Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Ea o voia deci. Se supuse.
Bancherul, ca şi prima dată, era aşezat la biroul lui şi îl rugă cu un gest să aştepte câteva minute pentru
că un domn care stătea cu spatele spre uşă îl întreţinea despre lucruri grave, era vorba de huilă şi de o fuziune
care trebuia operată între diverse companii.
Portretele generalului Foy 32 şi al lui Ludovic-Filip atârnau de fiecare parte a oglinzii: cartoteci urcau
de-a lungul lambriuriior până la tavan, şi mai erau acolo şase scaune de paie, pentru că domnul Dambreuse navea
nevoie pentru afacerile lui de un apartament mai frumos; încăperea semăna cu acele bucătării
întunecoase în care se pregătesc mari ospeţe. Frédéric observă mai ales două case de bani monstruoase,
aşezate la colţuri. Se întreba câte milioane puteau cuprinde. Bancherul deschise una şi placa de fier se învârti,
nelăsând să se vadă înăuntru decât câteva caiete albastre.
În sfârşit, individul trecu prin faţa lui Frédéric. Era moş Oudry. Amândoi se salutară înroşindu-se, ceea
ce păru să-l mire pe domnul Dambreuse. Dealtfel, se arătă foarte amabil. Nimic nu era mai uşor decât să-l
recomande pe tânărul lui prieten ministrului de justiţie. Vor fi foarte fericiţi să-l aibă; şi îşi încheie politeţile
invitându-l la o serată pe care o dădea peste câteva zile.
Frédéric se urca în cupeu ca să se ducă la această serată, când primi un bilet de la Mareşală. Citi, la
lumina felinarelor:
„Dragă, ţi-am urmat sfaturile. Mi-am alungat osagul 33 . Începând de mâine seară, sunt liberă! Spune
dacă nu sunt curajoasă".
Nimic mai mult. Dar asta însemna că îl poftea în locul vacant. Scoase o exclamaţie, băgă biletul în
buzunar şi plecă.
Doi soldaţi din garda municipală călare staţionau în stradă. Un şir de lampioane ardeau pe cele două
porţi mari; şi în curte, servitorii strigau, îndemnând trăsurile să înainteze până la marginea peronului, sub
marchiză. Apoi, deodată, în vestibul, zgomotuì conteni.
Arbori mari umpleau casa scării. Globurile de porţelan vărsau o lumină care unduia pe pereţi ca apele
unui şaten alb. Frédéric urcă sprinten. Un uşier îi strigă numele. Domnul Dambreuse îi întinse mâna; aproape
numaidecât se ivi doamna Dambreuse.
Avea o rochie mov împodobită cu dantele, buclele pieptănăturii ei erau şi mai multe decât de obicei,
nu purta nici o bijuterie.
Se plânse de vizitele lui rare, găsi mijlocul de a spune ceva. Invitaţii soseau; în chip de salut îşi
răsuceau trupul într-o parte, se înclinau adânc, sau aplecau numai capul; apoi trecea o pereche conjugală, o
familie, şi toţi se răspândeau în salonul încă de pe acum plin.
În mijlocul salonului, sub candelabre, un taburet rotund, capitonat, enorm, susţinea o jardinieră ale
cărei flori, înclinându-se ca nişte mănunchiuri de pene, se ridicau peste capetele femeilor aşezate în cerc, de
jur împrejur, în vreme ce altele ocupau fotolii care formau două linii drepte, întrerupte simetric de marile
perdele de catifea roşie-deschis ale ferestrelor şi de înaltele bolţi ale uşilor cu buiandruguri aurite.
Mulţimea bărbaţilor care stăteau în picioare pe parchet, cu pălăria în mână, păreau de departe o
singură pată neagră, în care panglicuţele de la butoniere puneau ici şi colo puncte roşii şi pe care albeaţa
monotonă a cravatelor o făcea şi mai întunecată. Toţi păreau că se plictisesc, în afară de câţiva tineri cu barbă;
câţiva filfizoni, cu un aer morocănos, se legănau pe călcâie. Capetele cărunte, perucile, erau numeroase; din
loc în loc strălucea un craniu pleşuv; şi chipurile, sau congestionate, sau foarte palide, lăsau să se vadă în
veştejeala lor urma unor imense oboseli – căci oamenii care se aflau acolo aparţineau politicii sau afacerilor.
Domnul Dambreute invitase şi mai mulţi savanţi, magistraţi, doi sau trei medici iluştri, şi respingea cu o ţinută
smerită elogiile aduse seratei şi aluziile la bogăţia lui.
O grămadă de valeţi cu galoane mari circulau pretutindeni. Sfeşnice mari, ca nişte mănunchiuri de foc,
se desfăceau pe tapete; se repetau în oglinzi; şi, în fundul sufrageriei, tapiţată cu un spalier de iasomie, bufetul
părea un altar de catedrală sau o expoziţie de giuvaergiu, atâtea platouri, clopote, tărâmuri şi linguri de argint
şi de argint aurit se aflau acolo, în mijlocul cristalelor care îşi încrucişau luminile irizate peste cărnuri.
Celelalte trei saloane erau înţesate cu opere de artă: peisaje de maeştri pe pereţi, fildeşuri şi porţelanuri pe
marginea meselor, obiecte chinezeşti pe console; paravane de lac se întindeau în faţa ferestrelor, tufe de
camelii urcau din cămine; şi o muzică uşoară vibra departe, ca un zumzet de albine.
Cadrilurile nu erau numeroase şi dansatorii, după felul leneş în care îşi târau pantofii, păreau că se
achită de o datorie. Frédéric auzea fraze ca astea:
– Aţi fost la ultima serbare de binefacere de la palatul Lambert, domnişoară?
– Nu, domnule!
– În curând va fi o căldură!
– Ah, e adevărat, înăbuşitoare!