Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

ietul cal, mai neclintit decât un cal de lemn. Apa din rigolă, care crescuse foarte mult, curgea printre două
spiţe ale roţilor, iar birjarul moţăia ocrotindu-se sub cuvertură; dar, temându-se ca burghezul lui să n-o
tulească, întredeschidea din când în când uşa şi apa curgea gârlă de pe el; şi dacă privirea ar putea toci
lucrurile, Frédéric ar fi dizolvat ceasul, tot aţintindu-şi ochii asupra lui. Şi totuşi, mergea. Jupân Alexandre se
plimba în lung şi-n lat repetând: „Are să vină, lasă, are să vină" şi, ca să-l distreze, îi ţinea discursuri, vorbea
despre politică. Împinse politeţea atât de departe, încât îi propuse o partidă de domino.
În sfârşit, la ora patru şi jumătate, Frédéric, care era acolo de la douăsprezece, se ridică dintr-un salt,
declarând că n-avea să mai aştepte.
– Nici eu nu înţeleg nimic, spuse patronul cu un aer nevinovat, domnul Ledoux lipseşte pentru prima
oară!
– Cum, domnul Ledoux?
– Desigur, domnule!
– Am spus Regimbart! strigă Frédéric, scos din fire.
– Ah! Iertaţi-mă! Greşiţi! Nu-i aşa, doamnă Alexandre, că domnul a spus: Domnul Ledoux?
Şi întrebându-l şi pe chelner:
– Nu l-ai auzit şi dumneata, ca mine?
Chelnerul se mulţumi să zâmbească, fără îndoială ca să se răzbune pe stăpânul lui.
Frédéric se întoarse cu cabrioleta spre bulevarde, revoltat de cât timp pierduse, furios împotriva
Cetăţeanului, implorându-i prezenţa ca pe a unui zeu şi hotărât să-l scoată din fundul celor mai depărtate
beciuri. Trăsura îl enerva, îi dădu drumul, i se încâlceau ideile; apoi toate numele de cafenele pe care le auzise
rostite de dobitocul acela îi ţâşniră deodată în memorie, ca miile de fragmente ale unui foc de artificii:
cafeneaua Gascard, cafeneaua Grimbert, cafeneaua Halbout, cafeneaua Bordelaiză, Havaneză, Havreză,
Boeuf à la Mode, braseria germană la Maica Morel; şi se duse în toate pe rând. Dar dintr-una Regimbart
tocmai ieşise; în alta poate că avea să vină; în a treia nu-l mai văzuseră de şase luni, în altă parte comandase
ieri o pulpă de berbec pentru sâmbătă. În sfârşit, când deschise uşa la Vautier, limonagiul, Frédéric se ciocni
cu chelnerul.
– Îl cunoşti pe domnul Regimbart?
– Cum, domnule, dacă îl cunosc? Eu am onoarea să-l servesc. E sus; îşi sfârşeşte cina.
Stăpânul localului îl întâmpină, cu şervetul sub braţ:
– îl căutaţi pe domnul Regimbart? Adineauri era aici.
Frédéric trase o înjurătură, dar limonagiul îi spuse că avea să-l găsească negreşit la Bouttevilain.
– Vă dau cuvântul meu de onoare! A plecat niţel mai devreme decât de obicei, pentru că are o întâlnire
de afaceri cu nişte domni. Dar îl veţi găsi, v-o spun încă o dată, la Bouttevilain, în strada Saint-Martin 92,
intrarea a doua, în stânga, în fundul curţii, la demisol, uşa din dreapta!
În sfârşit îl văzu, prin fumul pipelor, singur, în odaia din spatele cafenelei, lângă biliard, cu o halbă în
faţă, cu bărbia plecată, într-o atitudine gânditoare.
– Ah! de când te caut!
Regimbart, fără să se entuziasmeze, îi întinse numai două degete şi, ca şi cum l-ar fi văzut în ajun,
rosti mai multe fraze fără însemnătate despre deschiderea sesiunii.
Frédéric îl întrerupse, spunându-i cu un aer cât putu de firesc:
– Ce mai face Arnoux?
Răspunsul veni târziu, Regimbart se gargarisea cu lichidul lui:
– Bine!
– Unde locuieşte acum?
– Păi... În strada Paradis-Poissonnière, răspunse Cetăţeanul uimit.
– La ce număr?
– Treizeci şi şapte, ce naiba, eşti caraghios!
Frédéric se ridică:
– Cum, pleci?
– Da, da, am de făcut un drum, o treabă de care uitasem! Rămâi cu bine!
Frédéric se duse de la cafenea la Arnoux, ca purtat de un vânt călduţ şi cu uşurinţa extraordinară pe
care o simţi în vis.
Se află în curând la etajul doi, în faţa unei uşi a cărei sonerie răsuna; se ivi o femeie de serviciu; se
deschise şi o a doua uşă; doamna Arnoux era aşezată lângă foc; Arnoux făcu un salt şi îl îmbrăţişă. Ea avea pe
genunchi un băieţel cam de vreo trei ani; fata ei, mare acum cât ea, stătea în picioare de cealaltă parte a
căminului.