Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

mai enervat de aerul acela meditativ şi mai ales de mâinile lui care se plimbau pe afişe – nişte mâini mari,
puţin moi, cu unghii plate. În sfârşit Arnoux se ridică; şi zicând „gata!" îi trecu mâna pe sub bărbie, familiar.
Această intimitate îi displăcu lui Frédéric, se dădu înapoi; apoi trecu pragul biroului pentru ultima oară în
viaţa lui, credea el. Până şi doamna Arnoux era parcă diminuată prin vulgaritatea bărbatului ei.
În aceeaşi săptămână pruni o scrisoare prin care Deslauriers îl vestea că va sosi la Paris joia viitoare.
Atunci se aruncă aprig asupra acestei afecţiuni mai solide şi mai înalte. Un asemenea om valora cât toate
femeile. N-avea să mai aibă nevoie de Regimbart, de Pellerin, de Hussonnet, de nimeni! Ca să-şi găzduiască
mai bine prietenul cumpără un pat de fier, un al doilea fotoliu şi încă pe atâtea aşternuturi. Joi de dimineaţă,
pe când se îmbrăca să se ducă să-l întâmpine pe Deslauriers, se auzi soneria la uşă. Intră Arnoux.
– Numai un cuvânt! Ieri mi s-au trimis de la Geneva nişte păstrăvi frumoşi, te aşteptăm negreşit la ora
şapte fix... Stăm în strada Choiseul, numărul 24 bis. Să nu uiţi!
Frédéric trebui să se aşeze, îi tremurau genunchii. Îşi repeta mereu „În sfârşit! În sfârşit!" Apoi le
scrise croitorului, pălărierului, cizmarului; şi trimise cele trei bilete cu trei comisionari diferiţi. Cheia se
învârti în broască şi portarul se ivi cu un geamantan pe umăr.
Frédéric când îl văzu pe Deslauriers începu să tremure ca o femeie adulteră sub privirile soţului.
– Ce te-a apucat? întrebă Deslauriers, trebuie doar să fi primit o scrisoare de la mine!
Frédéric nu avu putere să mintă.
Deschise braţele şi se aruncă la pieptul lui.
Apoi secretarul îşi spuse povestea. Taică-său nu voise să-i dea socoteala tutelei, închipuindu-şi că
aceste socoteli se prescriau după zece ani. Dar Deslauriers, tare în procedură, îi smulsese în sfârşit toată
moştenirea de la maică-sa, şapte mii de franci în cap, pe care îi avea acolo, la el, într-un portofel vechi.
– E o rezervă, în caz de nenorocire. Trebuie să mă gândesc să-i plasez şi să mă instalez şi eu, de mâine
dimineaţă. Azi, vacanţă completă şi sunt în întregime al tău, băiete!
– Oh, nu te sfii! spuse Frédéric. Dacă ai în seara asta ceva însemnat...
– Fugi de-aici! Aş fi un adevărat ticălos...
Acest epitet aruncat la întâmplare îl lovi pe Frédéric din plin în inimă, ca o aluzie jignitoare.
Portarul pusese pe masă, lângă foc, cotlete, piftie, o langustă, un desert şi două sticle de vin de
Bordeaux. O primire atât de bună îl mişcă pe Deslauriers.
– Te porţi cu mine de parc-aş fi un rege, zău aşa!
Vorbiră despre trecutul, despre viitorul lor; şi, din vreme în vreme, îşi prindeau mâinile peste masă
privindu-se o clipă cu duioşie. Dar un comisionar aduse o pălărie nouă. Deslauriers remarcă în gura mare cât
era de strălucitoare.
Apoi veni chiar croitorul să aducă haina care fusese călcată.
– S-ar zice că te însori, spuse Deslauriers.
Peste un ceas, un al treilea individ se ivi şi scoase dintr-o pungă mare, neagră, o pereche de ghete de
lac minunate. În vreme ce Frédéric le încerca, cizmarul se uita ironic la încălţămintea provincialului.
– Domnul n-are nevoie de nimic?
– Mulţumesc, răspunse secretarul, trăgându-şi sub scaun pantofii vechi cu şireturi.
Umilirea asta îl stânjeni pe Frédéric. Îşi amână mărturisirea. În sfârşit, strigă, ca lovit de o idee:
–Ei drăcie, uitam!
– Ce anume?
– În seara asta cinez în oraş.
– La familia Dambreuse? De ce nu-mi vorbeşti în scrisori niciodată despre ei?
– Nu la familia Dambreuse, ci la familia Arnoux.
– Trebuia să mă previi! spuse Deslauriers. Aş fi venit cu o zi mai târziu.
– Cu neputinţă! răspunse Frédéric. N-am fost invitat decât azi-dimineaţă, adineauri.
Şi, ca să-şi răscumpere greşeala şi să-şi distreze prietenul, îi desfăcu sforile încurcate ale
geamantanului, îi aranjă în scrin toate lucrurile, vru să-i dea propriul lui pat, iar el să se culce în odăiţa pentru
lemne. Apoi, de la ora patru, începu pregătirile de îmbrăcare.
– Ai destul timp! spuse celălalt.
În sfârşit se îmbrăcă şi plecă.
„Ăştia-s bogătaşii!" gândi Deslauriers.
Şi se duse să cineze în strada Saint-Jacques, într-un birt mic pe care îl ştia.
Frédéric se opri de câteva ori pe scară, atât îi bătea inima de tare. Una dintre mănuşi, prea strâmtă, îi
plesni; şi, în vreme ce ascundea plesnitura sub manşeta cămăşii, Arnoux, care urca în urma lui, îl luă de braţ
şi-l băgă în casă.