Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

obraz. Apoi se întoarse către tânăr şi-l întrebă încet:
– Care e numele mic al dumitale?
– Frédéric
– Ah, Federico! Nu te supără, dacă am să-ţi spun aşa?
Şi îl privi într-un chip mângâietor, aproape drăgăstos. Deodată scoase un strigăt de bucurie la vederea
domnişoarei Vatnaz.
Femeia artistă n-avea vreme de pierdut, pentru că trebuia la ora şase fix să-şi prezideze masa la
pensiune. Gâfâia, nu mai putea, întâi scoase din coş un lanţ de ceas cu o hârtie, apoi diferite obiecte,
cumpărături.
– Să ştii că în strada Joubert există mănuşi de piele cu treizeci şi şase de parale, splendide! Vopsitorul
tău mai cere opt zile. Pentru dantelă, am spus că o să mai trecem pe acolo. Bugneaux a. primit aconto. Asta e
tot, nu-i aşa? Îmi datorezi o sută optzeci şi cinci de franci.
Rosanette se duse să ia dintr-un sertar zece napoleoni. Nici una n-avea mărunţiş, Frédéric le oferi el.
– Am să ţi-i dau înapoi, spuse Vatnaz, băgând cincisprezece franci în geanta ei. Dar eşti un urâcios.
Nu te mai iubesc, nu m-ai luat la dans nici o singură dată, în ziua aceea! Ah, dragă, am descoperit pe cheiul
Voltaire, într-o prăvălie, un cadru cu colibri împăiaţi, care sunt o încântare. În locul tău, mi i-aş oferi. Stai!
Cum ţi se pare?
Şi arătă un cupon vechi de mătase roz pe care îl cumpărase la Temple, ca să-i facă lui Delmar o vestă
scurtă cu mâneci, gen evul mediu.
– A venit azi, nu-i aşa?
– Nu!
– E ciudat!
Şi peste o clipă:
– Unde te duci în seara asta?
– La Alphonsine, spuse Rosanette; era a treia versiune a felului în care avea să-şi petreacă seara.
Domnişoara Vatnaz continuă:
– Şi cu bătrânul de la Montagne ce mai e nou?
Clipind din ochi, Mareşala îi porunci să tacă. Îl conduse pe Frédéric până în anticameră, ca să afle
dacă avea să-l vadă în curând pe Arnoux.
– Roagă-l să vină, dar nu în faţa nevesti-si, bineînţeles.
În capul scărilor o umbrelă era rezemată de perete, aproape de o pereche de galoşi.
– Galoşii Vatnaz-ei, spuse Rosanette. Ce mai picior, ce zici? E voinică, mica mea prietenă!
Şi, pe un ton melodramatic, accentuând penultima literă a cuvântului:
– În ea să n-ai încredere!
Frédéric, prinzând curaj din acest soi de mărturisire, vru s-o sărute pe gât. Ea spuse rece:
– Oh, n-ai decât! Asta nu costă nimic!
Era uşor plecând de acolo, nu încăpea îndoială că Mareşala avea să devină în curând amanta lui. Pofta
asta trezi o alta; şi, cu toată pica pe care i-o purta, avu dorinţa de a o vedea pe doamna Arnoux.
Dealtfel trebuia să se ducă pentru comisionul Rosanettei.
„Dar acum, se gândi el (bătea ora şase), Arnoux e fără îndoiala acasă".
Îşi amână vizita pentru a doua zi.
Ea stătea în aceeaşi atitudine ca prima dată şi cosea o cămaşă de copil. Băieţelul, la picioarele ei, se
juca cu o menajerie de lemn. Marthe, ceva mai departe, scria.
Începu prin a-i face complimente pentru copiii ei. Răspunse fără nici o exagerare dictată de prostia
maternă.
Odaia avea o înfăţişate liniştită. Un soare frumos strălucea prin ferestre, unghiurile mobilelor
străluceau, şi cum doamna Arnoux era aşezată lângă pian, o rază mare îi cădea pe zulufii de pe ceafă, îi
pătrundea cu un fluid de aur pielea chihlimbarie. Atunci el spuse:
– Uite o persoană tânără care s-a făcut foarte mare de acum trei ani. Îţi adunci aminte, domnişoară,
când ai dormit pe genunchii mei, în trăsură? Marthe nu-şi aducea aminte. – Într-o seară, când ne întorceam de
la Saint-Cloud?
Doamna Arnoux avea o privire ciudat de tristă. Voia oare să-l oprească să facă aluzie la amintirea lor
comună?
Frumoşii ei ochi negri, al căror alb strălucea, se mişcau uşurel sub pleoapele puţin grele, şi în adâncul
pupilelor lor se afla o bunătate nemărginită. Fu cuprins din nou de o dragoste mai puternică decât oricând,
imensă. Contemplarea asta îl oropea. Se scutură totuşi de ea. Cum să se pună în valoare? prin ce mijloace? Şi,