Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

PARTEA A DOUA
I
Când se află po locul lui în cupeu, în fund, şi când diligenţa se urni, trasă de cei cinci cai porniţi
deodată, simţi că îl copleşeşte un soi de beţie. Îşi rândui dinainte viaţa, ca un arhitect care face planul unui
palat. O umplu de gingăşii şi splendori; se urca până la cer; se iveau în ea un belşug de lucruri; şi
contemplarea asta era atât de adâncă, încât obiectele exterioare dispăruseră.
La poala coastei Sourdun îşi dădu seama de locul unde se aflau. Nu făcuseră decât cel mult cinci
kilometri. Fu indignat. Coborî ferăstruica, să vadă drumul. Îl întrebă de mai multe ori pe conductor în cât
timp, exact, vor ajunge. Dar se linişti şi stătu în colţul lui, cu ochii deschişi.
Felinarul agăţat de capra vizitiului lumina crupele cailor dintre hulube. Dincolo de asta nu mai zărea
decât coamele celorlalţi cai, care ondulau ca nişte valuri albe; respiraţiile lor formau o ceaţă de fiecare parte a
atelajului; lănţişoarele de fier zornăiau, geamurile tremurau în ramele lor; şi trăsura grea aluneca pe pavaj în
ritm egal. Ici şi colo se zărea zidul unei şuri sau un han singur. Uneori, trecând prin sate, cuptorul unui brutar
arunca lumini de incendiu, şi silueta monstruoasă a cailor alerga pe cealaltă casă de peste drum. La releuri,
după ce caii fuseseră deshămaţi, timp de un minut se făcea o tăcere adâncă. Cineva tropăia sus, pe capotă, în
vreme ce, în picioare pe pragul unei case, o femeie ocrotea o lumânare cu mina. Apoi conductorul sărea pe
treaptă, diligenţa pleca iar.
La Mormans se auzi bătând ora unu şi un sfert.
„Va să zică va fi azi, se gândi el, chiar azi, acum, în curând!"
Dar, încet încet, speranţele şi amintirile lui, Nogent, strada Choiseul, doamna Arnoux, maică-sa, totul
se contopi.
Îl trezi un zgomot surd de scânduri, traversau podul Charenton, erau în Paris. Atunci cei doi tovarăşi ai
lui, scoţându-şi unul cascheta, celălalt fularul, îşi puseră pălăriile şi stătură de vorbă. Primul, un om gras şi
roşu, cu o redingotă de catifea, era un negustor; al doilea, venea în capitală ca să consulte un medic; Frédéric
temându-se că îl incomodase în timpul nopţii, îşi ceru deodată iertare, atât îi era de înduioşată inima de
fericire.
Peronul gării fiind inundat, fără îndoială, continuară drumul drept înainte, şi câmpia reîncepu. Departe,
fumegau coşuri înalte de uzine. Apoi o cotiră în Ivry. Suiră o stradă; şi deodată zări domul Panthéonului.
Câmpia, răscolită, părea un şir de ruine vagi. Incinta fortificaţiilor desena o umflătură orizontală; şi
trotuarele de pământ care mărgineau drumul, copăceii fără ramuri erau ocrotiţi de scândurele pline de cuie.
Stabilimente de produse chimice alternau cu depozite de lemne. Porţi înalte, aşa cum au gospodăriile de la
ţară, lăsau să se vadă, între canaturile lor întredeschise, interiorul unor curţi păcătoase, pline de murdării, cu
băltoace de apă murdară în mijloc. Cârciumi lungi, de culoarea sângelui de vită, aveau desenate la primul cat
între ferestre două tacuri de biliard puse cruciş în mijlocul unei cununi de flori pictate; ici şi colo, câte un
bordei de lut, pe jumătate clădit, era abandonat. Apoi cele două rânduri de case nu se mai întrerupseră; şi, pe
goliciunea faţadelor lor, se desprindea, din loc în loc, un uriaş trabuc de tinichea, ca să indice un debit de
tutun. Firmele moaşelor reprezentau o matroană cu o scufie, legănând un prunc într-o plăpumioară garnisită
cu dantele. Colţurile zidurilor erau acoperite cu afişe care, pe trei sferturi sfâşiate, tremurau în vânt ca nişte
zdrenţe. Treceau muncitori în cămăşi, faetoane de berari, furgoane de spălătorese, căruţe de măcelari; cădea o
ploaie subţire, era frig, cerul era palid, dar doi ochi care însemnau pentru el soarele străluceau dincolo de
ceaţă.
Se opriră îndelung la barieră, pentru că precupeţii cu păsări şi ouă, căruţaşii şi o turmă de oi se
îmbulziseră acolo. Santinela, cu gluga trasă, umbla încolo şi încoace în faţa gheretei, ca să se încălzească.
Funcţionarul de la accize se urcă pe imperială şi izbucni o melodie cântată la trompeta cu piston. Coborâră
bulevardul în trap mare, cu orcicurile fâlfâind, cu şleaurile în vânt, şfichiul biciului lung plesnea aerul umed.
Vizitiul îşi arunca strigătul sonor: „Feriţi! Feriţi! Hei!" şi măturătorii se dădeau la o parte, pietonii săreau
înapoi, noroiul stropea ferăstruicile; se încrucişau pe drum cu dumbăraie, cu cabriolete, cu omnibusuri. În
sfârşit, se desfăşură şi grilajul Grădinii Plantelor.
Sena, gălbuie, ajungea până aproape de planşeul podurilor. Răspândea răcoare. Frédéric o aspiră din
toate puterile, savurând acel aer bun al Parisului, care pare a conţine efluvii de iubire şi emanaţii intelectuale;
se înduioşa când văzu prima trăsură. Îi plăceau până şi pragurile acoperite cu paie ale negustorilor de vin,
până şi lustragiii cu cutiile lor, până şi băieţii de băcănie care îşi scuturau tigăile de prăjit cafea. Femei
mergeau cu paşi mărunţi sub umbrele; se apleca să le vadă faţa, o întâmplare ar fi putut-o face să iasă pe