Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Arnoux. Se văzu, cu limpezimea unei halucinaţii, lângă ea, aducându-i un dar într-o hârtie de mătase, în
vreme ce la poartă staţiona cabrioleta lui, nu, mai curând un cupeu! Un cupeu negru, cu un servitor în livrea
cafenie; îşi auzea calul tropăind şi zăngănindu-şi struna cu un zgomot care se contopea cu freamătul
sărutărilor lor. Asta avea să se repete în fiecare zi, mereu. Avea s-o primească la el, în casa lui; sufrageria va fi
tapiţată cu piele roşie, budoarul cu mătase galbenă, şi divane pretutindeni! Şi ce etajere! Ce vase chinezeşti!
Ce covoare! Imaginile acestea veneau atât de năvalnic, încât simţea că i se învârteşte capul. Atunci îşi aduse
aminte de maică-sa; şi coborî, ţinând mereu scrisoarea în mână.
Doamna Moreau încercă să-şi stăpânească emoţia si avu un moment de leşin. Frédéric o luă în braţe şi
o sărută pe frunte.
– Măicuţă, acum poţi să-ţi răscumperi trăsura; râzi, nu mai plânge, fii fericită!
Peste zece minute vestea ajunse până în mahalale. Toţi prietenii veniră în fugă, doamna Benoist,
domnul Gamblin, domnul Chambion. Frédéric se făcu nevăzut o clipă, ca să-i scrie lui Deslauriers. Veniră şi
alte vizite. După-amiaza trecu în felicitări. Cumătra Roque fu uitată, şi totuşi era „pe ducă".
Seara, când fură amândoi singuri, doamna Moreau îi spuse fiului ei că îl sfătuieşte să se stabilească la
Troyes ca avocat. Fiind mai cunoscut în ţinutul lui decât în altul, putea să găsească mai uşor o partidă
avantajoasă.
– Ah! E prea de tot! strigă Frédéric.
Abia apucase să-şi aibă fericirea în mâini, că şi voiau să i-o smulgă, îşi declară hotărârea neclintită de
a locui la Paris.
– Ce să faci acolo?
– Nimic!
Doamna Moreau, surprinsă de purtările lui, îl întrebă ce voia să ajungă.
– Ministru! răspunse Frédéric.
Şi afirmă că nu glumea deloc, că năzuia să se lanseze în diplomaţie, că într-acolo îl împingeau studiile
şi instinctele lui. Avea să intre mai întâi în Consiliul de Stat, cu protecţia domnului Dambreuse.
– Deci îl cunoşti?
– Da, prin domnul Roque!
– Asta e ciudat, spuse doamna Moreau.
Deşteptase în inima ei vechile visuri ambiţioase. Se lăsă pradă lor în sinea ei şi nu mai vorbi despre
altele.
Dacă s-ar fi supus nerăbdării lui, Frédéric ar fi plecat în clipa aceea. În ziua următoare toate locurile
din diligenţă erau ocupate; se frământă până a doua zi, la şapte seara.
Se aşezaseră să cineze, când răsunară la biserică trei lungi bătăi de clopot; şi servitoarea, intrând, îi
vesti că doamna Éléonore murise.
De fapt, moartea aceasta nu era o nenorocire pentru nimeni, nici chiar pentru copilul ei. Fetei n-avea
să-i fie decât mai lesne, mai târziu.
Cele două case erau lipite una de alta, aşa că se auzea un mare du-te-vino, un zvon de vorbe; şi gândul
acelui cadavru între ei arunca ceva funebru asupra despărţirii lor. Doamna Moreau îşi şterse ochii de două-trei
ori. Frédéric avea inima strânsă.
După ce sfârşi masa, Catherine îl opri între două uşi. Domnişoara voia neapărat să-l vadă. Îl aştepta în
grădină. Ieşi, sări peste gard şi, lovindu-se puţin de copaci, se îndreptă spre casa domnului Roque. La o
fereastră la al doilea cat străluceau luminări; apoi o ambră se ivi în întuneric şi o voce şopti:
– Eu sunt.
I se păru mai mare decât de obicei, fără îndoială din pricina rochiei negre. Neştiind cum să înceapă
vorba, se mulţumi s-o ia de mâini, suspinând:
– Ah! biata mea Louise!
Ea nu răspunse. Îl privi adânc timp îndelungat. Frédéric se temea să nu piardă diligenţa; i se părea că
aude un uruit în depărtare şi, ca să sfârşească odată:
– Catherine mi-a spus că aveai ceva...
– Da, e adevărat! Voiam să vă spun...
Acest vă îl uimi. Şi, cum ea tăcea încă:
– Da, ce e ?
– Nu mai ştiu. Am uitat! E adevărat că plecaţi?
– Da, chiar acum.
Ea repetă:
– Ah! chiar acum?... de tot?... Nu ne vom mai vedea?