Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Se opri în faţa teatrului Porte-Saint-Martin şi se uită la afiş; cum nu avea ce face, cumpără un bilet.
Se juca o feerie veche. Erau puţini spectatori; şi, în ferestruicile de la galerie, lumina zilei se decupa în
mici carouri albastre, în vreme ce lămpile cu ulei ale rampei formau o singură linie galbenă. Scena reprezenta
un târg de sclavi la Pekin, cu clopoţei, tam-tamuri, sultane, pălării ascuţite şi calambururi. Apoi, după ce se
lăsă cortina, rătăci singuratic prin foaier şi admiră pe bulevard un landou mare, verde, la care erau înhămaţi
doi cai albi, ţinuţi de un vizitiu cu pantaloni scurţi.
Se întorcea la locul lui, când, la balcon, în prima lojă din avant-scenă, intrară o doamnă şi un domn.
Soţul avea un chip palid, mărginit de un firicel de barbă, căruntă, rozeta de ofiţer al Legiuni de Onoare şi acel
aer îngheţat care se atribuie diplomaţilor.
Nevasta, cu cel puţin douăzeci de ani mai tânără, nici mare, nici mică, nici urâtă, nici frumoasă, îşi
purta părul blond încreţit în spirale după moda englezească, avea o rochie cu corsajul plat şi un mare evantai
de dantelă neagră. Pentru ca nişte oameni de asemenea rang să fi venit la spectacol în acest sezon, trebuie să
presupui sau o întâmplare, sau plictiseala de a-şi petrece seara în doi. Doamna îşi muşca evantaiul şi domnul
căsca. Frédíric nu-şi putea aduce aminte unde văzuse acest chip.
În antractul următor îi întâlni pe amândoi când traversa un culoar; salută şi atunci domnul Dambreuse
îl recunoscu, îi vorbi şi se scuză numaidecât pentru neglijenţa lui de neiertat. Era o aluzie la numeroasele cărţi
de vizită, trimise după sfatul secretarului. Totuşi confunda epocile, socotind că Frédéric era în al doilea an de
drept. Apoi îl pizmui că pleacă la ţară. Ar fi avut şi el nevoie să se odihnească, dar afacerile îl reţineau la
Paris.
Doamna Dambreuse, sprijinită de braţul lui, îşi înclina uşor capul; şi graţia spirituală a chipului ei
contrasta cu expresia morocănoasă de mai înainte.
– Se găsesc totuşi şi distracţii frumoase! spuse ea după ultimele cuvinte ale bărbatului. Ce nerod r
spectacolul ăsta, nu-i aşa, domnule? Şi toţi trei rămaseră în picioare, vorbind despre teatru şi piese noi.
Frédéric, obişnuit cu strâmbăturile burghezelor din provincie, nu văzuse la nici o femeie o asemenea
dezinvoltură în purtări, o asemenea simplitate, care e un rafinament şi în care naivii văd expresia unei simpatii
bruşte.
Îl aşteptau la ei de cum se va întoarce; domnul Dambreuse îl însărcina să-l salute din partea lui pe moş
Roque.
Frédéric îi povesti această întâmplare lui Deslauriers, când se întoarse acasă.
– Grozav! spuse secretarul, şi nu te lăsa dus de nas de maică-ta! Întoarce-te numaidecât!
A doua zi după venirea lui, după-masă, doamna Moreau îşi duse fiul în grădină.
Îi spuse că era fericită văzându-l cu o situaţie, pentru că nu erau atât de bogaţi pe cât se credea;
pământul aducea puţin; arendaşii plăteau prost; fusese chiar silită să-şi vândă trăsura. În sfârşit, îi înfăţişă
starea lor.
În primele momente de încurcătură ale văduviei ei, un om viclean, domnul Roque, îi împrumutase
repetat bani, prelungind termenele împotriva voinţei ei. Venise să ceară înapoi toate împrumuturile deodată;
ea îi acceptase condiţiile, cedându-i pe un preţ de nimic ferma de la Presles. Peste zece ani, capitalul ei pierea
în falimentul unui bancher, la Melun. De groaza ipotecilor şi ca să păstreze aparenţele necesare pentru viitorul
fiului ei, cum moş Roque se prezentase din nou, ea îl mai ascultase o dată. Dar acum nu mai avea datorii. Pe
scurt, le rămânea o rentă de cam zece mii de franci, din care tot avutul lui era un venit de două mii trei sute!
– Nu e eu putinţă! strigă Frédéric.
Ea dădu din cap în semn că era foarte cu putinţă. Dar unchiul avea să-i lase ceva? Nu era deloc sigur!
Dădură ocol grădinii fără să-şi vorbească. Apoi ea îl trase la piept şi rosti cu o voce înăbuşită de
lacrimi:
– Ah! bietul meu băiat! A trebuit să mă despart de multe visuri!
El se aşeză pe bancă, la umbra marelui salcâm.
Sfatul ei era să intre secretar la maestrul Prouharam, avocat, care avea să-i cedeze biroul lui; dacă îl
făcea rentabil, putea să-l revândă şi să găsească o partidă bună.
Frédéric n-o mai auzea. Se uita maşinal pe deasupra gardului, în faţa lui, în cealaltă grădină.
Se afla acolo, singură, o fată cam de vreo doisprezece ani, cu părul roşu. Îşi făcuse cercei din bace de
scoruş; corsajul de pânză cenuşie îi lăsa descoperiţi umerii uşor auriţi de soare; pete de dulceaţă îi pătau
fustiţa albă! Întreaga ei făptură, în acelaşi timp nervoasă şi plăpândă, avea un fel de graţie de animal sălbatic.
Prezenţa unui necunoscut o mira, fără îndoială, pentru că se oprise dintr-o dată, cu stropitoarea în mină,
străpungându-l cu ochii ei de un verde-albastru limpede.
– E fiica domnului Roque, spuse doamna Moreau. S-a însurat cu servitoarea lui şi şi-a legitimat
copilul.