Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

aţâţare, după genul ei de frumuseţe. Poloneza, care se abandona în chip languros, îi inspira dorinţa de a o ţine
pe inima lui, zburând amândoi într-o sanie, pe o câmpie acoperită de zăpadă. Zări de voluptate liniştită, pe
marginea unui lac, într-o cabană, se desfăşurau sub paşii elveţienei, care valsa cu mijlocul drept şi pleoapele
lăsate. Apoi, deodată, Bacanta îşi lăsă pe spate capul brun şi-l făcu să se gândească la mângâieri mistuitoare,
în păduri de oleandri, pe un timp de furtună, în larma nedesluşită a tamburinelor. Negustoreasa de peşte,
căreia ritmul prea repede îi tăia răsuflarea, râdea din când în când, şi ar fi vrut, bând cu ea la Porcherons, să-i
mototolească în mâini fişiul, ca pe vremurile bune de altă dată. Dar Muncitoarea din Port, ale cărei picioare
uşoare abia atingeau parchetul, părea a ascunde în supleţea mădularelor şi în seriozitatea chipului ei toate
rafinamentele iubirii moderne, care are precizia unei ştiinţe şi mobilitatea unei păsări. Rosanette se învârtea,
cu pumnul în şold; peruca cu coadă, săltându-i pe guler, răspândea pudră de iris în jurul ei; şi, la fiecare
întoarcere, vârful pintenilor de aur dădeau să-l agaţe pe Frédéric.
La ultimul acord al valsului apăru domnişoara Vatnaz. Avea pe cap o basma algeriană, mulţi piaştri pe
frunte, antimoniu pe marginea pleoapelor, un soi de palton de caşmir negru care îi cădea peste un jupon de
culoare deschisă, cu fire de argint, şi ţinea în mână o dairea.
În urma ei venea un băiat înalt, în costumul clasic al lui Dante şi care era (acum nu se mai ascundea)
fostul cântăreţ de la „Alhambra": numindu-se Auguste Delamare, îşi spusese la început Anténor Dellamarre,
apoi Delmas, apoi Belmar şi în sfârşit Delmar, modificându-şi şi perfecţionându-şi numele după gloria care
sporea; deoarece părăsise cârciuma pentru teatru şi tocmai debutase cu răsunet la „Ambigu", în Gaspardo
Pescarul.
Hussonnet, când îl văzu, se posomorî. De când i se refuzase piesa, nu putea suferi actorii. Nu se poate
închipui vanitatea acestor domni, mai ales a acestuia!. „Ia te uită ce afectat!''
Delmar se rezemase de cămin, după ce o salutase uşor pe Rosanette. Stătea neclintit, cu o mână pe
inimă, cu piciorul stâng înainte, cu ochii la cer, cu cununa de lauri auriţi peste glugă, trudindu-se să aibă multă
poezie în ochi, ca să fascineze doamnele. Se făcea, de departe, un cerc larg în jurul lui.
Dar Vatnaz, după ce o sărută îndelung pe Rosanette, veni la Hussonnet să-l roage să revadă, din punct
de vedere al stilului, o lucrare pe care voia s-o publice: Ghirlanda celor tineri, culegere de literatură şi de
morală. Omul de litere îi făgădui ajutorul. Apoi îl întrebă dacă nu poate să-l pună puţin în valoare într-unul
din ziarele la care avea acces pe prietenul ei şi chiar să-i încredinţeze un rol mai târziu. Hussonnet uită să ia
un pahar de punci.
Arnoux îl fabricase; şi, urmat de groomul contelui care ducea o tavă goală, îl oferea cu satisfacţie
invitaţilor.
Când trecu prin faţa domnului Oudry, Rosanette îl opri.
– Eh, ce-i cu afacerea aceea?
El se înroşi puţin şi pe urmă se adresă moşneagului:
– Prietena noastră mi-a spus că veţi avea bunăvoinţa...
– Cum să nu, vecine! Sunt la dispoziţia dumitale.
Şi se rosti numele domnului Dambreuse. Frédéric îi auzea nedesluşit, pentru că vorbeau cu glas
scăzut; se îndreptă spre cealaltă parte a căminului, unde stăteau de vorbă Rosanette şi Delmar.
Cabotinul avea o înfăţişare vulgară, făcută ca decorurile de teatru, ca să fie privită de la distanţă, mâini
grosolane, picioare mari, falca de jos grea; îi defăima pe cei mai iluştri actori, vorbea de sus despre poeţi,
spunea: „Glasul meu, fizicul meu, mijloacele mele", semănându-şi vorbirea cu cuvinte greu de înţeles pentru
el însuşi şi care îi plăceau, ca: „morbideţe, analog si omogenitate"'.
Rosanette îl asculta dând uşor din cap în semn de aprobare. Se vedea cum i se răspândeşte admiraţia
sub fardul de pe obraji şi ceva umed trecea ca, un văl peste ochii ei limpezi, de o culoare greu de definit. Cum
o putea fermeca un asemenea om? Frédéric se aţâţa în adâncul lui să-l dispreţuiască şi mai tare, ca să alunge,
poate, un soi de invidie pe care i-o trezea.
Domnişoara Vatnaz stătea acum cu Arnoux; şi, în timp ce râdea foarte tare, arunca din când în când o
privire spre prietena ei, pe care domnul Oudry n-o pierdea din ochi.
Apoi Arnoux şi Vatnaz pieriră. Moşneagul vru să-i vorbească în şoaptă Rosanettei.
– Da, bine, ne-am înţeles. Lasă-mă în pace, zise ea.
Şi îl rugă pe Frédéric să se ducă în bucătărie să vadă dacă Arnoux nu era acolo.
Un batalion de pahare pe jumătate pline acoperea duşumeaua; crătiţele, tigăile de peşte, tingirile
sfârâiau. Arnoux poruncea servitoarelor tutuindu-le, bătea maioneza, gusta sosurile, glumea cu slujnica.
– Bine, spuse el, anunţ-o! Pun să se servească.
Nu se mai dansa, femeile se aşezaseră, bărbaţii se plimbau. În mijlocul salonului una dintre perdelele
întinse peste o fereastră se umfla de vânt; sfinxul, cu toate că toată lumea îi atrăgea atenţia, îşi ţinea în curent