Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Când se serviră lichiorurile, dispăru. Conversaţia deveni foarte liberă; domnul Arnoux străluci şi
Frédéric fu uimit de cinismul acestor bărbaţi. Totuşi preocuparea lor pentru femei stabilea între ei şi el un soi
de egalitate, ceea ce-l creştea în propria lui stimă.
Când se întoarseră în salon luă, ca să aibă ceva de făcut, un album care se afla pe masă. Marii artişti ai
epocii îl ilustraseră cu desene, scriseseră în el proză, versuri sau numai se iscăliseră; printre numele celebre se
aflau şi mulţi necunoscuţi şi gândurile originale nu apăreau decât sub o droaie de prostii. Toate conţineau un
omagiu mai mult sau mai puţin direct adus doamnei Arnoux. Lui Frédéric i-ar fi fost frică să scrie un rând
alături de ele.
Ea se duse să aducă din budoar caseta cu închizători de argint pe care el o văzuse pe cămin. Era un dar
de la bărbatul ei, o operă din Renaştere. Prietenii lui Arnoux îi făcură complimente, nevastă-sa îi mulţumea; el
se înduioşă, şi o sărută în faţa lumii.
Apoi toţi stătură de vorbă ici şi colo, în grupuri; moş Meinsius stătea lângă doamna Arnoux, într-un
fotoliu mare, lângă foc; ea se apleca spre urechea lui, capetele li se atingeau; – şi Frédéric ar fi acceptat să fie
surd, infirm şi urât în schimbul unui nume ilustru şi al părului alb, ca să aibă în sfârşit ceva care să-l
înscăuneze într-o asemenea intimitate. Se perpelea, furios împotriva tinereţii lui.
Dar ea veni în colţul salonului în care stătea el, îl întrebă de cunoştea pe vreunul dintre oaspeţi, dacă îi
plăcea pictura, de cât timp studia la Paris. Fiecare cuvânt care ieşea din gura ei îi părea lui Frédéric a fi un
lucru nou, aparţinându-i exclusiv ei. Îi privea cu atenţie şuviţele părului care îi mângâiau cu capetele lor
umărul gol; şi nu-şi deslipea ochii de pe ele, îşi cufunda sufletul în albeaţa acelei cărni femeieşti; totuşi nu
îndrăzni să ridice pleoapele ca s-o vadă mai sus, faţă în faţă.
Rosenwald îl întrerupse rugând-o pe doamna Arnoux să cânte ceva. El începu o melodie la pian, ea
aştepta; buzele i se întredeschiseră şi un sunet lung, pur, filat, urcă în aer.
Frédéric nu pricepu nimic din cuvintele italiene.
Începea cu un ritm grav, ca un cântec bisericesc, apoi, animându-se în crescendo, îşi multiplica
pâlpâirile sonore şi se liniştea deodată, şi melodia revenea drăgăstos, cu o oscilaţie largă şi leneşă.
Ea stătea în picioare, lângă claviatură, cu braţele în jos, cu privirea pierdută. Uneori, ca să citească
notele, clipea din pleoape înaintând fruntea o clipă. Vocea-i de contraltă căpăta în registrele de jos o intonaţie
lugubră care te îngheţa, şi atunci capul său frumos cu sprâncene dese se înclina pe un umăr; pieptul i se umfla,
braţele se depărtau şi gâtul din care ieşeau rulade se răsturna molatec, ca sub nişte sărutări aeriene; scoase trei
note ascuţite, coborî glasul, scoase una şi mai înaltă şi, după o pauză, încheie cu o notă de orgă.
Rosenwald nu se ridică de la pian. Cânta mai departe pentru el însuşi. Din vreme în vreme unul dintre
convivi se făcea nevăzut. La ora unsprezece când plecau şi ultimii, Arnoux ieşi cu Pellerin, sub pretextul de al
conduce. Făcea parte dintre oamenii care spun că sunt bolnavi dacă nu fac un tur după cină.
Doamna Arnoux venise până în anticameră. Dittmer şi Hussonnet îşi luau rămas bun de la ea, aşa că le
întinse mâna; i-o întinse şi lui Frédéric, şi el se simţi pătruns în toţi atomii pielii.
Îşi părăsi prietenii; avea nevoie să rămână singur. Inima i se revărsa. De ce-i întinsese mâna? Era un
gest necugetat sau o încurajare? „Haide, haide! Sunt nebun!" Dealtfel ce însemnătate avea, de vreme ce putea
acum s-o vadă în tihnă, să trăiască în atmosfera ei.
Străzile erau pustii. Uneori trecea câte o căruţă grea, zguduind pietrele. Casele se înşirau una după alta
cu faţadele lor cenuşii, cu ferestrele închise; şi el se gândea cu dispreţ la toate acele făpturi omeneşti culcate
îndărătul zidurilor, care existau fără s-o vadă şi dintre care nici una nu bănuia că există! Nu mai era conştient
de ceea ce-l înconjura, de spaţiu, de nimic: şi mergea necontenit înainte, bătând solul cu călcâiul, lovind cu
bastonul obloanele prăvăliilor, pierdut, pornit. Fu înfăşurat de un aer umed; îşi dădu seama că era pe marginea
cheiurilor.
Felinarele străluceau în două şiraguri drepte, la nesfârşit, şi flăcările lor lungi şi roşii pâlpâiau în
adâncimea apei. Apa era de culoarea ardeziei, în vreme ce cerul, mai deschis, părea susţinut de marile mase
de umbre care se ridicau de fiecare parte a fluviului. Edificii pe care nu le vedeai alcătuiau obscurităţi şi mai
dense. Peste acoperişuri plutea o ceaţă luminoasă; toate zgomotele se contopeau într-un singur murmur; sufla
un vânt uşor.
Se opri în mijloc pe Pont-Neuf şi, cu capul gol, cu haina deschisă la piept, aspira aerul. Simţea cum
urcă din adâncul fiinţei lui ceva inepuizabil, un val de dragoste care îl enerva ca mişcarea valurilor de sub
ochii lui. Orologiul unei biserici bătu ora unu, încet, asemeni unui glas care l-ar fi chemat.
Atunci fu cuprins de unul dintre acei fiori ai sufletului în care ţi se pare că eşti strămutat într-o lume
superioară. Dobândise o facultate extraordinară, pe care nu şi-o cunoştea. Se întrebă cu seriozitate dacă vrea
să fie un mare pictor sau un mare poet; – şi se hotărî pentru pictură, pentru că exigenţele acestei meserii l-ar
apropia de doamna Arnoux. Îşi găsise deci vocaţia! Acum ţinta existenţei lui era limpede şi viitorul cert.