Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

especta nervii domnişoarei! Încă o dată... iertare! Mii de iertăciuni!
Aşa se încheie gluma.
Dar, peste trei săptămâni, îi spuse într-o seară:
– Eh, am văzut-o adineauri pe doamna Arnoux!
– Unde?
– La Tribunal, cu Balandard, avocatul; o femeie brună, nu-i aşa, de statură mijlocie?
Frédéric făcu semn că da. Aştepta ca Deslauriers să vorbească. La cel mai mic cuvânt de admiraţie, şiar
fi descărcat inima din belşug, gata să-l iubească; celălalt tăcea mereu; în sfârşit, nemaiputându-se stăpâni, îl
întrebă cu un aer nepăsător ce gândea despre ea.
Deslauriers găsea că „nu e rău, dar n-are totuşi nimic extraordinar".
– Ah! ţi se pare! rosti Frédéric.
Veni luna august, epoca celui de-al doilea examen al lui. După părerea curentă, ajungeau cincisprezece
zile ca să pregătească materiile. Frédéric, neîndoindu-se de puterile lui, înghiţi deodată primele patru cărţi ale
Codului de procedură, primele trei cărţi ale Codului penal, câteva bucăţi din Instrucţia criminală şi o parte din
Codul civil, cu adnotaţiile domnului Poncelot. În ajun, Deslauriers îl puse la o recapitulare care dură până
dimineaţa; şi, ca să tragă folos şi din ultimul sfert de ceas, îşi continuă întrebările şi pe stradă, în mers.
Cum se dădeau mai multe examene în acelaşi timp, era multă lume în curte, între alţii Hussonnet şi
Cisy; prietenii veneau neapărat la aceste probe, când era vorba de colegi. Frédéric îşi puse roba neagră
tradiţională: apoi intră, urmat de mulţime, cu încă alţi trei studenţi, într-o încăpere mare, luminată de ferestre
fără perdele şi împodobită cu banchete de-a lungul pereţilor. În mijloc câteva scaune de piele înconjurau o
masă acoperită cu un postav verde. Masa îi despărţea pe candidaţi de domnii Examinatori în robe roşii, toţi cu
cocarde de hermină pe umăr, cu tocr cu galoane de aur pe cap.
Frédéric era penultimul în serie, poziţie proastă. La prima întrebare asupra deosebirii dintre o
convenţie şi un contract, dădu definiţiile invers; şi profesorul, om cumsecade, îi spuse: „Nu te tulbura,
domnule, vino-ţi în fire!" apoi, după ce puse două întrebări uşoare urmate de răspunsuri obscure, trecu în
sfârşit la al patrulea. Frédéric fu demoralizat de acest început slab. Deslauriers, în faţă, în public, îi făcea semn
că totul nu era încă pierdut; şi la a doua întrebare asupra dreptului criminal fu acceptabil. Dar după a treia, în
legătură cu testamentul mistic, cum examinatorul stătea tot timpul nepăsător, spaima lui crescu; căci
Hussonnet împreunase mâinile ca pentru a aplauda, în vreme ce Deslauriers ridica mereu din umeri. În sfârşit
veni momentul să răspundă la Procedură! Era vorba de a treia opoziţie. Profesorul, şocat că auzise teorii
contrare alor lui, îl întrebă pe un ton brutal;
– Şi dumneata, domnule, eşti de această părere? Cum împaci principiul din articolul 1351 al Codului
civil cu acest recurs în supraveghere?
Pe Frédéric îl durea foarte tare capul pentru că nu dormise toată noaptea. O rază de soare care intra
prin spaţiul dintre jaluzele îl lovea în obraz. În picioare, în spatele scaunului, se legăna trăgându-se de
mustaţă.
– Aştept răspunsul dumitale! reluă omul cu toca de aur.
Şi pentru că gestul lui Frédéric îl enerva, fără îndoială, îl apostrofă:
– N-ai să-l găseşti în barba dumitale!
Ironia asta stârni râset în auditoriu; profesorul, măgulit, se îmbună. Îi mai puse încă două întrebări
asupra amânării şi a cazurilor obişnuite, apoi dădu din cap în semn de aprobare; examenul se sfârşise.
Frédéric se întoarse în vestibul.
În vreme ce aprodul îl despuia de robă ca să i-o dea numaidecât altuia, prietenii îl înconjurară,
zăpăcindu-l de tot cu părerile lor contradictorii asupra rezultatului examenului. Acest rezultat fu anunţat în
curând cu o voce sonoră, la intrarea sălii: „Al treilea... e amânat!"
– Pus de-o parte! spuse Hussonnet, haidem!
În faţa odăiţei portarului se întâlniră cu Martinon, roşu, emoţionat, cu ochii plini de zâmbet şi aureola
triumfului pe frunte. Îşi trecuse fără piedici ultimul examen. Îi mai rămânea teza. Peste cincisprezece zile avea
să fie licenţiat. Familia lui cunoştea un ministru, în faţă i se deschidea „o carieră frumoasă".
– Ăsta te-a luat, totuşi, spuse Deslauriers.
Nimic nu e mai umilitor decât a vedea proştii izbutind în încercările în care tu nu reuşeşti. Frédéric,
jignit, răspunse că puţin îi pasă. Pretenţiile lui ţinteau mai sus; şi, cum Hussonnet părea că vrea să plece, îl luă
la o parte ca să-i spună:
– Bineînţeles, nici un cuvânt din toate astea la ei!
Taina era uşor de păstrat, de vreme ce Arnoux pleca a doua zi în călătorie în Germania.
Seara, întorcându-se acasă, secretarul îşi găsi prietenul ciudat de schimbat: făcea piruete, fluiera; şi