Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– Ei, ce faci? întrebă ea.
El ridică ochii spre etajul al doilea. Lampa doamnei Arnoux ardea. De fapt, nimic nu-l oprea să urce.
– Te aştept aici. Haide odată!
Porunca asta îl îngheţă cu totul. Spuse:
– Am să stau mult sus. Ai face mai bine să te întorci. Mâine am să vin la dumneata.
– Nu, nu! răspunse Vatnaz bătând din picior. Ia-l! Du-l! Fă-l să-i surprindă!
– Dar Delmar nu va mai fi acolo!
Ea plecă fruntea.
– Da, poate că e adevărat.
Şi rămase fără un cuvânt, în mijlocul străzii, între trăsuri; apoi, aţintindu-şi ochii de pisică sălbatică
asupra lui, zise:
– Pot să mă bizui pe dumneata, nu-i aşa? La treabă. Pe mâine!
Frédéric, străbătând coridorul, auzi două voci care îşi răspundeau. Cea a doamnei Arnoux spunea:
– Nu minţi! Nu mai minţi!
Intră. Tăcură.
Arnoux mergea în sus şi-n jos şi doamna stătea pe scăunelul de lângă foc, foarte palidă, cu privirea
fixă. Frédéric făcu o mişcare pentru a da înapoi. Arnoux îl apucă de mână, fericit de ajutorul care îi venea.
– Dar mă tem... spuse Frédéric.
– Rămâi! îi suflă Arnoux la ureche.
Doamna rosti:
– Trebuie să fii îngăduitor, domnule Moreau! Se întâmplă asemenea lucruri în căsnicii.
– Pentru că le născocim, zise vesel Arnoux. Femeile au trăsnăi! Aşa, de pildă, nevasta mea nu e rea.
Nu, dimpotrivă. Ei bine, se distrează de un ceas să mă necăjească cu o grămadă de poveşti.
– Sunt adevărate! răspunse doamna Arnoux enervată. Pentru că, asta e, l-ai cumpărat.
– Eu?
– Da, chiar tu! De la Magazinul persan.
„Caşmirul", se gândi Frédéric.
Se simţea vinovat şi-i era frică. Ea adăugă imediat:
– Luna trecută, într-o sâmbătă, în 14.
– Ah! Chiar în ziua aceea eram la Creil! Aşa că vezi!
– Deloc! Pentru că în 14 am cinat la familia Bertin.
– În 14! făcu Arnoux, ridicând ochii ca pentru a căuta o dată.
– Şi vânzătorul care ţi l-a vândut era un blond!
– Parcă îmi pot aduce aminte de vânzător!
– A scris totuşi, sub dictarea ta, adresa: Strada Laval, 18.
– De unde ştii? spuse Arnoux uluit.
Ea ridică din umeri.
– Oh, e foarte simplu: m-am dus să-mi dau caşmirul la reparat şi un şef de raion mi-a spus că tocmai
expediase unul la fel la doamna Arnoux.
– E vina mea dacă există pe acea stradă o doamnă Arnoux?
– Da, dar nu Jacques Arnoux, spuse ea.
Atunci el începu să bată câmpii, susţinând că e nevinovat. Era o greşeală, o întâmplare, unul dintre
acele lucruri inexplicabile, care se petrec uneori. Oamenii nu trebuie osândiţi numai pe simple bănuieli, pe
indicii vagi; şi cită exemplul nefericitului Lesurques.
– În sfârşit, eu spun că te înşeli! Vrei să-ţi dau cuvântul meu?
– Nu o nevoie!
– De ce?
Ea îl privi în faţă, fără să-i spună nimic: apoi întinse mâna, luă caseta de argint de pe cămin şi îi arătă o
factură larg deschisă.
Arnoux se înroşi până la urechi şl trăsăturile lui descompuse se umflară.
– Eh, ce mai spui?
– Dar... răspunse el încet, ce dovedeşte asta?
– Ah! spuse ea cu o intonaţie ciudată în glas, în care era şi durere, şi ironie. Ah!
Arnoux ţinea hârtia în mâini şi o răsucea, nedezlipindu-şi ochii de pe ea, de parcă trebuia să găsească
acolo soluţia unei probleme grele.
– Da, da, da, mi-aduc aminte, zise el în sfârşit. Era un comision. – Dumneata, Frédéric, trebuie să ştii.