Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

eprezentantul unei lumi pe care o socotea fatală democraţiei. Republican sever, bănuia de corupţie orice
eleganţă, de care dealtfel se lipsea bucuros, şi era de o cinste neînduplecată.
Conversaţia se reluă cu greu. Pictorul îşi aduse curând aminte de o întâlnire, meditatorul de elevii lui;
după ce plecară trecu o lungă pauză, apoi Deslauriers puse diferite întrebări despre Arnoux.
– Ai să mă prezinţi şi pe mine mai tìrziu, nu-i aşa, băiete?
– Bineînţeles, zise Frédéric.
Apoi se sfătuiră cu privire la gospodăria lor. Deslauriers obţinuse fără greutate un loc dc-al doilea
secretar la un avocat, se înscrisese la Şcoala de Drept, îşi cumpărase cărţile indispensabile, – şi viaţa la care
visaseră atât începu.
Fu fermecătoare, datorită frumuseţii tinereţii lor. Pentru că Deslauriers nu vorbise despre nici o
înţelegere bănească, nu vorbi nici Frédéric Făcea faţă tuturor cheltuielilor, făcea ordine în dulap, se ocupa de
menaj; dar dacă trebuia să i se facă o mustrare portarului, secretarul se însărcina cu treaba asta, continunâduşi,
ca la colegiu, rolul de protector şi prieten mai în vârstă.
Despărţiţi toată ziua, se întâlneau seara. Fiecare îşi lua locul la coltul sobei şi se punea pe treabă. Nu
întârziau s-o întrerupă. Efuziuni nesfârşite, veselii fără pricină, certuri uneori, în legătură cu lampa care fila
sau cu o carte rătăcită, furii de o clipă pe care le potoleau râsetele.
Uşa cămăruţei pentru lemne rămânea deschisă, trăncăneau de departe, din paturile lor.
Dimineaţa se plimbau în cămaşă pe terasă; soarele se ridica, ceţuri uşoare treceau peste fluviu, în piaţa
de flori de alături se auzea un chelălăit; – şi fumul pipelor lor se învârtejea în aerul curat, care le răcorea ochii
încă umflaţi; simţeau, respirându-l, o vastă speranţă desfăşurându-se.
Duminica, atunci când nu ploua, ieşeau împreună; şi braţ la braţ se plimbau pe străzi. Aproape
totdeauna le veneau aceleaşi reflecţii în acelaşi timp sau vorbeau fără să vadă nimic in jurul lor Deslauriers
năzuia la bogăţie ca mijloc de putere asupra oamenilor Ar fi vrut să trezească interesul lumii, să facă multă
zarvă, să aibă trei secretari sub ordinele lui şi să dea un mare dineu politic o data pe s&nt&mâna. Frédéric îşi
mobila un palat în stil maur, ca să trăiască tolănit pe divane de caşmir, în murmurul unui havuz, servit de paji
negri; – şi aceste lucruri visate deveneau până la urmă atât de precise, încât îl mâhneau adânc de parcă le-ar fi
pierdut.
– La ce bun să vorbim despre toate astea, spunea el, de vreme ce nu le vom avea niciodată!
– Cine ştie! continua Deslauriers.
Cu toate părerile lui democratice, îi ceru făgăduinţa să-l introducă la familia Dambreuse. Celălalt se
împotrivea, povestindu-i încercările lui.
– Eh! Mai du te o dată! Au să te invite.
Primiră, către mijlocul lunii martie, între alte note de plată, destul de mari, pe aceea a birtaşului care le
aducea cina. Frédéric nu avu destui bani si împrumută cinci sute de franci de la Deslauriers; peste
cincisprezece zile repetă aceeaşi cerere şi secretarul îl certă pentru cheltuielile pe care le făcea la Arnoux.
În adevăr, nu-şi punea nici o stavilă. O vedere din Veneţia, o vedere din Neapole şi alta din
Constantinopol ocupau mijlocul celor trei pereţi, pe ici şi colo se aflau subiecte ecvestre de Aifrciì de Dreux,
un grup de Pradier 16 pe cămin, numere din Arta industrială pe pian şi mapa de carton pe jos, prin colţuri,
ticseau atât de tare locuinţa încât era greu să pui o carte, să-ţi mişti coatele. Frédéric pretindea că are nevoie
de toate astea pentru pictură.
Lucra la Pellerin. Dar adesea Pellerin era plecat – având obiceiul de a asista la toate înmormântarile şi
evenimentele despre care aveau să pomenească ziarele; – şi Frédéric îşi petrecea ore întregi singur în atelier.
Liniştea acelei mari încăperi în care nu se auzea decât mersul mărunt al şoarecilor, lumina care cădea din
plafon, până şi sforăitul sobei, îl cufundau la început într-un fel de tihnă intelectuală. Apoi ochii lui părăsind
lucrul, se îndreptau spre juliturile pereţilor, printre bibelourile de pe etajeră, de-a lungul torsurilor pe care
praful aşezat părea fâşii de catifea; şi, ca un călător rătăcit în mijlocul unei păduri şi pe care toate dramurile îi
aduc înapoi în acelaşi loc, necontenit, regăsea în adâncul fiecărei idei amintirea doamnei Arnoux.
Îşi fixa zilele în care avea să se ducă la ea; ajuns la etajul doi, în fata uşii ei, pregeta să sune! Se
apropiau paşi; uşa se deschidea şi, la aceste cuvinte: „Doamna a ieşit", simţea o uşurare şi ca o povară mai
puţin pe inimă.
Şi totuşi o întâlni. Prima dată mai erau trei doamne cu ea; în altă după-masă se ivi profesorul de
ortografie al domnişoarei Marthe. Dealtfel, bărbaţii pe care îi primea doamna Arnoux nu-i făceau vizite. Nu
se mai duse, din discreţie.
Dar, ca să fie invitat la dineurile de joi, se ducea regulat în fiecare miercuri la Arta industrială; şi
rămânea în urma tuturor, mai târziu decât Regimbart, până în ultimul minut, prefăcându-se a privi o gravură, a
cerceta un ziar. În sfârşit Arnoux zicea: