Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Adesea o lua cu el la plimbare. Pe când el visa mergând, ea culegea maci la marginea holdelor de
grâu, şi, când îl vedea mai trist decât de obicei, încerca să-l mângâie cu vorbe drăguţe. Inima lui lipsită de
dragoste se aruncă asupra acestei prietenii de copil; îi desena omuleţi, îi spunea poveşti şi începu să-i citească.
Începu cu Analele romantice 23 , o culegere de versuri şi de proză, celebră pe atunci. Apoi, uitând câţi
ani avea, atât era de fermecat de inteligenţa ei, îi citi pe rând Atala, Cinq-Mars, Frunze de toamnă. Dar într-o
noapte (chiar în aceeaşi seară ascultase Macbeth în simpla traducere a lui Letourneur), se trezi strigând: „Pata!
Pata!" Îi clănţăneau dinţii, tremura şi, aţintindu-şi ochii înspăimântaţi asupra mâinii drepte, o freca zicând:
„Mereu o pată!" În sfârşit veni doctorul care prescrise evitarea emoţiilor.
Burghezii nu văzură în asta decât un pronostic defavorabil cu privire la moravurile ei. Se spunea că
„Moreau cel tânăr" voia s-o facă mai târziu actriţă.
În curând fu vorba de alt eveniment, şi anume de sosirea unchiului Barthélemy. Doamna Moreau îi
dădu dormitorul ei şi împinse respectul până la a servi mâncare de dulce în zilele de post.
Bătrânul fu binevoitor fără exces. Făcea necontenite comparaţii între Le Havre şi Negent, unde i se
părea că aerul e greu, pâinea rea, străzile prost pavate, hrana aşa şi aşa, iar locuitorii nişte leneşi. „Ce slab e
comerţul la voi!" Condamnă extravaganţele răposatului său frate, în vreme ce el adunase o rentă de douăzeci
şi şapte de mii de livre! În sfârşit, plecă la capătul săptămânii şi, pe treapta trăsurii, lăsă să-i scape aceste
cuvinte puţin liniştitoare:
– Sunt bucuros că vă ştiu într-o situaţie bună.
– Nu vei avea nimic, spuse doamna Moreau întorcându-se în odaie.
Bătrânul nu venise decât datorită stăruinţelor ei, şi, timp de opt zile, ea solicitase, poate prea pe faţă, o
mărturisire din partea lui. Avea remuşcări că acţionase şi stătea în fotoliu, cu capul plecat, cu buzele strânse.
Frédéric, în faţa ei, o observa; şi tăceau amândoi aşa cum făcuseră cu cinci ani in urmă, la întoarcerea lui de la
Montereau. Când îi veni în minte, această coincidenţă îi aminti de doamna Arnoux.
În clipa aceea nişte plesnituri de bici răsunară sub fereastră, în vreme ce un glas îl striga.
Era moş Roque, singur în camionul lui de transport. Se ducea să-şi petreacă toată ziua la Fortelle, la
domnul Dambreuse, şi îi propuse cu căldură lui Frédéric să-l ducă acolo şi pe el.
– N-ai nevoie de invitaţie dacă eşti cu mine, n-avea teamă!
Frédéric avu chef să primească. Dar cum avea să explice şederea definitivă la Nogent? Nu avea un
costum de vară convenabil; în sfârşit, ce avea să spună maică-sa? Refuză.
De atunci, vecinul se arătă mai puţin prietenos. Louise creştea; doamna Éléonore căzu grav bolnavă; şi
legătura se desfăcu, spre marea plăcere a doamnei Moreau, care se temea pentru viitorul fiului ei de relaţiile
cu asemenea oameni.
Visa să-i răscumpere grefa de la tribunal; Frédóric nu respingea prea mult această idee. Acum o
întovărăşea la liturghie, juca seara cu ea o partidă de imperială, se obişnuia cu provincia, se înfunda în ea; şi
până şi dragostea lui căpătase un fel de blândeţe funebră, un farmec adormitor. Revărsându-şi mereu durerea
în scrisori, amestecând-o cu lecturile, plimbând-o pe câmpii şi răspândind-o pretutindeni, aproape că o secase,
aşa că doamna Arnoux era pentru el ca o moartă al cărei mormânt se mira că nu-l cunoaşte, atât de liniştită şi
resemnată devenise această afecţiune.
Într-o zi, în 12 decembrie 1845, către ora nouă dimineaţa, bucătăreasa îi aduse o scrisoare sus, în odaia
lui. Nu cunoştea scrisul în litere mari, de pe adresă; şi Frédéric, dormitând, nu se grăbi s-o deschidă. În sfârşit
citi:
„Judecătoria de pace din Le Havre, arondismentul al III-lea
Domnule,
Domnul Moreau, unchiul dumneavoastră, murind ab intestat..."
Moştenirea!
Sări din pat cu picioarele goale, în cămaşă, de parcă ar fi izbucnit un incendiu în spatele peretelui, îşi
trecu mâna peste faţă, îndoindu-se de ochii lui, crezând că încă visa şi, ca să se convingă de realitate, deschise
larg fereastra.
Ninsese; acoperişurile erau albe; şi chiar recunoscu în curte un ciubăr de spălat rufe de care se
împiedicase în seara din ajun.
Reciti scrisoarea de trei ori la rând; nimic nu era mai adevărat! Întreaga avere a unchiului! O rentă de
douăzeci şi şapte de mii de livre! – şi o bucurie dezlănţuită îl zgudui la gândul că avea s-o revadă pe doamna