Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Anticamera, decorată în stil chinezesc, avea în plafon o lanternă pictată şi mobile de bambus în colţuri.
Străbătând salonul, Frédéric se împiedică de o blană de tigru. Nu se aprinseseră candelabrele, dar două lămpi
ardeau în budoarul din fund.
Domnişoara Marthe veni să spună că mama ei se îmbracă. Arnoux o ridică până la înălţimea gurii lui
ca s-o sărute; apoi, vrând să aleagă el însuşi anumite sticle de vin în pivniţă, îl lăsă pe Frédéric cu copilul.
Crescuse mult în timpul scurs de la călătoria la Montereau. Părul castaniu îi cobora în lungi inele creţe
peste braţele goale. Rochia, mai bufantă decât juponul unei dansatoare, lăsa să i se vadă pulpele trandafirii, şi
toată făptura ei drăgălaşă mirosea proaspăt ca un buchet. Primi complimentele domnului cu aere de cochetă,
se uită ţintă la el cu ochii ei adânci, apoi, prelingându-se printre mobile, pieri ca o pisică.
El nu mai era tulburat. Globurile lămpilor, acoperite cu o dantelă de hârtie, trimiteau o lumină lăptoasă
care îndulcea culoarea pereţilor tapetaţi cu şaten liliachiu. Prin lamele grătarului din faţa focului,
asemănătoare cu un evantai mare, se zăreau cărbunii din cămin; lângă pendulă se afla o casetă cu închizători
de argint. Ici şi colo stăteau uitate lucruri intime: o păpuşă pe o canapea, un fişiu pe spătarul unui scaun, o
împletitură de lână din care atârnau două andrele de fildeş cu vârful în jos. Era un loc liniştit, onest şi familiar
în acelaşi timp.
Arnoux se întoarse; şi, prin cealaltă draperie, se ivi şi doamna Arnoux. Era înfăşurată în umbră, aşa că
îi văzu întâi capul. Avea o rochie de catifea neagră şi, în păr, o lungă pungă algeriană de fileu de mătase roşie
care i se răsucea în jurul pieptenelui şi îi cădea pe umărul stâng.
Arnoux îl prezentă pe Frédéric.
– O! îl recunosc foarte bine pe domnul, spuse ea.
Apoi comesenii sosiră toţi, aproape în acelaşi timp: Dittmer, Lovarias, Burrieu, compozitorul
Rosenwald, poetul Théophile Lorris, doi critici de artă colegi cu Hussonnet, un fabricant de hârtie şi, în
sfârşit, ilustrul Pierre-Paul Meinsius, ultimul reprezentant al picturii mari, care îşi purta voiniceşte, odată cu
gloria, cei optzeci de ani şi un pântece mare.
Când trecură în sufragerie, doamna Arnoux îl luă de braţ. Un scaun rămăsese gol pentru Pelìerin.
Arnoux îl iubea, cu toate că îl exploata. Dealtfel, se temea de gura lui cumplită – aşa că pentru a-l înduioşa îi
publicase în Arta industrială portretul, întovărăşit de elogii hiperbolice; şi Pellerin, mai sensibil la glorie decât
la bani, apăru către ora opt, cu sufletul la gură. Frédéric îşi închipui că se împăcaseră demult.
Îi plăcea tot, societatea, mâncărurile. Sala, asemănătoare cu un vorbitor medieval, era tapetată cu piele
presată; o etajeră olandeză se înălţa în faţa unui rastel cu ciubuce; iar paharele de Boemia aşezate în jurul
mesei, colorate felurit, păreau, în mijlocul florilor şi fructelor, nişte lampioane într-o grădină.
Avu de ales între zece feluri de muştar. Mâncă gaspachio, cari, ghimbis, mierle din Corsica, iofca
romană; bău vinuri extraordinare, lip-fraoli şi tokay. Arnoux în adevăr avea ambiţia să primească bine. Făcea
curte, pentru a-şi procura acele delicatese, tuturor conducătorilor de diligenţe şi era prieten cu bucătarii
caselor mari, care îi comunicau reţete de sosuri.
Dar pe Frédéric îl distra mai ales discuţia. Gustul lui pentru călătorii fu măgulit de Dittmer, care vorbi
despre Orient; îşi potoli curiozitatea pentru lucrurile din teatru ascultându-l pe Rosenwald vorbind despre
operă; şi existenţa cumplită a boemei îi păru hazlie văzută prin veselia lui Hussonnet, care povesti în chip
pitoresc cum îşi petrecuse o iarnă întreagă neavând altceva de mâncare decât brânză de Olanda. Apoi, o
discuţie între Lovarias şi Burrieu asupra şcolii florentine îi relevă capodopere, îi deschise orizonturi, şi îi fu
greu să-şi stăpânească entuziasmul când Pellerin strigă:
– Lăsaţi-mă în pace cu realitatea voastră hâdă! Ce înseamnă realitatea? Unii văd totul în negru, alţii în
albastru, mulţimea vede tâmpit. Nimic nu e mai puţin natural decât Michelangelo, şi nimic nu e mai puternic!
Grija pentru adevărul exterior dovedeşte josnicia contemporană; şi dacă se va continua aşa, arta va deveni nu
ştiu ce drăcovenie, inferioară religiei ca poezie şi politicii ca interes. Nu veţi ajunge la ţelul ei – da, la ţelul ei
– care este acela de a ne pricinui o exaltare impersonală, prin opere mărunte, cu toate şmecheriile voastre de
execuţie. Iată, de pildă, tablourile lui Bassolier: drăguţe, cochete, curăţele şi nu prea grele! Aşa ceva se poate
băga în buzunar, se poate lua în călătorie. Notarii cumpără aşa ceva cu douăzeci de mii de franci şi în ele sunt
idei de doi bani. Dar fără idee nu există nimic mare! Fără măreţie nu există frumuseţe! Olimpul e un munte!
Cel mai falnic monument vor fi întotdeauna Piramidele. Exuberanţa valorează mai mult decât gustul, pustiul
mai mult decât un trotuar şi un sălbatic mai mult decât un coafor!
Frédéric, ascultând aceste lucruri, se uita la doamna Arnoux. Ele cădeau în spiritul său ca nişte metale
în cuptor, se adăugau la pasiunea lui şi se prefăceau în dragoste.
Era aşezat cu trei scaune mai departe de ea, pe aceeaşi latură. Din când în când ea se apleca puţin
întorcând capul, ca să-i spună câteva cuvinte fetiţei; şi cum atunci zâmbea, i se făcea o gropiţă în obraz, ceea
ce dădea chipului ei un aer de bunătate şi mai delicată.