Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

cum el se miră de dispoziţia asta, Frédéric îi declară că nu se duce la maică-sa; îşi va folosi vacanţa muncind.
Îl cuprinsese bucuria la ştirea plecării lui Arnoux. Se putea duce acolo la largul lui, fără teama de a-i fi
întrerupte vizitele. Siguranţa absolută avea să-i dea curaj. În sfârşit, n-avea să mai fie departe, să mai fie
despărţit de Ea! Ceva mai puternic decât un lanţ de fier îl lega de Paris, o voce interioară îi striga să rămână.
Erau şi piedici. Le trecu, scriindu-i maică-sí: îşi mărturisea mai întâi căderea, pricinuită de schimbări
în program – o întâmplare, o nedreptate; –dealtfel toţi marii avocaţi (le cita numele) căzuseră la examene. Dar
avea de gând să se prezinte din nou în noiembrie. Deci, neavând vreme de pierdut, nu se va duce acasă în anul
acela; şi cerea, în afară de banii pe un trimestru, două sute cincizeci de franci nentru lecţii particulare la Drept,
care erau foarte utile; – toate astea împodobite cu regrete, condoleanţe, răsfăţuri şi jurăminte de dragoste
filială.
Doamna Moreau, care îl aştepta a doua zi, fu necăjită îndoit. Ascunse păţania fiului ei şi răspunse „să
vină totuşi". Frédéric nu se înduplecă. Se certară. Dar la sfârşitul săptamânii primi banii trimestrului, cu o
sumă sortită lecţiilor particulare şi care fu folosită pentru a plăti o pereche de pantaloni gri-deschis, o pălărie
de fetru alb şi un bastonaş cu măciulie de aur.
Când fu în stăpânirea tuturor acestor lucruri, se întrebă: „Am avut oare o idee de frizer?"
Şi fu cuprinsă de o mare şovăială.
Ca să ştie dacă se va duce la doamna Arnoux, aruncă cu banul de trei ori în aer. De fiecare dată
prevestirea fu norocoasă. Deci i-o poruncea fatalitatea. Se duse cu trăsura în strada Choiseul.
Urcă repede scara, traso de şnurul clopoţelului; nu se auzi sunând; se simţea gata să leşine.
Apoi scutură cu o zguduitură furioasă ciucurele mare de mătase. Se auzi un clopoţel, se potoli treptat
şi nu se mai auzi nimic. Lui Frédéric i se făcu frică!
Îşi lipi urechea de uşă; nu se auzea nici o suflare! Îşi potrivi ochiul la gaura broaştei; nu se zăreau în
anticamera, decât două vârfuri de trestii pe perete, între florile tapetului. În sfârşit tocmai pleca, dar se
răzgândi. De data asta bătu o dată, uşor. Uşa se deschise; şi pe prag se ivi Arnoux însuşi, cu părul vâlvoi, cu
faţa stacojie si cu o mutră posomorâtă.
– Ia te uită! Cine naiba te aduce? Intră!
Îl băgă în casă, dar nu în budoar sau în odaia lui, ci în sufragerie, unde se vedea pe masă o sticlă de
şampanie şi două pahare; apoi, cu un ton brusc:
– Ai să-mi ceri ceva, dragă prietene?
– Nu! Nu! nimic! îngăimă tânărul, căutând un pretext pentru vizita lui.
În sfârşit spuse că venise să afle veşti despre el, pentru că îl crezuse plecat în Germania, după cum
aflase de la Hussonnet.
– Deloc! rosti Arnoux. Ce zăpăcit e şi băiatul ăla, toate le înţelege pe dos!
Frédéric, ca să-şi ascundă tulburarea, mergea în sus şi-n jos prin odaie. Lovindu-se de piciorul unui
scaun, răsturnă o umbrelă pusă pe el; mânerul de fildeş se sparse.
– Doamne! strigă el, ce rău îmi paie că am rupt umbrela doamnei Arnoux!
La aceste cuvinte negustorul ridică fruntea şi zâmbi ciudat. Frédéric, prinzând ocazia care i se oferea
de a vorbi despre ea, adaugă sfios:
– N-aş putea s-o văd?
Era plecată la familia ei, lângă mama bolnavă. Nu îndrăzni să întrebe cât va dura aceasta absenţă.
Întreba numai care era locul natal al doamnei Arnoux.
– Chartres! Te miri?
– Eu? Nu! Ce ce? Deloc!
Apoi nu mai găsiră nimic de spus. Arnoux, care îşi răsucise o ţigară, se învârtea gâfâind în jurul mesei.
Frédéric, în picioare lângă sobă, contempla pereţii, etajera, parchetul: şi imagini fermecătoare i se perindau în
amintire, mai curând în faţa ochilor. În sfârşit plecă.
O bucată de ziar făcută ghemotoc zăcea pe jos în anticameră; Arnoux o luă; şi, înălţându-se în vârful
picioarelor, o înfundă în sonerie ca să-şi continue, spuse el, siesta întreruptă. Apoi, strângându-i mâna:
– Spune-i, te rog, portarului că nu sunt acasă.
Şi închise uşa cu putere în spatele lui.
Frédéric coborî treaptă cu treaptă scara. Neizbânda acestei prime încercări îl descuraja în privinţa
celorlalte. Atunci începură trei luni de plictiseală. Cum nu avea nimic de făcut, lipsa de ocupaţie îi sporea
tristeţea.
Îşi petrecea ore întregi privind, de sus, de la balcon, râul care curgea între cheiurile cenuşii, înnegrite
din loc în loc de urmele canalelor de scurgere, cu câte un ponton pentru spălătorese ancorat lângă mai, unde se
jucau uneori copiii în mâl, spălând câte un pudel. Ochii lui părăseau la stânga podul de piatră de la Notre-