale! strigă doamna Arnoux, ridicându-se drept în picioare.
– Îţi jur...
– Nu începe iar! Ştiu tot!
– Ah! foarte bine! Va să zică sunt spionat!
Ea răspunse rece:
– Asta îţi răneşte, poate, delicateţea?
– Dacă te înfurii, spuse Arnoux căutându-şi pălăria, nu mai e cu putinţă să judecăm lucrurile cum
trebuie!
Apoi, cu un suspin adânc:
– Să nu te însori, dragă prietene, nu, crede-mă pe mine!
Şi o luă din loc, având nevoie să ia aer.
Atunci se făcu o tăcere adâncă; şi totul, în apartament, păru mai nemişcat. Un cerc luminos deasupra
lămpii cu ulei albea plafonul, în vreme ce în colţuri umbra se întindea ca nişte voaluri negre suprapuse; se
auzeau tictacul pendulei şi trosnetele focului.
Doamna Arnoux se aşezase la loc, la celălalt capăt al căminului, în fotoliu; îşi muşca buzele
tremurând; mâinile i se ridicară, îi scăpă un suspin, plângea.
El se aşeză pe scăunel; şi, cu o voce mângâietoare, cum vorbeşti cu cineva bolnav:
– Nu te îndoieşti că împărtăşesc...?
Ea nu răspunse nimic. Dar îşi continuă cu voce tare gândurile:
– Îl las destul de liber! N-avea nevoie să mintă!
– Desigur, spuse Frédéric.
Era o consecinţă a obiceiurilor lui, fără îndoială, nu se gândise la asta, şi poate că în lucruri mai
grave...
– Ce vezi mai grav?
– Oh, nimic!
Frédéric se înclină, cu un zâmbet de supunere. Arnoux avea totuşi unele calităţi; îşi iubea copiii.
– Ah! şi face totul pentru a-i ruina!
Asta venea din firea lui prea amabilă; pentru că, de fapt, era un băiat bun. Ea exclamă:
– Dar ce înseamnă un băiat bun?
Frédéric îl apăra aşa, în cel mai vag chip pe care îl putea găsi, şi plângând-o pe ea, se bucura în acelaşi
timp, se desfăta în fundul sufletului. Avea să se refugieze la el, din răzbunare sau din nevoie de afecţiune.
Speranţa, crescută nemăsurat, îi întărea dragostea.
Niciodată nu-i păruse atât de cuceritoare, atât de profund frumoasă. Din vreme în vreme o răsuflare îi
ridica pieptul; ochii ei ficşi păreau dilataţi de o viziune interioară şi gura îi rămânea întredeschisă, ca şi cum
şi-ar fi dat sufletul. Uneori îşi apăsa tare batista pe ea; el ar fi vrut bucăţica aceea de pânză, udă de lacrimi. Se
uita fără să vrea la patul din fundul alcovului, închipuindu-şi capul ei pe pernă; şi vedea acest lucru atât de
bine, încât se stăpânea să n-o ia în braţe. Ea îşi închise pleoapele, domolită, nemişcată. Atunci veni mai
aproape şi, aplecat asupra ei, îi cerceta lacom chipul. Un zgomot de ghete răsună pe culoar, era celălalt. Îl
auziră închizând uşa odăii lui. Frédéric o întrebă cu un semn pe doamna Arnoux dacă trebuie să se ducă acolo.
Ea răspunse „da" în acelaşi chip; şi acest mut schimb de gânduri era ca un consimţământ, ca un
început de adulter.
Arnoux, gata să se culce, îşi descheia redingota.
– Eh, cum îi merge?
– Oh, mai bine! spuse Frédéric. Are să-i treacă!
Dar Arnoux era necăjit.
– N-o cunoşti! Acum are nervi!... Dobitocul de vânzător! Uite ce înseamnă să fii prea bun. Dacă nu iaş
fi dat blestematul acela de şal Rosanettei!
– Să nu regreţi nimic! Îţi e peste măsură de recunoscătoare!
– Crezi?
Frédéric nu se îndoia. Dovada era că îl coneendiase pe moş Oudry.
– Ah! biata puicuţă!
Şi, în preaplinul emoţiei lui, Arnoux vru să alerge la ea.
– Nu te osteni! Eu vin de acolo. E bolnavă!