Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

acele fiziologii noi, fiziologia fumătorului, a pescarului cu undiţa, a funcţionarului de la barieră".
Ajunseră să-l enerveze atât de tare, încât îi veni pofta să-i ia de umeri şi să-i arunce afară. „Dar m-am
prostit." Şi, luându-l deoparte pe Dussardier, îl întrebă dacă nu-l putea servi cu ceva.
Băiatul cel cumsecade fu înduioşat. Avea locul lui de casier, şi nu-i mai trebuia nimic.
Apoi Frédéric îl luă pe, Deslauriers în odaia lui şi, scoţând dintr-un birou două mii de franci:
– Uite, dragă, bagă-i în buzunar! E restul din vechile mele datorii.
– Dar... ziarul? zise avocatul. I-am vorbit lui Hussonnet, ştii bine.
Şi cum Frédéric răspunse că se simţea „puţin strâmtorat acum", celălalt zâmbi cu răutate.
După lichioruri, se bău bere; după bere, groguri; fumară iar pipe. În sfârşit, la cinci după-masă, plecară
toţi; şi mergeau unii lângă alţii, fără să vorbească, când Dussardier începu să spună că Frédéric îi primise
foarte bine. Toţi fură de aceeşi părere.
Hussonnet declară că dejunul fusese cam greu. Sénécal critică frivolitatea interiorului. Cisy gândea la
fel: era cu desăvârşire lipsit de „originalitate".
– Mie mi se pare, spuse Pellerin, că ar fi putut să-mi comande un tablou.
Deslauriers tăcea, ţinând bancnotele în buzunarul pantalonilor.
Frédéric rămăsese singur. Se gândea la prietenii lui şi simţea între ei şi el un fel de şanţ mare plin de
umbre care îi despărţea. Le întinsese totuşi mâna şi ei nu răspunseseră la sinceritatea inimii lui.
Îşi aduse aminte de cuvintele lui Pellerin şi ale lui Dussardier despre Arnoux. Era oare o născocire, o
calomnie, fără îndoială? Dar pentru ce? Şi o văzu pe doamna Arnoux ruinată, plângând, vânzându-şi
mobilele. Gândul ăsta îl chinui toată noaptea. A doua zi se duse la ea.
Nepricepându-sc cum să-i comunice ceea ce ştia, o întrebă aşa, la întâmplare, dacă Arnoux mai avea
terenurile de la Belleville.
– Da, le are.
– Cred că e acum băgat într-o afacere în legătură cu caolinul din Bretania, nu?
– Adevărat.
– Şi fabrica merge foarte bine, nu-i aşa?
– Da... aşa presupun.
Şi pentru că el şovăia:
– Ce e cu dumneata? Mă sperii!
El îi povesti istoria cu prelungirea de poliţe. Ea plecă fruntea şi spuse:
– Bănuiam eu!
În adevăr, Arnoux, ca să facă o speculaţie bună, refuzase să vândă terenurile, împrumutase mult
punându-le drept garanţie şi, negăsind cumpărători, crezuse că îşi va scoate paguba prin înfiinţarea
manufacturii. Cheltuielile depăşiseră devizul. Ea nu ştia mai mult; Arnoux ocolea orice întrebare şi spunea
mereu că „lucrurile merg foarte bine".
Frédéric încercă s-o liniştească. Poate că erau încurcături de moment. Dealtfel, dacă avea să afle ceva,
avea să-i spună:
– Oh, da, nu-i aşa? zise ea împreunându-şi mâinile cu un aer de rugăminte fermecător.
Putea deci să-i fie de folos. Iată-l intrând în existenţa ei, în inima ei!
Se ivi şi Arnoux.
– Ah! ce drăguţ că ai venit să mă iei la cină!
Frédéric rămase mut.
Arnoux vorbi despre lucruri indiferente, apoi îşi vesti nevasta că se va întoarce acasă foarte târziu,
pentru că avea o întâlnire cu domnul Oudry.
– La el?
– Bineînţeles că la el.
Mărturisi când coborau scara că, Mareşala fiind liberă, se duceau să facă împreună un chef la Moulin-
Rouge; şi, cum avea totdeauna nevoie de cineva faţă de care să-şi reverse inima, îl făcu pe Frédéric să-l
conducă până la uşa ei.
În loc să intre, se plimbă pe trotuar, uitându-se la ferestrele de la etajul al doilea. Deodată, perdelele se
dădură la o parte.
– Ah! bravo! Moş Oudry nu mai e acolo. Bună seara!
Va să zică moş Oudry o întreţinea? Frédéric nu mai ştia ce să creadă.
Din ziua aceea, Arnoux fu şi mai prietenos decât înainte; îl invita la cină la amanta lui şi în curând
Frédéric vizită în acelaşi timp amândouă casele.
Cea a Rosanettei îl amuza. Veneau seara la ea, după ce ieşeau de la club sau de la spectacol; beau o