Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Nu mai adăugă nimic, dar întinse mâna stângă în partea ei şi o lăsă larg deschisă. Închipuindn-şi că,
poate, ea avea să facă la fel, şi că i-o va întâlni. Apoi îi fu ruşine şi şi-o trase înapoi.
Ajunseră în curând pe pavaj. Trăsura mergea mai repede, becurile de gaz deveneau mai dese, era
Parisul. Hussonnet sări de pe capră când ajunseră la Garde-Meuble. Frédéric aşteptă să ajungă în curte ca să
coboare; apoi se aşeză la pândă în colţul străzii Choiseul şi-l zări pe Arnoux care o apucase încet către
bulevarde.
Începând de a doua zi, se puse pe lucru din toate puterile.
Se vedea la o curte cu juri, într-o seară de iarnă, la sfârşitul pledoariilor, când juraţii sunt palizi şi
mulţimea cu sufletul la gură face să trosnească pereţii despărţitori ai tribunalului, vorbind de patru ceasuri,
rezumând toate probele, descoperind altele noi şi simţind la fiecare frază, la fiecare cuvânt, la fiecare gest cum
se ridică cuţitul ghilotinei, suspendat în spatele lui; apoi, la tribuna Camerei, orator care poartă pe buze
salvarea unui popor întreg, înecându-şi adversarii sub prosopopeele lui, zdrobindu-i cu un răspuns, cu trăsnete
şi intonaţii muzicale în glas, ironic, patetic furios, sublim. Ea va fi acolo, undeva, în mijlocul celorlalţi,
ascunzându-şi sub văl lacrimile de entuziasm; pe urmă aveau să se întâlnească: şi descurajările, calomniile şi
ocările n-aveau să-l mai atingă, dacă ea va spune: ,,Ah! ce frumos a fost!", trecându-şi mâinile uşoare peste
frunte.
Imaginile astea fulgerau ca nişte faruri la orizontul vieţii lui. Inteligenţa, aţâţată, deveni mai sprintenă
şi mai puternică. Se închise în casă până în luna august şi-şi trecu ultimul examen.
Deslauriers, care îşi dăduse atâta osteneală să-l facă să repete încă o dată cel de-al doilea examen la
sfârşitul lui decembrie şi cel de-al treilea în februarie, era mirat de sârgul lui.
Atunci se întoarseră vechile speranţe. În zece ani, Frédéric trebuia să fie deputat; în cincisprezece,
ministru; de ce nu? Cu moştenirea pe care avea s-o primească în curând, putea, la început, să fondeze un ziar;
asta ar fi fost începutul; mai pe urmă, se va vedea. Cât despre el, năzuia mereu la o catedră la Şcoala de Drept;
şi îşi susţinu teza de doctorat în chip atât de remarcabil încât profesorii îi făcură complimente.
Frédéric şi-o trecu şi el peste trei zile. Înainte de a pleca în vacanţă avu ideea unui picnic, ca să încheie
întâlnirile de sâmbăta.
La petrecere fu vesel. Doamna Arnoux se afla acum lângă mama ei, la Chartres. Avea s-o revadă în
curând şi va sfârşi prin a fi iubitul ei.
Deslauriers, admis în aceeaşi zi în cercul avocaţilor de la Orsay, ţinuse un discurs foarte aplaudat. Cu
toate că era sobru, se chercheli şi îi spuse la desert lui Dussardier:
– Tu eşti cinstit! Când voi fi bogat, te voi face administratorul meu.
Toţi erau fericiţi; Cizy n-avea să-şi sfârşească Dreptul; Martinon avea să-şi continue stagiul în
provincie, unde avea să fie numit substitut; Pellerin se pregătea pentru un mare tablou închipuind Duhul
Revoluţiei; Hussonnet, care avea să-i citească săptămâna viitoare directorului de la Délassements planul unei
piese, nu se îndoia de succes:
– Pentru că ştiu să fac schelăria unei piese! Cât despre pasiuni, am trecut prin destule, ca să mă pricep
la ele; iar vorbele de duh sunt meseria mea!
Făcu un salt, căzu în mâini şi merse aşa câtva timp în jurul mesei, cu picioarele în aer.
Şotia asta nu-i descreţi fruntea lui Sénécal. Fusese dat afară din pensionul lui pentru că bătuse un
fecior de aristocrat. Din pricină că mizeria în care se zbătea crescuse, învinovăţea ordinea socială, îi blestema
pe bogătaşi; şi îşi descarcă inima la sânul lui Regimbart, care era din ce în ce mai decepţionat, mai trist, mai
dezgustat. Cetăţeanul se întorcea acum către chestiunile bugetare şi acuza Camarila că pierde milioane în
Algeria.
Cum nu putea dormi dacă nu poposea la cafeneaua Alexandre, dispăru de la ora unsprezece. Ceilalţi
plecară mai târziu; şi Frédéric află, când îşi luă rămas bun de la Hussonnet, că doamna Arnoux trebuie să se fi
întors în ajun.
Se duse deci la Mesagerii ca să-şi schimbe locul pentru a doua zi şi, către orele şase seara, se prezentă
la ea. Portarul îi spuse că întoarcerea era amânată cu o săptămâna. Frédéric cină singur, apoi hoinări pe
bulevarde.
Nori trandafirii, în formă de eşarfe, se alungau dincolo de acoperişuri; umbrarele prăvăliilor începeau
să fie ridicate. Dumbăraiele de stropit aruncau din plin apă peste praf şi o răcoare neaşteptată se înălţa odată
cu emanaţiile din cafenele, prin ale căror uşi deschise se vedeau, printre argintării şi aurării, buchete de flori
ce se reflectau în oglinzile înalte. Mulţimea mergea încet. În mijlocul trotuarelor stăteau de vorbă grupuri de
oameni şi treceau femei, cu ochii plini de moleşeală şi cu acel ten de camelie pe care îl dă pielii femeieşti
oboseala zădufurilor. Ceva enorm se desfăşura, învăluia casele. Niciodată Parisul nu-i păruse mai frumos. Nu
vedea în viitor decât un şir nesfìrşit de ani, toţi plini de dragoste.