Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

„La ce bun?" îşi spuse el.
Plecă în trăsură. Caii nu-i aparţineau amândoi maică-si. Îl împrumutase pe cel al domnului Chambrian,
casierul, ca să-l înhame lângă al ei. Isidore, care plecase în ajun, se odihnise la Bray până seara şi se culcase la
Montereau, aşa că animalele, odihnite, mergeau uşor în trap.
Miriştile se prelungeau cât vedeai cu ochii. Drumul era mărginit de două şiruri de copaci, maldărele de
pietre se succedau; în curând Villeneuve-Saint-Georges, Ablon, Châtillon, Corbeil şi celelalte ţinuturi, toată
călătoria îi reveni în memorie, atât de limpede încât acum desluşea amănunte noi, particularităţi mai intime.
De sub volanul rochiei îi răsărea piciorul încălţat cu o gheată îngustă de mătase, de culoare cafenie. Umbrarul
de doc forma un baldachin mare deasupra capului ei şi ciucuraşii roşii de pe marginea lui tremurau necontenit
în vânt.
Semăna cu femeile din cărţile romantice. N-ar fi vrut să adauge nimic, să scadă nimic din făptura ei.
Universul se lărgise dintr-o dată. Ea era punctul luminos spre care convergea totalitatea lucrurilor; şi, legănat
de mişcarea trăsurii, cu pleoapele pe jumătate închise, cu privirea spre nori, se lăsa pradă unei bucurii
visătoare şi nesfârşite.
La Bray nu aşteptă să se dea cailor ovăz, porni înainte pe drum, singur. Arnoux o numise „Marie!"
Strigă foarte tare „Marie!" Vocea i se pierdu în văzduh.
La apus, o culoare purpurie revărsată înflăcăra cerul. Clăi mari de grâu, care se ridicau în mijlocul
miriştilor, aruncau umbre uriaşe. Departe, într-o gospodărie, un câine începu să latre. Se înfioră, cuprins de o
nelinişte fără pricină.
Când Isidore îl ajunse din urmă, se urcă pe capră, să mâne el. Îi trecuse slăbiciunea. Era hotărât să se
introducă, cu orice mijloace, la familia Arnoux şi să se împrietenească cu ei. Casa lor trebuie să fi fost
amuzantă, dealtfel Arnoux îi plăcea; pe urmă, cine ştie? Atunci un val de sânge îi urcă în obraz: tâmplele i se
băteau, píesni din bici, scutură hăţurile şi mâna caii aşa de repede, încât bătrânul vizitiu repetă:
– Încet! Mai încet! O să-i îmbolnăviţi de tignafes.
Treptat Frédéric se linişti şi ascultă ce povestea servitorul. Domnul era aşteptat cu mare nerăbdare.
Domnişoara Louise plânsese cerând să vină şi ea cu trăsura.
– Cine e domnişoara Louise?
– Fetiţa domnului Roque, nu ştiţi?
– Ah, uitasem, răspunse Frédéric nepăsător.
Totuşi cei doi cai erau istoviţi. Şchiopătau amândoi; şi bătea ora nouă la Saint-Laurent când ajunse în
piaţa Armelor, în faţa casei maică-si. Casa asta încăpătoare, cu o grădină ce da spre câmpie, sporea
consideraţia de care se bucura doamna Moreau, persoana cea mai respectată din partea locului.
Cobora dintr-o veche familie boierească, azi stinsă. Bărbatul ei, un om de rând cu care o măritaseră
părinţii, murise dintr-o lovitură de sabie în timpul sarcinii ei, lăsându-i o avere compromisă. Primea de trei ori
pe săptamână şi dădea din când în când o petrecere. Dar numărul de lumânări era socotit dinainte şi îşi aştepta
nerăbdătoare arendele. Strâmtorarea asta ascunsă ca un viciu o făcea să fie serioasă. Totuşi îşi practica
virtutea fără aere de ipocrizie, fără acreală. Cele mai mici gesturi de caritate ale ei păreau mari milostenii. I se
cerea sfatul asupra alegerii servitorilor, educaţiei fetelor tinere, artei dulceţurilor, şi Monseniorul poposea la
ea, în turneele lui episcopale.
Doamna Moreau nutrea o înaltă ambiţie pentru fiul ei. Nu-i plăcea să audă dezaprobări la adresa
guvernului, dintr-un soi de prudenţă anticipată. Frédéric va avea la început nevoie de protecţie; apoi, datorită
calităţilor lui, va deveni consilier de stat, ambasador, ministru! Succesele lui la Colegiul din Sens îndreptăţeau
acest orgoliu. Luase premiul de onoare.
Când intră în salon, toţi se ridicară cu mare zgomot, îl sărutară; şi se făcu un cerc larg în jurul
căminului cu fotoliile şi scaunele. Domnul Gamblin îl întrebă numaidecât care era părerea lui în privinţa
doamnei Lafarge. Acest proces care pasiona toate spiritele pe-atunci 3 pricinui o discuţie violentă; doamna
Moreau o curmă, spre regretul domnului Gamblin; el o socotea utilă pentru tânăr în calitatea lui de viitor
jurisconsult, şi ieşi ţâfnos din salon.
Nimic nu trebuia să te surprindă la un prieten al lui moş Roque! În legătură cu moş Roque se vorbi
despre domnul Dambreuse, care tocmai cumpărase domeniul Fortelle. Dar perceptorul îl trăsese pe Frédéric la
o parte, ca să afle ce crede despre ultima lucrare a domnului Guizot. Toţi doreau să-i cunoască situaţia; şi
doamna Benoît o făcu dibaci informându-se despre unchiul lui. Cum îi mergea acelei bune rude? Nu mai
dădea nici o veste. Nu avea un strănepot în America?
Bucătăreasa anunţă că supa domnului era servită. Lumea plecă, din discreţie. Apoi, de cum fură
singuri în odaie, maieă-sa rosti în şoaptă:
– Ei, spune!