Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

după ce căută bine, Frédéric nu găsi nimic mai bun decât banii. Începu să vorbească despre timp, care era mai
puţin rece decât la Le Havre.
– Ai fost acolo?
– Da, pentru o afacere... de familie... o moştenire.
– Ah, îmi pare foarte bine, spuse ca, cu o expresie de plăcere atât de adevărată, încât el fu înduioşat ca
de un mare serviciu.
Apoi îl întrebă ce voia să facă, de vreme ce un bărbat trebuia să lucreze ceva. Îşi aduse aminte de
minciuna lui şi spuse că spera să ajungă la Consiliul de Stat, datorită donimlui Dambreuse, deputatul.
– Îl cunoaşteţi, poate?
– Numai după nume.
Apoi, cu voce înceată:
– El te-a dus la bal în seara aceea, nu-i aşa?
Frédéric tăcea.
– Asta voiam să ştiu, mulţumesc.
Apoi îi puse câteva întrebări discrete asupra familiei şi a provinciei sale. Era frumos din partea lui că
stătuse atâta timp acolo, fără să-i uite.
– Dar... aş fi putut? rosti el. V-aţi îndoit?
Doamna Arnoux se ridică.
– Cred că ne porţi o puternică afeíţiune. Adio... la revedere!
Şi îi întinse mâna într-un chip sincer şi bărbătesc. Nu era oare un angajament, o făgăduinţă? Frédéric
se simţea fericit că trăieşte; se stăpânea să nu cânte, avea nevoie să-şi reverse inima, să facă generozităţi şi
pomeni. Se uită în jurul lui dacă nu era cineva care trebuia ajutat. Nu trecea nici un nenorocit, şi devotamentul
lui se spulberă pentru că nu era omul care să caute mai departe prilejurile.
Apoi îşi aminti de prietenii lui. Primul la care se gândi fu Hussonnet, al doilea Pellerin. Poziţia
măruntă a lui Dussardier cerea, fireşte, menajamente; cât despre Cisy, se bucura să-i arate puţin averea lui. Le
scrise dar la toţi patru să vină să facă inaugurarea casei în duminica următoare, la ora unspæzece fix, şi îl
însărcină pe Deslauriers să-l aducă pe Sénécal.
Meditatorul fusese concediat din al treilea pension pentru că se împotrivise împărţirii premiilor, obicei
care îi părea funest pentru egalitate. Era acum la un constructor de maşini şi nu mai locuia de şase luni cu
Deslauriers.
Despărţirea lor nu fusese supărătoare. Sénécal primea în ultimul timp bărbaţi îmbrăcaţi în salopete, toţi
patrioţi, toţi muncitori, toţi oameni cumsecade, dar a căror tovărăşie îi părea plictisitoare avocatului. Dealtfel,
anumite idei ale prietenului lui, excelente ca arme de luptă, îi displăceau. Tăcea din ambiţie, ţinând să-i cruţe
ca să-l conducă, pentru că aştepta cu nerăbdare o mare răsturnare în care se bizuia să-şi facă drum, să-şi aibă
locul.
Convingerile lui Sénécal erau mai dezinteresate. În fiecare seară, după ce îşi sfârşea treaba, se ducea în
mansarda lui şi căuta în cărţi justificarea visurilor proprii. Adnotase Contractul Social. Se îndopa cu Revista
independentă. Îi cunoştea pe Mably, Morelly, Fourier, Saint-Simon, Comte, Cabet, Louis Blanc, artileria grea
a scriitorilor socialişti, cei care cer pentru omenire nivelul cazărmilor, cei care ar vrea s-o distreze într-un
bordel şi s-o încovoaie peste o tejghea; din amestecul a toate astea îşi făurise un ideal de democraţie virtuoasă,
cu dublul aspect al unei ferme şi al unei filaturi, un fel de Lacedemonie americană în care individul n-ar exista
decât pentru a sluji societatea, mai omnipotentă, absolută, perfectă şi divină decât Marii Lama şi
Nabucodonosorii. N-avea nici o îndoială asupra izbânzii apropiate a acestei concepţii; şi se încrâncena împotriva
a tot ce socotea că-i e potrivnic, cu raţionamente de geometru şi o bună-credinţă de inchizitor. Titlurile
de nobleţe, decoraţiile, fastul, mai ales livrelele şi chiar reputaţiile prea răsunătoare îl scandalizau, pentru că
studiile ca şi suferinţele lui îi aţâţau în fiecare zi ura esenţială faţă de orice distincţie sau superioritate oarecare.
– Ce-i datorez acestui domn, ca să fiu politicos cu el? Dacă vrea să-mi vorbească, n-are decât să vină
el!
Deslauriers îl aduse cu el.
Îşi găsiră prietenul în dormitor. Nu lipsea nimic acolo, nici storurile, nici perdelele duble, nici oglinda
veneţiană; Frédéric, îmbrăcat într-o haină de catifea, stătea răsturnat într-un fotoliu şi fuma ţigări de tutun
turcesc.
Sénécal se posomorî, ca un bigot adus la o petrecere. Deslauriers îmbrăţişă totul dintr-o singură
privire; apoi, făcând o plecăciune adâncă:
– Monseniore! respectele mele!