Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Dame şi trei poduri suspendate şi se îndreptau totdeauna spre cheiul Ornies, asupra unui pâlc de copaci
bătrâni, asemănători cu teii din portul Montereau. Turnul Saint-Jacqucs, Primăria, Saint-Gervais, Saint-Louis,
Saint-Paul se ridicau în faţă, între acoperişurile contopite – şi geniul de pe coloana din Iulie strălucea la apus
ca o mare stea de aur, în vreme ce la cealaltă extremitate domul din Tuileries îşi rotunjea pe cer masa grea,
albastră. În partea aceea, dincolo de toate astea, trebuie să fi fost casa doamnei Arnoux.
Se întorcea în odaie; apoi, culcat pe divan, se pierdea într-o meditaţie dezordonată: planuri de lucru,
proiecte de conduită, elanuri către viitor. În sfârşit, ca să se lepede de el însuşi, ieşea.
Străbătea la întâmplare Cartierul Latin, atât de zgomotos de obicei, dar pustiu în acea epocă pentru că
studenţii plecaseră la familiile lor. Marile ziduri ale colegiilor, alungite parcă de linişte, aveau o înfăţişare şi
mai morocănoasă; se auzeau tot felul de zgomote paşnice, bătăi de aripi în colivii, sforăitul unui strung, ciocanul
unui cârpaci; şi negustorii de haine, în mijlocul străzii, întrebau din ochi fiecare fereastră, zadarnic. În
fundul cafenelelor singuratice, doamna de la tejghea căsca între două clondire pline; ziarele rămâneau aşezate
în ordine pe masa cabinetelor de lectură; în atelierele călcătoreselor rufele se înfiorau sub adieri de vânt
călduţ. Din când în când se oprea în faţa etalajului unui anticar; un omnibuz care trecea atingând trotuarul îl
făcea să se întoarcă; şi, ajuns în faţa Luxembourgului, nu se ducea mai departe.
Uneori, speranţa unei distracţii îl atrăgea către bulevarde. După străduţe întunecate care exalau o
prospeţime umedă, ajungea pe marile pieţe pustii, orbitoare de lumină, în care monumentele desenau pe
marginea caldarâmului dantele de umbră neagră. Dar trăsurile, prăvăliile începeau iar să se perinde şi
mulţimea îl asurzea – mai ales duminica – atunci când de la Bastilia până la Madeleine un imens fluviu
ondula pe asfat, în mijlociul prafului,, într-un zgomot neîntrerupt; se simţea îngreţoşat de josnicia chipurilor,
de nerozia cuvintelor, de mulţumirea tâmpă care ieşea la iveală pe frunţile înăduşite! Totuşi, conştiinţa că
valora mai mult decât toţi aceşti oameni micşora oboseala de a-i privi.
Se ducea în fiecare zi la Arta indusírudă; şi, pentru a şti când se va întoarce doamna Arnoux, se
informa îndelung despre mama ei. Răspunsul lui Arnoux nu se schimba; era „din ce în ce mai bine", nevastăsa
cu fetiţa se vor întoarce săptămâna viitoare. Cu cât întârzia a se întoarce, cu atât Frédéric vădea mai multă
nelinişte, – în asemenea măsură încât Arnoux, înduioşat de afecţiunea sa, îl luă de cinci sau şase ori să cineze
la restaurant.
În aceste lungi întâlniri în doi, Frédéric recunoscu în sinea sa că negustorul de pictură nu era foarte
spiritual. Arnoux putea să bage de seamă această răceală; şi pe urmă era şi un prilej de a-i răsplăti puţin
amabilităţile.
Vrând să facă lucrurile foarte bine, îşi vându unui negustor de vechituri toate hainele noi pentru
optzeci de franci; şi mărind suma cu încă o sută pe care îi mai avea, veni la Arnoux să-l ia la cină. Regimbart
era acolo. Se duseră toţi la Cei-Trei-Fraţi-Provenţali.
Cetăţeanul începu prin a-şi scoate redingota şi, sigur de respectul celorlalţi doi, dictă meniul. Cu toate
că se duse în bucătărie să vorbească el însuşi cu şeful, coborî în pivniţă, căreia îi cunoştea toate ungherele, şi
chemă stăpânul localului, căruia îi „trase o săpuneală", nu fu mulţumit nici de mâncăruri, nici de vinuri, nici
de serviciu! La fiecare fel nou, la fiecare sticlă deschisă, de la prima îmbucătură, de la prima gură de băutură,
lăsa să-i cadă furculiţa sau îşi împingea deoparte paharul; apoi, sprijinindu-se cu toată lungimea braţului pe
faţa de masă, se văita că nu se mai putea cina la Paris. În sfârşit, nemaiştiind ce să născocească pentru gura
lui, Regimbart îşi comandă fasole cu untdelemn „pur şi simplu" care, deşi era izbutită numai pe jumătate, îl
potoli puţin. Apoi avu cu chelnerul un dialog asupra foştilor chelneri de la Provenţali: „Ce se întâmplase cu
Antoine? Dar cu unul numit Eugene? Dar Théodore, ăla mic, care servea totdeauna jos? Erau aici, pe vremuri,
o mâncare mult mai aleasă şi nişte vinuri de Bourgogne cum n-o să mai întâlnim!"
Pe urmă fu vorba de valoarea terenurilor de la periferie, o speculaţie sigură a lui Arnoux. Aşteptând-o,
îşi pierdea dobânzile. De vreme ce nu voia să vândă cu nici un preţ, Regimbart avea să-i găsească pe cineva;
şi cei doi domni făcură socoteli, cu un creion, până la sfârşitul desertului.
Se duseră să ia cafeaua, în pasajul Saumon, într-o cafenea la demisol. Frédéric asistă, în picioare, la
nesfârşite partide de biliard, adăpate cu nenumărate halbe; – şi rămase acolo până la miezul nopţii fără să ştie
de ce, din laşitate, din prostie, în speranţa nelămurită a unui eveniment oarecare, favorabil dragostei lui.
Când oare avea s-o revadă? Frédéric era disperat. Dar într-o seară, către sfârşitul lui noiembrie,
Arnoux îi spuse:
– Ştii, nevastă-mea s-a întors ieri!
A doua zi, la ora cinei, intra la ea.
Începu prin a o felicita în legătură cu mama ei, a cărei boală fusese atât de gravă.
– Da de unde! Cine ţi-a spus?
– Arnoux!