Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

cu intrări triumfale în oraş şi serbări la lumina torţelor, între femei pe jumătate goale, frumoase ca nişte zeiţe.
– Eraţi făcută pentru a trăi în acel timp. O creatură de calibrul dumneavoastră ar fi meritat un
monsenior!
Rosanettei îi păreau foarte drăguţe complimentele lui. Se fixă ziua şedinţei următoare; Frédéric se
însărcină să aducă accesoriile.
Pentru că o ameţise puţin căldura sobei, se întoarseră pe jos prin strada Du Bac şi ajunseră pe podul
Royal.
Era o vreme frumoasă, aspră şi strălucitoare. Soarele apunea; câteva ferestre de case în Cité străluceau
de departe ca nişte plăci de aur, în timp ce, în spate, la dreapta, turnurile bisericii Notre-Dame se profilau în
negru pe cerul albastru, scăldat dulce la orizont într-o ceaţă cenuşie. Bătu vântul; şi, cum Rosanette declară
că-i era foame, intrară în Patiseria Engleză.
Femei tinere, cu copiii lor, mâncau în picioare lângă bufetul de marmură, pe care se înghesuiau farfurii
cu prăjiturele sub clopote de sticlă. Rosanette înghiţi două tarte cu cremă. Zahărul pudră îi făcea mustăţi la
colţurile gurii. Din când în când îşi scotea batista din manşon ca să-l şteargă; şi faţa ei părea, sub pălăria de
mătase verde, un trandafir deschis între frunze.
Porniră din nou; în strada de la Paix se opri în faţa prăvăliei unui giuvaergiu, să se uite la o brăţară;
Frédéric vru să i-o dăruiască.
– Nu, spuse ea, păstrează-ţi banii.
El fu jignit de cuvintele acestea.
– Ce are puişorul? Suntem trişti?
Şi, cum conversaţia fu reluată, el ajunse, ca de obicei, la jurăminte de dragoste.
– Ştii bine că e cu neputinţă!
– De ce?
– Ah, pentru că...
Mergeau alături, ea sprijinită de braţul lui, şi volanele rochiei îl loveau peste picioare. Atunci îşi aduse
aminte de o seară de iarnă în care, pe acelaşi trotuar, doamna Arnoux mergea aşa lângă el; şi această amintire
îl absorbi în asemenea măsură încât n-o mai vedea pe Rosanette şi nu se mai gândea la ea.
Ea se uita la întâmplare înaintea ei, tândălind în mers, ca un copil leneş. Era ceasul la care lumea se
întorcea de la plimbare, şi echipajele treceau gonind pe pavajul uscat. Măgulirile lui Pellcrin revenindu-i fără
îndoială în minte, scoase un suspin.
– Ah! există şi femei fericite! Sigur că sunt făcută pentru un om bogat.
El răspunse, pe un ton brutal:
– Ai totuşi unul! Pentru că domnul Oudry trecea drept de trei ori milionar.
Ea nu dorea altceva decât să scape de el.
– Cine te împiedică?
Şi răbufni în glume amare despre burghezul acela bătrân, cu perucă, arătându-i că o asemenea legătură
o dezonora şi că ar trebui s-o rupă!
– Da, răspunse Mareşala, ca vorbindu-şi ei înseşi. Asta am să şi fac până la urmă, fără îndoială!
Frédéric fu fermecat de acest dezinteres. Ea mergea mai încet, o crezu obosită. Rosanette se
încăpăţână să nu vrea o trăsură şi îl concedie în faţa porţii ei, trimiţându-i o sărutare cu vârful degetelor.
„Ah, ce păcat! şi când te gândeşti că nişte tâmpiţi mă găsesc bogat!"
Când ajunse acasă, era mohorât.
Hussonnet şi Deslauriers îl aşteptau.
Boemul, aşezat la masa lui, desena capete de turci, iar avocatul, cu cizmele murdare, dormita pe divan.
– Ah! în sfârşit! strigă el. Dar ce aer sălbatic ai! Poţi să mă asculţi?
Voga lui de preparator scădea, pentru că îşi în dopa elevii cu teorii defavorabile examenelor. Pledase
de două sau trei ori, pierduse, şi fiecare dezamăgire nouă îl arunca şi mai puternic către vechiul lui vis: un ziar
în care ar putea să se desfăşoare, să se răzbune, să-şi scuipe veninul şi ideile. Dealtfel, pe urmă aveau să urmeze
averea şi reputaţia. Cu speranţa asta îl dusese de nas pe boem, pe Hussonnet, care avea o fiţuică.
Acum o tipărea pe hârtie roz; născocea zvonuri, compunea rebusuri, încerca să angajeze polemici şi
chiar (în pofida localului) voia să dea concerte! Abonamentul pe un an „dădea dreptul la un fotoliu de
orchestră într-unul din principalele teatre din Paris; şi, mai mult, administraţia se însărcina să furnizeze
domniilor lor domnilor străini toate informaţiile dorite, artistice şi altele". Dar tipograful îl ameninţa, datora
trei rate de chirie proprietarului, se iveau tot felul de încurcături; şi Hussonnet ar fi lăsat să piară Arta, dacă nar
fi fost imboldurile avocatului, care îi ridica zilnic moralul, îl luase cu el, ca să dea mai multa greutate
demersului.