Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Hussonnet. Pe când lucra, chipul uneia sau al celeilalte treceau adesea prin faţa lui; lupta împotriva voinţei de
a o vedea, nu întârzia să cedeze; era şi mai trist când se întorcea de la doamna Arnoux.
Într-o dimineaţă, pe când îşi rumega melancolia la colţul sobei, veni Deslauriers. Discursurile
incendiare ale lui Sénécal îl neliniştiseră pe patronul lui şi încă o dată rămăsese fără resurse.
– Ce vrei să fac eu? zise Frédéric.
– Nimic! N-ai bani, ştiu. Dar nu te-ar stânjeni de fel să-i găseşti o slujbă, fie prin domnul Dambreuse,
fie prin Arnoux.
Acesta trebuie să aibă nevoie de ingineri în întreprinderea lui. Frédéric avu o idee: Sénécal i-ar fi putut
anunţa absenţele soţului, i-ar fi putut duce scrisorile, l-ar fi putut ajuta în miile de ocazii care s-ar fi ivit.
Bărbaţii îşi fac totdeauna asemenea servicii unii altora. Dealtfel, va găsi un mijloc de a-l întrebuinţa fără ştirba
lui. Întâmplarea îi oferea un ajutor, era de bun augur, trebuia să pună mâna pe el. Şi, prefăcându-se nepăsător,
răspunse că lucrul era poate realizabil şi că avea să se ocupe de treaba asta.
Se ocupă de ea numaidecât. Arnoux îşi dădea multă osteneală cu fabrica lui. Căuta roşul de aramă al
chinezilor; dar culorile lui se volatilizau la coacere. Ca să evite crăpăturile faianţelor, amesteca var în argilă;
dar cele mai multe piese se spărgeau, smalţul picturilor pe materia crudă fierbea, plăcile mari se ondulau; şi
atribuind toate aceste greşeli de calcul prostului utilaj al fabricii, voia să facă alte concasoare, alte uscătorii 31 .
Frédéric îşi aduse aminte câteva din aceste lucruri; şi intră în vorbă anunţându-l că descoperise un om foarte
priceput, în stare să găsească faimosul său roşu. Arnoux sări în sus, apoi, după ce-l ascultă, declară că n-avea
nevoie de nimeni.
Frédéric lăudă cunoştinţele nemaipomenite ale lui Sénécal, care era în acelaşi timp inginer, chimist şi
contabil, fiind un matematician de prima mână.
Fabricantul de faianţă consimţi să-l vadă.
Se certară amândoi pentru salariu. Frédéric se interpuse şi izbuti, la capătul săptămânii, să-i facă să
încheie o înţelegere.
Dar uzina fiind situată la Creil, Sénécal nu-i putea fi de nici un ajutor. Gândul ăsta îi tăie curajul ca o
nenorocire.
Se gândi că cu cât Arnoux va fi mai detaşat de nevasta lui, cu atât va avea el mai multe şanse pe lângă
ea. Atunci se apucă să facă apologia Rosanettei, fără încetare; îi spuse toate vinile pe care le avea faţă de ea, îi
povesti ameninţările ei vagi din zilele trecute şi îi vorbi şi de caşmir, fără să-i ascundă că ea îl acuza de
zgârcenie.
Arnoux, jignit de acest cuvânt (şi dealtfel încercat şi de nelinişti), îi aduse caşmirul Rosanettei, dar o
certă că se plânsese lui Frédéric; ea îi spuse că îi adusese aminte de o sută de ori de făgăduiala făcută, iar el
susţinu că nu-şi mai amintise, având prea multe treburi.
A doua zi, Frédéric se duse la ea. Cu toate că era ora două, Mareşala era culcată încă; şi, la căpătâiul
ei, Delmar, instalat în faţa unei măsuţe, sfârşea o felie de pateu de ficat de gâscă. Ea strigă de departe: „îl am,
îl am", apoi, luându-l de urechi îl sărută pe frunte, îi mulţumi mult, îl tutui, voi chiar să-l facă să se aşeze pe
patul ei. Frumoşii ei ochi drăgăstoşi scânteiau, gura umedă îi zâmbea, braţele rotunde ieşeau din cămaşa fără
mâneci; şi, din când în când, Frédéric simţea, prin pânza subţire, rotunjimile tari ale trupului ei. Delmar, în
vremea asta, îşi rostogolea ochii.
– Dar bine dragă, dragă prietenă!
Dăţile următoare se petrecu acelaşi lucru. De cum intra Frédéric, ea se urca în picioare pe pernă pentru
ca el s-o sărute mai bine, îl numea puişor, drăgălaş, îi punea o floare la butonieră, îi aranja cravata;
amabilităţile astea se înteţeau totdeauna când era şi Delmar acolo.
Erau îmbieri? Aşa crezu Frédéric. Cât despre a-şi înşela prietenul, dacă ar fi fost Arnoux în locul lui,
nu s-ar fi sfiit de loc! Avea dreptul să nu fie virtuos cu amanta lui, de vreme ce fusese întotdeauna cu nevasta;
pentru că îşi închipuia că fusese sau mai curând ar fi vrut să o creadă, pentru a-şi justifica laşitatea
nemaipomenită. Dealtfel se socotea stupid şi se hotărî să se poarte fără ocol cu Mareşala.
Deci, într-o după-masă, când ea se apleca în faţa scrinului, se apropie de ea şi avu un gest de o
elocvenţă atât de clară, încât ea se ridică îmbujorată. El încercă încă o dată; atunci ea izbucni în lacrimi,
spunând că era foarte nefericită şi că ăsta nu era un motiv să fie dispreţuită.
El îşi repetă tentativele. Ea luă alt gen, râse totdeauna. Frédéric crezu că e abil răspunzând pe acelaşi
ton şi exagerându-l. Dar se arăta prea vesel ca să-l creadă sincer; iar camaraderia lor era o piedică pentru
manifestarea oricărei emoţii serioase. În sfârşit, într-o zi îi spuse că nu primea resturile rămase de la alta.
– Care alta?
– Eh, da! Du-te la doamna Arnoux!
Pentru că Frédéric vorbea adesea despre ea; Arnoux, la rându-i avea aceeaşi manie; Rosanette îşi