Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Frédéric, fără să-l asculte, se uita în vitrinele negustorilor la stofele şi mobilele potrivite pentru
instalarea lui; şi poate că gândindu-se la doamna Arnoux se opri la vitrina unei prăvălii cu lucruri de ocazie, în
faţa a trei farfurii de faianţă. Erau împodobite cu arabescuri galbene cu reflexe metalice şi valorau cinci sute
de franci de argint bucata. Ceru să fie puse de-o parte.
– Eu, în locul tău, mi-aş cumpăra argintărie, spuse Deslauriers, dând în vileag, prin dragostea asta de
bogăţie, omul de origine joasă.
De cum fu singur, Frédéric se duse la celebrul Pomadère, unde îşi comandă trei perechi de pantaloni,
două costume, o haină îmblănită şi cinci jiletci; apoi la un cizmar, la un lenjer şi la un pălărier, poruncindu-le
tuturor să se grăbească cât mai mult cu putinţă.
Peste trei zile, seara, când se întoarse de la Le Havre, îşi găsi acasă garderoba completă; şi, grăbit să se
folosească de ea, se hotărî să facă pe loc o vizită la familia Dambreuse. Dar era prea devreme, abia ora opt.
„Dacă m-aş duce la ceilalţi?" se gândi el.
Arnoux, singur în faţa oglinzii, se bărbierea. Îi propuse să-l ducă într-un loc unde avea să se distreze
şi, la numele domnului Dambreuse, zise:
– Ah! se nimereşte bine! Ai să vezi acolo prieteni de-ai lui; hai, vino! Are să fie nostim!
Frédéric dădea înapoi, doamna Arnoux îi recunoscu vocea şi-i spuse bună ziua din odaia vecină,
pentru că fiica ei era bolnavă şi ea însăşi nu se simţea bine; răsuna clinchetul unei linguri lovite de un pahar şi
tot acel freamăt de lucruri mişcate uşurel din loc care se aude în odaia unui bolnav. Apoi Arnoux dispăru ca
să-şi ia rămas bun de la nevastă-sa. Îngrămădea motive:
– Ştii bine că e lucru serios! Trebuie să mă duc, am nevoie, sunt aşteptat.
– Du-te, du-te, dragă. Distrează-te!
Arnoux chemă o trăsură.
– Palais-Royal! Galeria Montpensier, 7.
Şi, lăsându-se să cadă pe perne:
– Ah! ce istovit sunt, dragul meu! Am să crap. Dealtfel, dumitale pot să ţi-o spun.
Se aplecă spre urechea lui, misterios:
– Caut roşul de aramă al chinezilor.
Şi explică ce erau smalţul şi arderea la foc mic.
Când ajunseră la Chevet, i se dădu un coş mare pe care îl trimise la trăsură. Apoi alese pentru „biata
lui nevastă" struguri, ananaşi, diferite curiozităţi culinare, şi ceru să-i fie duse a doua zi, devreme.
Pe urmă se îndreptară către o prăvălie cu costume; era vorba de un bal. Arnoux luă nişte pantaloni de
catifea albastră, o haină la fel, o perucă roşie; Frédéric un domino; coborâră în strada Laval, în faţa unei case
luminată la al doilea cat de lanterne colorate.
De la capătul de jos al scării se auzea zgomotul viorilor.
– Unde naiba mă duci? spuse Frédéric.
– E o fată bună! Nu te teme!
Le deschise uşa un groom şi intrară în anticameră, în care paltoane, mantale şi şaluri erau aruncate vraf
pe scaune. O femeie tânără, în costum de dragon Ludovic al XV-lea, îl traversa în clipa aceea. Era domnişoara
Rose-Annette Brou, stăpâna casei.
– Eh, cum e? întrebă Arnoux.
– S-a făcut! răspunse ea.
– Ah! mulţumesc, îngeraşule!
Şi vru s-o sărute.
– Ia aminte, dobitocule! Ai să-mi strici machiajul!
Arnoux îl prezentă pe Frédéric.
– Bate palma ici, domnule, şi fii binevenit!
Dădu la o parte o draperia din spatele ei şi începu să strige cu emfază:
– Jupân Arnoux, ajutor de bucătar, şi un prinţ prieten cu el.
Frédéric fu mai întâi uluit de lumini. Nu văzu decât mătăsuri, catifele, umeri goi, o mare de culori care
se legăna în sunetul unei orchestre ascunse de verdeaţă, între pereţi tapetaţi cu mătase galbenă, cu portrete în
pastel ici şi colo şi candelabre de cristal stil Ludovic al XVI-lea. Lămpi înalte, ale căror globuri fără lustru
semănau cu nişte bulgări de zăpadă, dominau coşuri cu flori puse pe console, în colţuri; şi, în faţa lui, după o
odaie mai mică, se zărea, în a treia, un pat cu coloane spiralate, cu o oglindă veneţiană la căpătâi.
Dansul se opri, şi la vederea lui Arnoux, care înainta cu coşul pe cap, se stârniră aplauze şi o hărmălaie
de bucurie; în mijlocul coşului merindele se înălţau grămadă. „Ia aminte la candelabrul" Frédéric ridică ochii:
era candelabrul de porţelan de Saxa care împodobea prăvălia Arta industrială; amintirea zilelor de odinioară