Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

După ce închise uşa la el acasă, auzi pe cineva care sforăia în cabinetul întunecos, lângă odaie. Era
celălalt. Nu se mai gândea la el.
Propriul lui chip i se ivi în oglindă. Se găsi frumos; şi stătu o clipă să se privească.
V
A doua zi, înainte de prinz, îşi cumpărase o cutie de culori, pensule, un şevalet. Pellerin acceptă să-i
dea lecţii şi Frédéric îl aduse acasă ca să vadă dacă nu-i mai lipsea nimic din uneltele de pictură.
Deslauriers se întorsese. Un bărbat tânăr ocupa al doilea fotoliu. Secretarul spuse, arătându-l:
– El e! Uite-l! Sénécal!
Băiatul îi displăcu lui Frédéric. Fruntea îi era pusă în valoare de părul tuns în formă de perie. Ceva
aspru şi rece străbătea prin ochii lui cenuşii; iar lunga-i redingotă neagră, tot costumul, îi dădeau o înfăţişare
de pedagog şi de cleric.
La început se vorbi despre chestiunile zilei, între altele despre Siabat-ul lui Rossini 15 ; Sénécal, când fu
întrebat, declară că nu se ducea niciodată la teatru. Pellerin deschise cutia de culori.
– Toate astea sunt pentru tine? întrebă secretarul.
– Fără îndoială!
– Ia te uită! Ce idee!
Şi se aplecă peste masa pe care meditatorul de matematici frunzărea un volum de Louis Blanc. Îl
adusese chiar el şi citea pasaje cu voce scăzută, în vreme ce Pellerin şi Frédéric examinau împreună paleta,
cuţitul, borcănelele; apoi ajunseră să stea de vorbă despre cina de la Arnoux.
– Negustorul de tablouri? întrebă Sénécal. Drăguţ domn, n-am ce zice!
– De ce ? întrebă Pellerin.
Sénécal răspunse:
– Un om care câştigă bani cu mârşăvii politice.
Şi începu să vorbească despre o litografie celebră, care reprezenta familia regală prinsă de preocupări
educative: Ludovic-Filip ţinând un cod, regina o carte de rugăciuni, principesele brodind, ducele de Nemours
încingându-se cu o sabie; domnul de Joinville arătând o hartă fraţilor lui mai tineri; în fund, se zărea un pat cu
două compartimente. Imaginea aceasta, intitulată O familie bună, îi încântase pe burghezi, dar îi amărâse pe
patrioţi. Pellerin, jignit de parcă el ar fi fost autorul, răspunse că toate părerile aveau aceeaşi valoare; Sénécal
protestă. Arta trebuia să tindă numai la moralizarea maselor! Nu trebuiau reproduse decât subiecte care
duceau la acţiuni virtuoase; celelalte erau dăunătoare.
– Dar asta depinde de execuţie! strigă Pellerin. Pot face capodopere!.
– Atunci cu atât mai rău pentru dumneata! Nu ai dreptul...
– Cum?
– Nu! Domnule, nu ai dreptul să-mi stârneşti interesul pentru lucruri pe care le dezaprob. Ce nevoie
avem de fleacuri laborioase din care nu se poate trage nici un folos, de acele Venus, de pildă, cu toate
peisajele dumneavoastră? Nu văd în ele nici un învăţământ pentru popor! Arătaţi-ne mai curând nefericirile
lui! Entuziasmaţi-ne pentru jertfele lui! Ei, Doamne, subiectele nu lipsesc: ferma, atelierul...
Pellerin se bâlbâia de furie şi, crezând că a găsit un argument:
– îl accepţi pe Molière?
– Fie, zise Sénécal. Îl admir ca precursor al Revoluţiei franceze.
– Ah! Revoluţia! Ce mai artă! Nicicând n-a fost o epocă mai jalnică!
– Nicicând n-a fost una mai mare, domnule!
Pellerin îşi încrucişa braţele şi-l privi în faţă:
– Mi se pare că eşti un guard naţional straşnic!
Adversarul lui, deprins cu discuţiile, răspunse:
– Nu fac parte din ea. O detest cât şi dumneata. Dar, cu asemenea principii, se corup mulţimile. Sunt
pe placul guvernului, dealtfel. N-ar fi atât de puternic fără complicitatea unei droaie de farsori.
Pictorul luă apărarea negustorului, pentru că părerile lui Sénécal îl scoteau din fire. Îndrăzni chiar să
susţină că Jacques Arnoux era o adevărată inimă de aur, devotat prietenilor, îndrăgostit de nevastă-sa.
– Ah! Ah! Dacă i s-ar da o sumă bună, n-ar refuza s-o ofere ca model.
Frédéric se îngălbeni.
– Ţi-a făcut deci mult rău, domnule?
– Mie? Nu. L-am văzut odată la cafenea cu un prieten. Asta-i tot.
Sénécal spunea adevărul. Dar îl enervau zilnic reclamele Artei industriale. Arnoux era pentru el