Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Deslauriers îl vestea că îl primise la el pe Sénécal; şi că de cincisprezece zile vieţuiau laolaltă. Deci
Sénécal se lăfăia acum în mijlocul lucrurilor care proveneau de la Arnoux! Putea să le vândă, să facă
observaţii despre ele, glume. Frédéric se simţi rănit până în fundul sufletului. Se urcă în odaia lui. Ar fi vrut să
moară.
Maică-sa îl chemă. Voia să se sfătuiască cu el în privinţa unei plantări în grădină.
Această grădină, în stilul unui parc englezesc, era tăiată la mijloc de un gard de ostreţe şi jumătate îi
aparţinea lui moş Roque, care mai avea alta pentru zarzavaturi, pe malul râului. Cei doi vecini, certaţi, se
fereau să iasă în ea la aceleaşi ore. Dar, de când se întorsese Frédéric, bătrânul se plimba mai des şi nu-şi cruţa
amabilităţile faţă de fiul doamnei Moreau. Îl plângea că locuieşte într-un târguşor. Într-o zi îi povesti că
domnul Dambreuse întrebase ce mai face. Altă dată vorbi mai îndelung despre obiceiul din Champagne, unde
pântecele înnobila.
– În vremurile acelea ai fi fost un senior, pentru că mama dumitale se numea de Fouvens. Şi orice s-ar
spune, un nume e ceva! Şi la urma urmei, adăugă el privindu-l cu un aer şiret, asta depinde de ministrul de
justiţie!
Pretenţia asta de aristocraţie contrasta ciudat cu făptura lui. Fiind mic, redingota lui mare, cafenie, îi
exagera lungimea bustului. Când îşi scotea cascheta, se vedea un chip aproape feminin, cu un nas foarte
ascuţit; părul lui galben semăna cu o perucă; saluta lumea foarte adânc, lipindu-se de ziduri.
Până la cincizeci de ani se mulţumise cu serviciile Catherinei, o lorenă de aceeaşi vârstă cu el, foarte
ciupită de vărsat. Dar, către 1834, adusese de la Paris o blondă frumoasă, cu o mutră de oaie şi o „ţinută de
regină". Fu văzută în curând dându-şi ifose cu nişte cercei mari, şi totul se explică prin naşterea unei fete,
declarată sub numele Elisabeth-Olympe-Louise Roque.
Catherine, în gelozia ei, se aştepta să nu poată suferi copila. Dimpotrivă, o iubi. O copleşi cu îngrijiri,
atenţii şi mângâieri, ca să-i înlocuiască mama şi să o facă odioasă, lucru uşor pentru că doamna Éléonore o
neglija complet pe fetiţă, preferind să trăncănească cu furnizorii. A doua zi după căsătoria ei chiar, se duse să
facă o vizită la subprefectură, nu mai tutui servitoarele şi crezu că trebuie, ca să aibă maniere frumoase, să fie
severă cu copilul ei. Stătea de faţă la lecţii; profesorul, un bătrân funcţionar de la primărie, nu se pricepea.
Eleva se răscula, primea palme, şi se ducea să plângă pe genunchii Catherinei, care îi dădea totdeauna
dreptate. Atunci cele două femei ce certau; domnul Roque le silea să tacă. Se însurase din dragoste pentru
fiica lui şi nu voia să fie chinuită.
Fetiţa purta adesea o rochie albă zdrenţuită şi nişte pantaloni garnisiţi cu dantele; şi la marile sărbători
ieşea îmbrăcată ca o prinţesă, ca să umilească puţin burghezii care îşi opreau ţâncii să aibă de-a face cu ea, din
pricina naşterii ei ilegitime.
Se juca singură în grădină, se dădea în leagăn, alerga după fluturi, apoi se apropia deodată să se uite la
gândacii verzi care cădeau pe trandafiri. Aceste obiceiuri, fără îndoială, dădeau chipului ei o expresie de
îndrăzneală şi în acelaşi timp de visare. Dealtfel, avea înălţimea Marthei, aşa că Frédéric îi spuse, când o văzu
a doua oară:
– Vrei să mă laşi să te sărut, domnişoară?
Mica persoană ridică fruntea şi răspunse:
– Vreau!
Dar gardul de pari îi despărţea pe unul de celălalt.
– Trebuie să te sui pe el, spuse Frédéric.
– Nu, ridică-mă!
El se aplecă peste gard, o luă în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii. Apoi o aşeză la loc, în acelaşi
chip, care se repetă dăţile următoare.
Fără mai multă reţinere decât un copil de patru ani, fetiţa se repezea, de cum îşi vedea prietenul, în
întâmpinarea lui sau, ascunzându-se după un copac, lătra ca un câine, ca să-l sperie.
Într-o zi în care doamna Moreau ieşise, el o duse sus, în odaia lui. Ea deschise toate flacoanele cu
miresme şi-şi pomăda din belşug parul. Apoi, fără cea mai mică stinghereală, se culcă pe pat şi rămase acolo,
lungită şi trează.
– Îmi închipui că sunt nevasta ta, spuse.
A doua zi o văzu plângând. Mărturisi că „îşi plângea păcatele" şi, cum el voia să le afle, ea îi răspunse
plecând ochii:
– Nu mă întreba mai mult!
Se apropia prima împărtăşanie. Dimineaţa fusese dusă la spovedanie.
Sfânta împărtăşanie n-o făcu deloc mai cuminte. Uneori o apucau adevărate furii, iar familia recurgea
la domnul Frédéric ca s-o calmeze.