Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Apoi se scurse încet. Un nor de praf de puşcă plutea în aer. Frédéric şi Deslauriers înaintau pas cu pas
în mijlocul mulţimii, cârul fură opriţi de un spectacol: Martinon primea rest de la garderoba de umbrele; şi
întovărăşea o femeie de vreo cincizeci de ani, urâtă, admirabil îmbrăcată şi de un rang social îndoielnic.
– Voinicul ăsta, spuse Deslauriers, e mai puţin simplu decât presupunem. Dar unde e Cisy?
Dussardier le arătă cafeneaua, în care îl văzură pe descendentul cavalerilor în faţa unui bol de punci, în
compania unei pălării roz.
Hussonnet, care lipsea de cinci minute, se ivi în clipa aceea.
O fată tânără se rezema de braţul lui, spunându-i în gura mare „pisoiaşul"' meu.
– Nu! zicea el. Nu! Nu în public! Spune-mi mai bine „viconte". Asta dă un gen cavaleresc, cel din
epoca lui Ludovic al XIII-lea şi a cizmelor moi, care îmi plac! Da, dragii mei, una de altădată! Nu-i aşa că e
drăguţă? – O luă de bărbie. – Salută-i pe aceşti domni! Toţi sunt fii de pairi ai Franţei. Suntt prieten cu ei ca să
mă numească ambasador.
– Ce nebun eşti! suspină domnişoara Vatnaz.
Îl rugă pe Dussardier s-o conducă acasă.
Arnoux îi privi depărtându-se, apoi, întorcându-se spre Frédéric:
– Ţi-ar plăcea Vatnaz? Dealtfel, nu eşti sincer în asemenea chestiuni. Cred că-ţi ascunzi iubirile.
Frédéric, care se îngălbeni, jură că nu ascunde nimic.
– Pentru că nu ţi se cunoaşte nici o iubită, continuă Arnoux.
Frédéric avu poftă că citeze la întâmplare un nume. Dar asta îi putea fi povestit ei. Răspunse că, în
adevăr, n-are iubită. Negustorul îl mustră.
– În seara asta era un prilej bun! De ce n-ai făcut ca ceilalţi, care pleacă toţi cu câte o femeie?
– Dar dumneata? spuse Frédéric, sâcâit de o asemenea stăruinţă.
– Ah cu mine e altceva! Eu mă întorc lângă a mea!
Chemă o cabrioletă şi se făcu nevăzut.
Cei doi prieteni se întoarseră pe jos. Sufla un vânt din răsărit. Nu vorbea nici unul, nici celălalt.
Deslauriers regreta că nu strălucise în faţa directorului unui ziar, iar Frédéric se cufundă în tristeţe. În sfârşit,
spuse că localul îi păruse stupid.
– A cui e vina? Daci nu ne-ai fi părăsit pentru Arnoux al tău!
– Eh! orice-ar fi putut face ar fi fost absolut zadarnic.
Dar secretarul avea teorii. Ca să obţii anumite lucruri era destul să le doreşti foarte tare.
– Totuşi chiar tu, adineauri....
– Mare pagubă, zise Deslauriers retezând scurt aluzia. Doar n-am să-mi încurc viaţa cu femeile!
Şi vorbi cu patimă împotriva fandoselii, a prostiei lor; pe scurt, îi displăceau.
– Nu te mai preface! rosti Frédéric.
Deslauriers tăcu. Apoi, dintr-o dată:
– Vrei să pui prinsoare pe o sută de franci că o dau gata pe prima care trece?
– Bun, primesc!
Prima care trecu era o cerşetoare groaznică. Erau disperaţi de întâmplare când, în mijlocul străzii
Rivoli, văzură o fată înaltă care ducea în mină o cutiuţă.
Deslauriers o acostă sub arcade. Ea o luă brusc spre grădina Tuileries şi o apucă în curând prin piaţa
Carrouselului; se uita în dreapta şi-n stânga. Alergă după o trăsură; Deslauriers o ajunse din urmă. Mergea
lângă ea, vorbindu-i cu gesturi expresive. În sfârşit ea îi primi braţul şi înaintară de-a lungul cheiurilor. Apoi,
în dreptul palatului Châtelet, se plimbară pe trotuar timp de douăzeci de minute cel puţin, ca doi marinari care
îşi făceau cartul. Dar, deodată, traversară podul Change, piaţa de flori, cheiul Napoleon. Frédéric îì urmă.
Deslauriers îi dădu a înţelege că i-ar stingheri şi că n-avea decât să-i urmeze exemplul.
– Cât mai ai?
– Două monede de cinci franci!
– Ajunge! Bună seara!
Frédéric fu cuprins de uimirea pe care o simţi când vezi izbutind o farsă. „Îşi bate joc de mine, se
gândi el. Dacă aş merge mai departe?" Deslauriers ar crede că era invidios pe el, pentru dragostea asta. „Ca şi
cum n-aş avea şi eu una, şi de o sută de ori mai rară, mai nobilă, mai puternică!" Îl împingea un fel de furie.
Ajunse în faţa porţii doamnei Arnoux.
Nici una din ferestrele exterioare nu erau ale locuinţei ei. Totuşi stătea cu ochii lipiţi de faţadă, de
parcă ar fi crezut că prin contemplarea asta putea despica zidurile. Acum, fără îndoială, se odihnea, liniştită ca
o floare adormită, cu frumosul ei păr negru printre dantelele pernei, cu buzele întredeschise, cu capul pe un
braţ.