Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

ceaşcă de ceai, jucau o partidă de loto; duminica jucau şarade; Rosanette, mai neastâmpărată decât altele, se
deosebea prin născocirile ei nostime, ca a alerga în patru labe sau a se împopoţona cu o scufie de bumbac. Ca
să privească trecătorii de la fereastră, îşi punea o pălărie de piele tare; fuma ciubuc, cânta cântece tiroleze.
După-masă, de plictiseală, decupa flori dintr-o bucată de pânză persană, le lipea chiar ea pe ferestre, mânjea
căţeluşii cu fard, ardea pastile parfumate sau îşi ghicea în cărţi. Nefiind în stare să se împotrivească unei
dorinţe, se prăpădea după un bibelou pe care îl văzuse, nu mai dormea, dădea fuga să-l cumpere, îl schimba cu
altul, şi strica stofele, pierdea bijuteriile, risipea banii, şi-ar fi vândut cămaşa de pe ea pentru o lojă în
avanscenă. Adesea îl întreba pe Frédéric înţelesul unui cuvânt pe care îl citise, dar nu-i asculta răspunsul
pentru că sărea repede la altă idee, înmulţindu-şi întrebările. După spasme de veselie, o apucau furii
copilăreşti; sau visa aşezată pe jos, în faţa focului, cu capul plecat şi genunchii cuprinşi în braţe, mai neclintită
decât o şopârlă amorţită. Fără să ia aminte, se îmbrăca în faţa lui, îşi trăgea încet ciorapii de mătase, apoi se
spăla pe obraz cu multă apă, răsturnându-se din mijloc ca o naiadă care se înfioară; şi râsul dinţilor ei albi,
scânteile din ochii ei, frumuseţea, veselia ei îl uluiau pe Frédéric şi-i biciuiau nervii.
Aproape totdeauna o găsea pe doamna Arnoux învăţându-l să citească pe băieţelul ei sau în spatele
scaunului Marthei, care făcea game la pian; când lucra la un lucru de croitorie, era pentru el o mare fericire
să-i ridice foarfecele. Toate mişcările ei aveau o măreţi liniştită; mâinile mici păreau făcute pentru a împărţi
milostenii, pentru a şterge lacrimi, şi vocea, puţin înăbuşită, avea intonaţii mângâietoare şi părea uşoară ca un
vânticel.
Nu era entuziasmată de literatură, dar spiritul ei fermeca prin cuvinte simple şi pătrunzătoare. Îi
plăceau călătoriile, foşnetul vântului în păduri, şi-i plăcea să se plimbe prin ploaie cu capul gol. Frédéric
asculta lucrurile astea cu încântare, crezând că ea începe să i se încredinţeze.
Frecventarea acestor două femei era în viaţa lui precum două muzici: una nebunatică, pătimaşă,
distractivă, cealaltă gravă şi aproape cucernică; şi, vibrând amândouă în acelaşi timp, creşteau mereu, şi încet
încet se amestecau – pentru că dacă doamna Arnoux îl atingea numai cu degetul, imaginea celeilalte se ivea
numaidecât în faţa dorinţei lui, de vreme ce în partea aceea avea o şansă mai puţin îndepărtată şi, în tovărăşia
Rosanettei, când se întâmpla să se înduioşeze, îşi aducea aminte pe loc de marea lui dragoste.
Confuzia asta era pricinuită de asemănarea celor două locuinţe. Unul dintre dulapurile care se vedeau
odinioară în bulevardul Montmartre împodobea acum sufrageria Rosanettei, celălalt, salonul doamnei
Arnoux. În amândouă casele serviciile de masă erau la fel şi se găsea până şi aceeaşi tichie de catifea trântită
pe un fotoliu; apoi o mulţime de mici daruri, paravane, cutii, evantaie se duceau şi veneau de la amantă la
nevastă, pentru că Arnoux, fără cea mai mică jenă, lua adesea de la una ceea ce-i dăduse, ca să-i ofere celeilalte.
Mareşala râdea cu Frédéric de obiceiurile lui urâte. Într-o duminică, după-masă, îl duse îndărătul uşii
şi-i arătă în paltonul lui Arnoux o pungă cu prăjituri pe care le şterpelise de pe masă, ca să-şi ospăteze, fără
îndoială, mica familie. Domnul Arnoux se deda la pozne care se învecinau cu josnicia. Pentru el, era o datorie
să înşele accizele; nu se ducea niciodată la spectacole plătindu-şi locul, voia întotdeauna să stea în locul întâi
cu bilete de rangul doi, şi povestea ca pe o farsă grozavă că avea obiceiul, la băi, să pună în cutia băieşului un
nasture de pantalon drept o monedă de un franc, ceea ce n-o împiedica pe Mareşală să-l iubească.
Într-o zi, totuşi, vorbind despre el, spuse:
– Ah! mă plictiseşte! M-am săturat! Am să-mi găsesc altul!
Frédéric credea că „altul" era gata găsit şi că se chema domnul Oudry.
– Eh, spuse Rosanette, ce are a face asta?
Apoi cu lacrimi în glas:
– Şi doar nu-i cer multe lucruri, dar nu vrea, javra! Nu vrea? Cât despre făgăduielile lui, oh, e altceva.
Îi făgăduise chiar un sfert din beneficiile faimoasei mine de caolin; nu se arăta nici un beneficiu, nici
măcar caşmirul cu care o amăgea de şase luni.
Frédéric se gândi numaidecât să i-l dăruiască el. Arnoux putea lua asta drept o lecţie si se putea
supăra.
Şi totuşi era bun, chiar şi nevasta lui o spunea. Dar atât de ţicnit! În loc să aducă în fiecare zi lume la
cină acasă la el, acum îşi poftea cunoştinţele la restaurant. Cumpăra lucruri cu totul inutile, ca lanţuri de aur,
pendule, obiecte de gospodărie. Doamna Arnoux îi arată, lui Frédéric, pe culoar, o enormă provizie de buiote,
sobiţe de mangal şi samovare. În sfârşit, într-o zi îşi mărturisi îngrijorarea: Arnoux o pusese să semneze o
cambie la ordinele domnului Dambreuse.
Totuşi, Frédéric îşi păstra proiectele literare dintr-un fel de datorie de onoare faţă de el însuşi. Vru să
scrie o istorie a esteticii, rezultat al convorbirilor lui cu Pellerin, apoi să dramatizeze diferite epoci ale
Revoluţiei franceze şi să compună o mare comedie, prin influenţa indirectă a lui Deslauriers şi a lui