Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

întregi neclintit sau izbucnea în lacrimi; şi, într-o zi, când n-avusesc putere de a se stăpâni, Deslauriers îi
spuse:
– Ei, drace! Ce ai?
Frédéric suferea de nervi. Deslauriers nu crezu. În faţa unei asemenea dureri, simţise cum i se
redeşteaptă duioşia şi îl îmbărbătă. Un om ca el să se lase covârşit, ce prostie! Hai, mai merge la tinereţe, dar
mai târziu înseamnă să-ţi pierzi timpul.
– Mi-l strici pe Frédéric al mea! Eu îl cer pe cel de altădată. Băiete, tot pe ăla îl vreau! Îmi plăcea!
Haide, fumează o pipă, prostule! Scutură-te puţin, mă faci să disperez!
– Adevărat, spuse Frédéric, sunt nebun!
Secretarul continui:
– An, bătrâne trubadur, ştiu eu ce te doare. Inimioara? Mărturiseşte! Hei, pierzi una, găseşti patru în
loc! Le uiţi pe femeile virtuoase, făcând dragoste cu celelalte. Vrei să te fac eu să cunoşti femei? N-ai decât să
vii la Alhambra... (Era un local public deschis de curând sus, pe Champs-Elysées, şi care se ruină chiar în
stagiunea următoare printr-un lux cu totul prematur). Se pare că acolo te distrezi. Hai şi noi! Ai să-ţi iei şi
prietenii dacă vrei, ţi-l accept chiar şi pe Regimbart!
Frédéric nu-l invită pe Cetăţean. Deslauriers se lipsi de Sénécal. Îl luară numai pe Hussonnet, pe Cisy
şi pn Dussardier; şi aceeaşi trăsură îi lăsă pe toţi cinci la poarta Alhambrei.
Două galerii în stil maur se întindeau paralel la dreapta şi la stânga. În faţă, tot fundul era ocupat de
zidul unei case şi a patra latură (cea a restaurantului), închipuia o mănăstire gotică cu vitralii colorate. Un soi
de acoperiş chinezesc ocrotea estrada pe care cântau muzicanţii; solul era acoperit împrejur cu asfalt şi nişte
lanterne veneţiene agăţate pe stâlpi formau, de departe, peste cei care dansau cadrilul, o cunună de lumini
multicolore. Un piedestal ici şi colo susţinea cìte un lighenaş de piatră, din care se ridica un firicel de apă. În
frunziş se zăreau statui de ghips, Hebe sau Cupidoni, încleiate de vopsea în ulei; şi numeroasele alei, presărate
cu un nisip foarte galben, greblat cu grijă, făceau ca grădina să pară mult mai vastă decât era.
Studenţii îşi plimbau iubitele; vânzători de articole la modă mergeau ţanţoşi, cu câte un baston în
mână; colegieni fumau; celibatari bătrâni îşi mângâiau cu pieptenele barba vopsită; se aflau acolo englezi,
ruşi, oameni din America de Sud, trei orientali cu turbane. Cocote elegante, grizete şi târfe veniseră acolo în
speranţa de a găsi un protector, un iubit, un ban de aur, sau numai pentru plăcerea dansului; rochiile lor cu
tunici verzi ca apa, albastre, roz sau violete, treceau, se agitau între abanoşi şi lilieci. Aproape toţi bărbaţii
purtau stofe în carouri, unii pantaloni albi, cu toate că seara era răcoroasă. Se aprindeau lămpile cu gaz.
Hussonnet cunoştea multe femei prin relaţiile lui cu ziarele şi cu teatrele mici; le trimitea bezele din
vârful degetelor şi din când în când îşi părăsea prietenii ca să se ducă să vorbească cu ele.
Deslauriers fu gelos pe aerele lui. Se legă, cinic, de o blondă voinică, îmbrăcată în nanchin. După ce îl
privi cu o mutră morocănoasă, ea spuse: „Nu! N-am încredere, băiete!" şi îi întoarse spatele.
Încercă iar pe lângă o brună grasă, care fără îndoială că era nebună, pentru că ţâşni de la primul
cuvânt, ameninţându-l că dacă continuă, cheamă sergenţii. Deslauriers se căzni să râdă; apoi, descoperind o
femeiuşcă aşezată la o parte, sub un felinar, îi propuse un contradans.
Muzicanţii, cocoţaţi pe estradă, scârţâiau şi suflau năvalnic, cu atitudini de maimuţă. Dirijorul, în
picioare, bătea automat măsura. Lumea era înghesuită, se distra; bridele desfăcute ale pălăriilor atingeau
cravatele, cizmele se afundau sub jupoane; toate astea săltau în cadenţă; Deslauriers o strângea la piept pe
femeiuşcă şi, cucerit de delirul cancanului, se zbuciuma în mijlocul cadrilurilor ca o paiaţă mare. Cisy şi
Dussardier se plimbau mai departe; tânărul aristocrat se uita prin lornion la fete dar nu îndrăznea să le
vorbească, în ciuda îndemnurilor comisului, închipuindu-şi că femeile acestea aveau totdeauna „un bărbat
ascuns în dulap cu un pistol, care iese ca să te silească să iscăleşti nişte poliţe''.
Se întoarseră lângă Frédéric. Deslauriers nu mai dansa; şi toţi se întrebau cum să-şi încheie seara, când
Hussonnet strigă:
– Ia te uită! marchiza d'Amaëgui!
Era o femeie palidă, cu nasul în vânt, cu mitene până la cot şi cu bucle negre care îi atârnau de-a
lungul obrajilor ca două urechi de câine. Hussonnet îi spuse:
– Ce-ar fi să organizăm o mică petrecere la tine, o recepţie orientală? Încearcă să chemi câteva
prietene de-ale tale pentru aceşti cavaleri francezi. Eh, ce te încurcă? Îţi aştepţi hidalgo-ul?
Andaluza plecă fruntea; cunoscând obiceiurile puţin elegante ale prietenului ei, se temea că are să se
aleagă cu plata răcoritoarelor, în sfârşit, la cuvântul bani pe care îl rosti, Cisy propuse cinci napoleoni, tot ce
avea în pungă; treaba fu hotărâtă. Dar Frédéric nu mai era acolo.
I se păruse că recunoaşte vocea lui Arnoux, zărise o pălărie de femeie şi se băgase repede în boschetul
de alături.