Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

simţi o plăcere mai mare, spunea ea, când mişti mulţimile în chip direct, tu însuţi, când vezi cum faci să treacă
în sufletele lor sentimentele din sufletul tău. Aceste triumfuri nu-l ademeneau pe Frédéric, care n-avea deloc
ambiţie.
– Oh! De ce? zise ea. Trebuie să ai puţină!
Erau unul lângă celălalt, în picioare, în cadrul ferestrei. În faţa lor noaptea se întindea ca un imens văl
întunecat, stropit cu argint. Pentru prima oară nu vorbeau despre lucruri neînsemnate. Ajunse chiar să-i
cunoască antipatiile şi gusturile: anumite parfumuri îi făceau rău, o interesau cărţile de istorie, credea în vise.
El începu să vorbească despre aventuri sentimentale. Ea deplânse nenorocirile purcese din pasiune, dar
era revoltată împotriva josniciilor ipocrite; şi această loialitate se înrudea atât de tare cu frumuseţea regulată a
chipului ei, încât părea că depinde de el.
Uneori zâmbeaa, oprindu-şi ochii pe el un minut. Atunci îi simţea privirile pătrunzându-i sufletul, ca
acele mari raze de soare ce coboară până în fundul apei. Iubea fără gânduri ascunse, fără speranţa unui
răspuns, în chin absolut: şi prins de ardoarea asta mută, ca ele nişte elanuri de recunoştinţă, ar fi vrut să-i
acopere fruntea cu o ploaie de sărutări. În acelaşi timp un suflu interior îi purta parcă dincolo de el însuşi; era
o dorinţă de a se jertfi, o nevoie de devotament imediat şi cu atât mai puternic cu cât nu putea satisface.
Nu plecă odată cu ceilalţi. Nici Hussonnet. Trebuiau să se întoarcă în trăsură: şi vehicolul aştepta în
faţa peronului, când Arnoux coborî în grădină să culeagă trandafiri. Apoi, când buchetul fu legat cu aţă, cum
tulpinele nu erau egale în lungime, se scotoci în buzunarul plin de hârtii, scoase una la întâmplare, le înveli.
Îşi consolidă opera cu un ac tare, şi i-l oferi nevestei cu oarecare emoţie.
– Uite, dragă, iartă-mă că te uitasem!
Dar ca scoase un mic strigăt; acul, pus prosteşte, o rănise. Se urcă din nou în odaia ei. O aşteptară un
sfert de ceas. În sfârşit se ivi iar, o luă pe Marthe, se urcă repede în trăsură.
– Si buchetul tău? întrebă Arnoux.
– Nu! Nu! merită!
Frédéric alergă să-l aducă. Ea îi strigă:
– Nu-! vreau!
Dar el îl aduse în curând, spunând că îl pusese la loc în hârtie, pentru că găsise florile pe jos. Ea îl vârî
în buzunarul de piele de lângă capră şi plecară.
Frédéric, aşezat, lângă ea, băgă de seamă că tremură groaznic. Apoi, când trecură podul, pentru că
Arnoux o cotea la stânga, strigă:
– Nu! Greşeşti! Pe acolo, la dreapta!
Părea enervată; orice o stingherea. În sfârşit, când Marthe închise ochii, scoase buchetul şi-l aruncă
prin portieră, apoi îl apucă. de braţ pe Frédéric, făcându-i semn cu cealaltă mână să nu vorbească niciodată
despre asta.
Pe urmă îşi lipi batista de buze şi nu se mai clinti.
Ceilalţi doi, pe capră, vorbeau despre tipografii, despre abonaţi. Arnoux, care conducea neatent, se
rătăci la mijlocul drumului prin Bois de Boulogne. Atunci se înfundă în drumuleţe mici. Calul mergea la pas;
ramurile copacilor se frecau de capotă. Frédéric nu vedea din doamna Arnoux decât ochii în umbră; Marthe se
lungise pe genunchii ei şi el îi susţinea capul.
– Te oboseşte, îi spuse mama.
El răspunse:
–Nu! Oh, nu!
Se ridicau vârtejuri încete de praf; străbăteau Auteuil-ul, toate casele erau ferecate; un felinar, ici şi
colo, lumina colţul unui zid, apoi călătorii reintrau în întuneric; odată văzu că plângea.
Era o remuşcare? O dorinţă? Ce era? Amărăciunea asta pe care n-o cunoştea îl interesa ca un lucru
personal; acum exista între ei o legătură, un fel de complicitate; şi îi spuse cu un glas cât putea de mângâietor:
– Suferiţi?
– Da, puţin, răspunse ea.
Trăsura mergea, şi caprifoiul şi iasomia, care treceau peste împrejmuirile grădinilor, trimiteau în
noapte răbufniri de miresme molcşitoare. Cutele nenumărate ale rochiei îi acopereau picioarele. Se simţea
comunicând cu toată făptura ei prin trupul acela de copil întins între ei. So aplecă spre fetiţă şi, dându-i la o
parte frumosul par negru, o sărută uşurel pe frunte.
– Eşti bun, spuse doamna Arnoux.
– De ce?
– Pentru că iubeşti copiii.
– Nu pe toţi!...