Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

aţele asudate. Oare unde era Rosanotte? Frédéric o căută mai departe, până în budoar şi în dormitor. Unii,
ca să fie singuri sau câte doi, se refugiaseră acolo. Umbra şi şoaptele se amestecau. De sub batiste se auzeau
râsete mici şi la marginea corsajelor se întrezăreau freamăte de evantaie, încete şi dulci ca nişte bătăi de aripi
de păsări rănite.
Când intră în seră îl văzu pe Delmar culcat pe burtă pe canapeaua de pânză sub frunzele mari ale unui
caladium, aproape de havuz; Rosanette, aşezată lângă el, stătea cu mâna în părul lui; se priveau. În aceeaşi
clipă Arnoux intră prin partea cealaltă, pe lângă volieră. Delmar se ridică dintr-un salt, apoi ieşi cu paşi
liniştiţi fără să se întoarcă; ba chiar se opri lângă uşă ca să culeagă o floare de ibiscus cu care îşi împodobi
butoniera. Rosanette plecă fruntea. Frédéric, care o vedea din profil, îşi dădu seama că plânge.
– Ia te uită? Ce ai? spuse Arnoux.
Ea ridică din umeri fără să răspundă.
– Din pricina lui? întrebă el.
Ea îi cuprinse gâtul cu braţele, şi sărutându-l pe frunte rosti rar:
– Ştii bine că am să te iubesc totdeauna, voinicul meu. Să nu ne mai gândim la asta! Hai să supăm!
Un candelabru de aramă cu patruzeci de lumânări lumina sala ai cărei pereţi dispăreau sub faianţe
vechi, agăţate pe ei; lumina asta crudă care cădea vertical făcea să fie şi mai alb, printre aperitive şi fructe, un
calcan uriaş care ocupa mijlocul feţei de masă, mărginit de farfurii pline de supă de raci. Femeile se aşezară
una lângă alta într-un foşnet de mătăsuri, strângându-şi fustele, mânecile şi eşarfele. Bărbaţii, în picioare, se
instalau prin colţuri. Pellerin şi domnul Oudry fură aşezaţi lângă Rosanette, Arnoux stătea în faţa lor. Palazot
şi prietena lui plecaseră.
– Ducă-se sănătoşi! zise ea. Să începem!
Şi Copilul de Cor, om glumeţ, făcându-şi o cruce mare, începu să rostească o Benedicite.
Doamnele fură scandalizate, mai ales Negustoreasa de peşte, mamă a unei fete din care voia să facă o
femeie cinstită. Nici lui Arnoux „nu-i plăcea asta", găsind că religia trebuie respectată.
Un orologiu german, înzestrat cu „păsărică", bătu ora două, ceea ce stârni o mulţime de glume asupra
cucului. Se iscară tot felul de istorii; calambururi, anecdote, lăudăroşenii, rămăşaguri, minciuni date drept
adevăruri, afirmaţii de nedovedit, un vălmăşag de cuvinte care apoi se risipi în conversaţii particulare.
Vinurile circulau, felurile se urmau unul după altul, doctorul tăia carnea. Comesenii îşi aruncau de la
depărtare o portocală, un dop; îşi părăseau locul ca să vorbească între ei. Rosanette se întorcea adesea spre
Delmar, care stătea nemişcat în spatele ei. Pellerin sporovăia, domnul Oudry zâmbea. Dominşoara Vatnaz
mâncă aproape singură un maldăr de raci şi carapacele răsunau sub dinţii ei lungi. Îngerul, aşezată pe
taburetul de pian (singurul loc pe care îi îngăduiseră aripile să şadă), mesteca placid şi fără contenire.
– Ce poftă de mâneare! repeta Copilul de Cor uluit, ce poftă!
Sfinxul bea rachiu, striga cât o ţinea pra, se zbuciuma ca un drac. Deodată obrajii i se umflară şi,
nemaiputându-se împotrivi sângelui care o înăbuşă, îşi duse şervetul la buze, apoi îl aruncă sub masă.
Frédéric o văzu.
– Nu-i nimic.
Şi la stăruinţele lui de a pleca şi a se îngriji, răspunse rar:
– Eh! la ce bun? Ori asta, ori altceva e totuna! Viaţa e apăsătoare.
El se înfioră, cuprins de o tristeţe îngheţată, de parcă ar fi întrezărit lumi întregi de mizerie şi
disperare, o sobiţă cu cărbuni lângă un pat de campanie şi cadavrele de la Morgă cu şorţuri de piele, cu
robinetul de apă rece care le curge în păr.
În vremea asta Hussonnet, ghemuit la picioarele Femeii Sălbatice, zbiera cu o voce răguşită, ca să-l
imite pe actorul Grassot.
– Nu fi crudă, oh! Celuta! Această mică sărbătoare de familie e fermecătoare! Iubitele mele, îmbătaţimă
cu voluptăţi! Să zburdăm! Să zburdăm!
Şi începu să sărute femeile pe umăr. Ele tresăreau, înţepate de mustăţile lui; apoi născoci altceva, să-şi
spargă o farfurie în cap, lovind-o uşor. Alţii îl imitară; bucăţile de faianţă zburau ca ardeziile când bate un
vânt puternic, si Muncitoarea din Port strigă:
– Daţi-i înainte! Nu costă nimic! Burghezul care le fabrică ni le dă degeaba!
Toţi ochii se îndreptară spre Arnoux. El rosti:
– Ah, pardon, pe factură! ţinând să se ştie că nu e sau nu mai e amantul Rosanettei.
Dar două voci furioase se ridicară:
– Dobitocule!
– Puşlama!
– La dispoziţia dumitale!