Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Şi secretarul scrise o scrisoare de acceptare, la persoana a treia.
Cum nu văzuse niciodată lumea decât prin febra dorinţelor lui lacome, şi-o închipuia ca pe o creaţie
artificială, care funcţiona în virtutea unor legi matematice. Un dineu în oraş, întâlnirea cu un om cu o situaţie
bună, zâmbetul unei femei frumoase puteau, printr-o serie de acţiuni care decurgeau unele din altele, să aibă
rezultate uriaşe. Anumite saloane pariziene erau ca acele maşini ce primesc materia în stare brută şi o dau
afară cu o valoare însutită. Credea în curtezanele care sfătuiesc diplomaţii, în căsătoriile bogate obţinute prin
intrigi, în geniul ocnaşilor, în docilitatea norocului sub mâna celor puternici. În sfârşit, vizitele la familia
Dambrouse îi păreau atât de utile şi vorbi atât de bine despre asta, încât Frédéric nu mai ştia la ce să se
hotărască.
Trebuia totuşi, de vreme ce era ziua doamnei Arnoux, să-i facă un cadou; se gândi, fireşte, la o
umbrelă, ca să-şi răscumpere stângăcia. Descoperi o umbrelă de mătase de culoarea pieptului de porumbel, cu
un mic mâncr de fildeş cizelat, care venea din China. Dar costa o sută şaptezeci şi cinci de franci şi el n-avea
nici ban, trăia chiar pe credit până în trimestrul viitor. Totuşi o voia, ţinea la asta şi, cu toate că îi repugna, îi
ceru lui Deslauriers.
Deslauriers îi răspunse că n-are bani.
– Am nevoie, spuse Frédéric, mare nevoie!
Celălalt repetă aceeaşi scuză, aşa că Frédéric îşi ieşi din fire:
– Ai putea şi tu, uneori...
– Ce anume?
– Nimic!
Secretarul înţelesese. Scoase din rezerva lui sumo de care era vorba şi, după ce i-o dădu ban cu ban,
zise:
– Nu-ţi cer chitanţa, de vreme co trăiesc pe spinarea ta.
Frédéric îi sări de gât cu mii de proteste drăgăstoase. Deslauriers rămase rece. Apoi, a doua zi, zărind
umbrela pe pian:
– Ah! pentru asta era!
– Poate că am s-o trimit, spuse cu laşitate Frédéric. Întâmplarea îl ajută, pentru că seara primi o
scrisoare tivită cu negru, în care doamna Dambreuse îi anunţa pierderea unui unchii şi se scuza că amână pe
mai târziu plăcerea de a face cunoştinţă cu el.
Sosi de la ora două la biroul revistei. În loc să aştepte ca să-l ducă cu trăsura lui, Arnoux plecase din
ajun, nemaiputându-se împotrivi dorinţei de aer curat.
În fiecare an, de cum dădeau primele frunze, o lua la picior de dimineaţă, făcea drumuri lungi peste
câmpii, bea lapte în gospodării de ţară, se zbenguia cu ţărăncile, se informa în privinţa recoltelor, aducea
răsaduri de salată în batistă. În sfirşit, împlinindu-şi un vis vechi, îşi cumpărase o casă la ţară.
În timp ce Frédéric vorbea cu vânzătorul, veni şi domnişoara Vatnaz şi fu dezamăgită nevăzându-l pe
Arnoux. Avea să mai rămână acolo poate două zile. Vânzătorul o sfătui „să se ducă acolo'"; ea nu se putea
duce acolo: să scrie o scrisoare, dar ei îi era frică să, nu se piardă scrisoarea. Frédéric se oferi s-o ducă el. Ea
scrise biletul la iuţeală şi îl rugă stăruitor să-l dea fără martori.
Peste patruzeci de minute debarca la Saint-Cloud.
Casa, la o depărtare de o sută de paşi de pod, se afla la jumătatea unei coline. Zidurile grădinii erau
ascunse de două şiruri de tei şi o peluză mare cobora până la malul râului. Poarta dintre zăbrele fiind deschisă,
Frédéric intră.
Arnoux, întins pe iarbă, se juca cu nişte pisoi de curând fătaţi. Distracţia asta părea că-l absoarbe de
tot. Scrisoarea domnişoarei Vatnaz îl scoase din lâncezeală.
– Drace! Drace! Ce plictiseală! Are dreptate: trebuie să plec.
Apoi, după ce băgă scrisoarea în buzunar, îşi arătă cu plăcere domeniul. Arătă tot, grajdul, şura,
bucătăria. Salonul era la dreapta, şi partea dinspre Paris dădea într-o verandă cu zăbrele, umbrită de o
clematită. Dar, deasupra capetelor lor, izbucniră nişte triluri; doamna Arnoux, crezându-se singură, se amuza
cântând. Făcea game, triluri, arpegii. Scotea note lungi care păreau suspendate; altele cădeau grăbite, ca
picăturile unei cascade; şi vocea ei, trecând prin jaluzele, tăia marea linişte şi urca spre cerul albastru.
Încetă deodată, când veniră doi vecini, domnul şi doamna Oudry.
Apoi se ivi ea însăşi sus, pe peron; când cobora treptele, Frédéric îi zări piciorul. Purta nişte pantofi
mici, decoltaţi, de piele castaniu-aurie cu trei barete transversale, ce desenau pe ciorapul ei un grilaj de aur.
Invitaţii sosiră. În afară de domnul Lefaucheux, avocat, erau comesenii de fiecare joi. Fiecare adusese
câte un dar. Dittmer o eşarfă siriană, Rosenwald un album de romanţe, Burrieu o acuarelă, Sombaz propria lui
caricatură şi Pellerin un desen în cărbune reprezentând un dans macabru, o fantezie hidoasă, executată me-