Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

şi ţinând în mâna dreaptă, împreună cu pălăria, o mănuşă albă, ruptă.
– Ia te uită, nu te-a mai văzut omul de mult! Unde naiba ai fost? Plecat în călătorie, în Italia? Banală
Italia nu, ce zici? Nu atât de nemaipomenită pe cât se spune? E totuna! Adu-mi schiţele într-una din zilele
astea.
Şi, fără să aştepte răspunsul, artistul începu să vorbească despre el însuşi.
Făcuse multe progrese, recunoscând definitiv prostia Liniei. Nu trebuie să te preocupi atâta de Frumos
şi de Unitate într-o operă, cât de caracterul şi diversitatea lucrurilor.
– Pentru că totul există în natură, deci totul e legitim, totul e plastic. Trebuie numai să prinzi nota, asta
e. Am descoperit taina! Şi dându-i un cot, repetă de câteva ori: – Am descoperit taina auzi! Uită-te la
femeiuşcă aia cu pieptănătură de sfinx, care dansează cu un vizitiu rus, totul e curat, sec, hotărât, inegal ca
planuri şi în tonuri crude: indigo sub ochi, o pată de cinabru pe obraz, brun-închis pe tâmple; pif-paf! Şi
arunca cu degetul mare un fel de lovituri de pensulă în aer. Pe când grasa aceea de colo, urmă el arătând o
negustoreasă de peşte într-o rochie de culoarea cireşei, cu o cruce de aur la gât şi un fişiu de linon înnodat la
spate – numai rotunzimi. Nările se lăţesc ca aripile bonetei ei, colţurile gurii se ridică, bărbia se lasă, totul e
gras, topit, copios, liniştit şi plin de soare, un adevărat Rubens! Totuşi sunt desăvârşite! Atunci unde e tipul?
Se înfierbânta. – Ce e o femeie frumoasă? Ce e frumosul? Ah, frumosul, ai să-mi spui dumneata...
Frédéric îl întrerupse ca să ştie cine era un Pierrot cu profil de ţap, care îi binecuvânta pe toţi
dansatorii în mijlocul unei figuri.
– Un nimic! un văduv, părintele a trei băieţi. Îi lasă fără nădragi, îşi petrece viaţa la club şi trăieşte cu
servitoarea.
– Şi cel în costum de judecător, care vorbeşte în cadrul ferestrei cu o marchiză de Pompadour?
– Marchiza e doamna Vandael, fosta actriţă de la Gymnase, amanta Dogelui, contele de Palazot. Sunt
de douăzeci de ani împreună; nu se ştie de ce. Ce ochi frumoşi avea odinioară femeia asta! Cât despre
cetăţeanul de lângă ea, e numit căpitanul d'Herbigny, un bătrân din vechea gardă; care n-are altă avere decât
crucea de onoare şi pensia, serveşte de unchi fetelor uşoare la solemnităţi, aranjează dueluri şi cinează în oraş.
– O canalie? întrebă Frédéric.
– Nu! Un om cumsecade!
– Ah!
Artistul îi numi şi pe alţii încă şi, văzând un domn care purta ca medicii lui Molière un mare halat de
serj negru, dar deschis de sus până jos, ca să-şi arate toate brelocurile:
– Ăsta e doctorul Des Rogis. Turbat de furie că nu e celebru, a scris o carte de pornografie medicală,
linguşeşte bucuros lumea bună, e discret, doamnele astea îl adoră. El şi nevastă-sa (castelana aceea slabă în
rochie cenuşie) se cară împreună în toate locurile publice şi în altele. Cu toate că sunt strâmtoraţi, au o zi de
primire, ceaiuri artistice, la care se spun versuri. Atenţie!
În adevăr, doctorul intră în vorbă cu ei. În curând formară un grup de trei discutând în uşa salonului, la
care se adăugă Hussonnet, apoi amantul Femeii Sălbatice, un tânăr poet care afişa, sub o manteluţă scurtă gen
Francisc I, cea mai prăpădită anatomie şi, în sfârşit, un băiat de duh, deghizat în vameş turc. Dar haina lui cu
galoane galbene călătorise atâta în spatele dentiştilor ambulanţi, pantalonii lui largi, cu cute, erau de un roşu
atât de decolorat, turbanul, răsucit ca un tipar pregătit în sos tartar, avea o înfăţişare atât de prăpădită, întregul
lui costum atât de jalnic şi de izbutit, încât femeile nu-şi ascundeau dezgustul. Doctorul îl consolă lăudând-o
pe Muncitoarea în Port, iubita lui. Acest turc era fiul unui bancher.
Între două cadriluri, Rosanette se îndreptă spre cămin, unde şedea într-un fotoliu un bătrânel grăsuţ,
îmbrăcat cu o haină cafenie cu nasturi de aur. Cu toate că obrajii veştezi îi cădeau peste cravata albă şi cu nod
înalt, părul încă blond şi creţ de la natură, ca părul unui caniş, îi dădea un aer nebunatic.
Ea îl asculta, aplecată către faţa lui. Apoi îi potrivi un pahar de sirop; şi nimic nu era mai drăguţ decât
mâinile ei sub mânecile de dantelă, care ieşeau din manşetele brodate ale hainei verzi. Bătrânul le sărută după
ce bău.
– Dar ăsta e domnul Oudry, vecinul lui Arnoux.
– A pierdut-o! zise râzând Pellerin.
– Cum?
Un surugiu de la Longjumeau o luă pe Rosanette de talie: începea un vals. Atunci toate femeile
aşezate pe banchete în jurul salonului se ridicară pe rând, repede; şi fustele, eşarfele, coafurile lor începură să
se învârtească.
Se învârteau atât de aproape de el încât Frédéric le desluşea picăturile de sudoare de pe frunte. Şi
mişcarea asta giratorie, din ce în ce mai iute şi regulată, vertiginoasă, comunica gândirii lui un fel de beţie,
făcea să răsară din ea alte imagini, în vreme ce toate femeile treceau cu aceeaşi strălucire şi fiecare cu o altă